LA MULȚI ANI! O VIAȚĂ FRUMOASĂ, CU BUCURII!

 

Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva: Sărbătoarea Nașterii Domnului cu bucurie!

 

Iulian Chivu: FELICITARE DE CRĂCIUN

 

Primiți, vă rog, cu ocazia Crăciunului 2023, de la Iulian Chivu, cele mai sincere urări de sănătate, de pace sufletească și de la Dumnezeu întru toate bunăvoire!

LA MULȚI ANI!

Urare de sărbători... Zile luminoase și bucurii!

 

Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, conducerea: Cornel Nistea - președinte; Membrii: Mircea Stâncel, Aurel Pantea, Ladislau Daradici, Monica Grosu.

 Anul 2023 - Conducerea Filialei Alba Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România: Cornel Nistea - președinte; Membrii: Mircea Stâncel, Aurel Pantea, Ladislau Daradici, Monica Grosu. Proza, poezia, critica literară, eseul, proza scurtă... mereu reprezentate în revista „Discobolul” și în cărțile publicate... 

Stimați colegi,

Conducerea filialei noastre urează tuturor colegilor un Crăciun Fericit și un An Nou rodnic, cu sănătate și creații valoroase.

Președinte,

Cornel Nistea 

Proza tranziției: Pe strada Malaxorul mai trăiește un câine

 

Constantin Stancu 

 

                   Pe strada Malaxorul mai trăiește un câine

 

(Fragment din romanul Vadul Ars)

 

 

Povestea inginerului Steiner care lucrase în combinat l-a pus pe gânduri pe Ilie Talan. Brusc, se simţea singur, fără speranţă. Ceva s-a rupt în viaţa lui, nu o putea spune în cuvinte, dar sentimentul îl copleşea. Ruptura dintre generaţii, dintre epoci în Vadu Ars l-a marcat, îl marchează, e o presiune care mereu creşte. Lumea nu înţelege, nu poate explica. La vârsta sa trăia marile speranţe, dar poate nu era aşa. Când s-a întors acasă, s-a trezit singur în apartament. Nu sosise Ana, nu avea cu cine să schimbe o vorbă. De spectacolul trist de la televizor s-a săturat, aceleaşi vorbe, cine era în opoziţie repeta aceleaşi fraze, cei de la putere erau ironici, persoanele nu se schimbau, formatorii de opinie păreau preocupaţi să incinte lume, luau vorbele din gura invitaţilor, păreau mai deştepţi, mai independenţi, obiectivi, dar mimau totul, erau plătiţi pentru acest spectacol. Până la urmă moderatorul devenea vedeta, politicianul, cetăţeanul turmentat, care nu ştia când era vremea adevărului şi când vremea dialogului, a glumei.

Pe drumul de la familia Steiner până acasă a văzut un spectacol trist. Pe strada Malaxorul era o casă părăsită, doar câinele mai locuia acolo. Animalul refuzase să părăsească curtea şi zona, îl hrăneau vecinii, trecătorii, copii care mergeau la şcoală, îi aruncau mâncarea din pachete. Câinele era mereu dispus să comunice prin gard cu cineva, aştepta un pachet. Lui Ilie Talan i-a părut rău pentru că nu a avut ceva la el să-i dea câinelui, câinele părea vesel, aştepta felia de pâine cu unt care nu mai venea.

Ajuns acasă şi-a preparat un ceai de plante medicinale, a pus lămâie în lichidul roşiatic. A început să bea, să mediteze la evenimentele din zonă. Când totul părea pus la punct, ceva nu era în regulă. Ana avea dreptate că în zonă „recuperarea” fierului vechi devenise afacerea de bază, poliţia nu reuşea să finalizeze un dosar, paza specializată nu putea da informaţii. Citise într-un ziar de afaceri că în Turcia industria metalurgică luase avânt, crescuse cu peste zece la sută, avea materie primă de la noi, ceva nu era în regulă, fierul ajungea rapid în Portul Constanţa, vagoanele erau mereu programate pentru ruta asta. Cei de la Bucureşti se făcuseră misterioşi, până şi directorul Ardelean tăcea uneori, nu mai avea acea furie, acel avânt pentru a duce planul la bun sfârşit.

Ilie Talan şi-a reamintit seara aceea de duminică în care directorul l-a sunat acasă, i-a spus că sunt chemaţi la direcţia de finanţe, acolo a avut surpriza să constate că finanţistul şef le reproşa colaborarea cu recuperatorii de fier vechi, informaţia venise pe linia serviciilor secrete, cei de la finanţe i-au dat credit şi au acţionat. Învinuirea era directă. Aici Ilie s-a oprit din meditaţie, a sorbit din ceaiul roşiatic, parcă era din fier ruginit, fructele de pădure îi dădea culoarea aceasta.

Îi venea greu să-şi amintească ziua de luni în care a poposit cu directorul Ardelean la direcţia de finanţe, una din zilele în care a realizat că sistemul funcţiona altfel, că banii veniţi din afacerea cu fier vechi era o mină de aur pentru toţi cei de la putere. Nu înţelegea de ce guvernul nu interzicea afacerea asta. Mii de vapoare au adus minereul în ţară, în mulţi ani, din zone depărtate, acum ne scăpa printre degete uşor, pe un preţ de nimic.

Episodul acesta l-a rezolvat cu juriştii din uzină, s-au consultata şi în toate procesele au introdus fiscul, brusc, cei de acolo au devenit nervoşi, nu le convenea situaţia, erau împinşi în faţă, dar lucrurile se degradau vizibil şi statul trebuie să sufere consecinţele… Ilie şi-a amintit ziua în care împreună cu juriştii au ticluit o adresă la fisc prin care îi invitau să pună sechestru pe averea din combinat, a fost un scandal monstru, dar de frică, inspectorii de la finanţe au acţionat… S-a ajuns la o tensiune în zonă, creditorii cu avocaţii se aruncau pe utilaje, apoi constatau că nu puteau face nimic. Juriştii i-au spus lui Ilie că într-o zi un executor judecătoresc a fost bătut de un creditor, încasase un onorariu mare pentru executarea silită, apoi lucrurile s-au blocat…

*Text apărut în revista „Actualitatea literară”, nr. 127 (nov-dec)/2023

Scriitori hunedoreni invitați ai Bibliotecii Județene „Ovid Densușianu” la evenimentele din anul 2023: Nicolae Crepcia, Dumitru Tâlvescu, Paulina Popa, Radu Igna, Constantin Stancu, Ioan Sebastian Bara, directorul bibliotecii, Ladislau Daradici

 

Ape liniștite și țărâna patriei. Un psalm de sărbători

 

Psalm

 

                          (După Psalmul 23)

 

 

Tu, Doamne, mă călăuzeşti,

Fiinţa mi-o hrăneşti, în slăbiciune,

Zilnic, Doamne, îmi vorbeşti,

Mă aperi de ispite, de lume…

 

Iată, ape liniştite, în înserare,

Căile Tale sunt drepte şi vii,

Pentru Numele Tău Mare,

Trecem din ţărână în copii…

 

Sufletul meu se înviorează,

Cuvântul Tău mă hrăneşte,

E dulce-n dulcea amiază,

Iar seara mă și linişteşte…

 

Nu mă pedepsi prea tare,

Ai milă în slăbiciunea mea,

Numele Tău e-ndurare - şi e mare,

Chiar şi-n valea rece şi rea…

 

Şi nu mă tem de răul-rău,

Când trec prin umbrele morţii,

Păzit sunt veşnic de braţul Tău

În tăcerile adânci ale nopţii…

 

Doamne, bunătate şi îndurare

Sunt turnate-n viaţa mea,

Trăiesc minunea cea mare -

Binecuvântat sub Aripa Ta…

c Stancu ©

Foto: Pictură de Dorin Socaci (Țara Hațegului), Flori 

 

Europa lui Max Weber, câteva note de Răzvan Theodorescu... Picătura de istorie și tratatele în spiritul capitalismului

 Sursa: Răzvan Theodorescu, PICĂTURA DE ISTORIE, 2002

Răsunetul cultural, nr. 12/2023. Semnal, sunetul colindei în piața centrală

 

Magia colindei cu Boem@... Un an mai bun: raza soarelui, floarea soarelui...

 

ACTUALITATEA LITERARĂ, ACTUALITATEA TEXTELOR, MESAJULUI, SENSULUI ÎN LITERATURĂ... Semnal, câteva date. Plonjon cu actualitate cu Nicolae Silade și colaboratorii

 

Când tace El... Tăcerea este prezența prezenței...

 

Gravitaţia miresmelor

 

 

 

Când tace El, ceva se schimbă în lume,

tăcerea este cel mai bun mod de a comunica

până la picătura de sânge,

până la nervul lemnului agresat de zgomote.

 

Când tace poetul, lumea se cutremură,

tăcerea este prezenţa prezenţei,

până şi pereţii au retine, cheamă vrăbiile

în cuvintele sale...

 

Când tace El, înfloresc pomii,

se iveşte echilibrul între frunze şi culorile zilei,

apare o stranie gravitaţie a miresmelor,

mâna celor dispăruţi scrie pe zidul primăriei.

 

Când tace, realizezi că trupul

este o draperie care se frânge,

manuscrisul de carne îşi descoperă

semnele de început, sângerii,

plus celelalte guri. 

Constantin Stancu ©

Foto: Cetatea Deva

 

 

Nicolae Crepcia, NU-MI SPUNE CĂ NU PLÂNGI... Pe răni îmi scriu poemul, declară poetul! Un volum cu bandajele poeziei pe trup

 

 

Jurnal liric cu bandajele poeziei pe trup

 

Poetul și anotimpurile sale, așa ar fi tabloul proiectat de Nicolae Crepcia în volumul Nu-mi spune că nu plângi*, poezia rămânând ultimul refugiu, definitiv. Editura CronoLogia a girat apariția lui în anul 2023, susținând poezia de bun simț, echilibrată, egală cu modelul de aur ce i s-a dat poetului cândva, la început de zicere.

Autorul se rupe conștient de tumultul lumii, se reîntoarce la cele esențiale: iubirea, poezia, natura, anotimpurile, credințele, speranțele, lumina care mișcă istoria în direcția ei liniștită, răcoroasă, ca o dimineață de toamnă când toate fructele sunt coapte. El cântă lucrurile simple care aduc fericirea unui om, este și un jurnal liric, poemele nu au titlurile presupuse, au doar stările care dau culoare vieții. Sunt stropi lirici pe o mare dinamică, elastrică.

Chiar de la început, poetul scrie: „Pe răni îmi scriu poemul”… Este declarația de stare, suferința, care vine cu timpul hain, cea care limpezește etapele. Ajuns la o vârstă a bucuriilor esențiale, el acceptă frumusețea ascunsă a versului, lumina care bântuie tăcerile, câmpul cu maci, anotimpurile departe de o lume înclinată…

La finalul jurnalului său de rezistență prin poezie, Crepcia constată că timpul are o valoare absolută, ascunsă în ceasornic, ieșirea din timp fiind la limita disoluției și a mirajului. „Aruncă iubito ceasornicul/ ucigașul timpului/ clipele le vom măsura de acum/ în iubire/ scapă iubito/ de apocalipticul orologiu/ și vino să ascultăm împreună/ ultimul plâns al zeilor” (p. 120). Izbânda asupra timpului se poate realiza prin iubire, împreună cu iubita din versurile care au semne de aur și timp. Zeii au fost învinși de iubirea pământenilor, mereu prezentă.

Constatarea ultimă, venită din ecourile timpului curs, îl apasă și-l eliberează pe poet, nu se simte legat de lucrurile trecătoare, a obosit într-o lume a concurenței și în goană după dimensiunea materială, pierzând partea ascunsă a existenței: „Și iată-mă azi în anno domini 2022/ îndeajuns de sărac/ și îndeajuns de trist/ și îndeajuns de bătrân/ și îndeajuns de singur/ orice mi-aș dori/ la nimica nu-mi mai folosește” (p.47). Ar putea fi o resemnare a ființei, dar este, mai degrabă, o eliberare necesară. Posibil salt în abisul cuvintelor nerostite.

Privind la doi puiuți în cuibul lor, cu pasărea moartă sub cuib, ei nu realizează că sunt la limita existenței, iar poetul poate constata neputința în fața morții prezente și viitoare, planând deasupra cuibului: „Îi privești fără să te poți împotrivi/ și ți se rupe sufletul și durerea curge/ chiar și prin bandajele de poezie/ cu care te-ai înfășurat” (p.7). Tabloul face parte din malaxorul zilei, sunt fragmente de evenimente pe care omul nu le mai prinde în memoria lui. Poetul, atent, vede aceste istorii, aparent banale, care fac parte din marele echilibru care înseamnă viața cea de fiecare zi.

Depășind limita zilnică, poetul zărește dincolo de aparențe, moartea este o eliberare, o evadare din această realitate cruntă și frumoasă, este pasul făcut peste mirajul de fiecare zi: „Nu moartea nu se arată/ în toată hidoșenia ei/ ci viața/ o speranță mucegăită/ mereu mereu mereu neîmplinită/ Moartea vine ca o eliberare/ din durere/ a luminii” (p.11).

Maturitatea sufletului îl pune pe poet în fața întrebărilor esențiale, răspunsurile vin brutal, fără cenzură: „Ești ceea ce ești/ Însă iubind/ devii lumină/ dar nu oricum ai face/ numai murind/ ajungi în cer” (p. 59). În aceste versuri cizelate până la fibra cuvântului, există ceva din muzicalitatea pierdută a folclorului profund al satului, ceva din filozofia omului simplu care ajunge în situația să-și pună aceleași întrebări ca filozofii de meserie: viața, iubirea, moartea, pasul peste limită…

Prezența țăranului, care face pâinea bună, rumenă, ca-ntr-o rugăciune, este emblemă pentru poet, de acolo vine viața, simplu, prin metamorfozele din natură, în plin câmp roditor: „Câți? Oare câți mănâncă pâine fără să știe/ cum arată bobul de grâu?/ În bobul de grâu este esența vieții/ bobul de grâu este chipul Domnului/ Dumnezeul nostru/ care ni se dă nouă/ spre trudă către ființă/ (…) Când va pleca și ultimul țăran/ Dumnezeu va stinge lumina” (p.106).

Prezența poeziei este un eveniment, este asemenea unei revelații personale, o rugăciune în care se află toate răspunsurile lumii la întrebări care nu s-au pus, la întrebări puse din neștiință.

Pentru scrib poezia sa este starea absolută, cititorul este invitat să ia parte la această absență prin prezența cuvântului nerostit. Este liniște în univers, una abisală, în lipsa unui poem: „Liniște descurajantă/ liniște îngrozitoare/ liniște care ne autodevorează/ din când în când tristețea se mută/ de pe un scaun pe altul/ din nou amânata/ nașterea poemului” (p.85).

Istoria este crudă, tinerețea nu se mai întoarce, vremurile care au dat naștere la semne în cetate, au căzut, rămâne amintirea: „Cadavrul Combinatului Siderurgic/ în descompunere/ deasupra/ în zbor tot mai înalt/ corbul cu inel în cioc/ Hei/ hei/ hei prietene poet/ pe ce ți-ai risipit tu/ toată tinerețea ta” (p. 76). Este prăbușirea în istorie, cadavrul care nu mai învie.

Citind aceste poeme, cititorul va descoperi un poet împăcat cu soarta sa, mulțumitor pentru mirajul oferit de poezie: sufletul tău ia forma poemului; ne plimbam de mână prin visul luminii; întunericul ar fi mort; iese pe ușă tăcerea; parcă toate stelele cerului/ s-au strămutat să lumineze/ în iarbă; satul pustiu/ Dumnezeu singur/ pe uliță/ în curând/ va pleca și El etc.

Marea este un miraj care atrage ființa spre eternitate, spre infinit, acolo se pot reface lumile pierdute: „Tropotul căluților de mare/ pe țărmul poeziei/ și nechezatul lor purtat de briză/ încolo și încoace/ pescărușii cu țipăt răvășitor/ în dreptul ferestrei deschise spre larg/ și soarele spălându-se pe ochi/ cu toată marea” (p.78).

Nicolae Crepcia ne îndeamnă să privind întregul, nu numai partea, acolo se află secrete care ne fac să fim mai îngăduitori cu destinul: „Cum mai fascinantă-i măreția ninsorii/ decât fiecare fulg al ei luat în parte/ cum plânsul în întregul lui/ e mult mai înduioșător/ decât fiecare lacrimă” (p. 36). Dreptul la plâns vine ca o recompensă a celui care se eliberează de greutatea propriului destin.

Cu acest volum, poetul confirmă un prezent continuu în poezie, prin poezie, cu poezia pe umeri. Sunt și poeme care vin din umbrele zilelor, unele repetă motive care  s-au mai practicat în poezie: tu nu exiști cu adevărat; stânca vieții; umbrela singurătății, orb am deschis ușa poeziei, lumea este o iluzie nițel mai mare etc. Unele poeme nu sunt forjate la maxim, sunt doar notații lirice, ele fac parte din economia vieții unui poet, dar autorul și-le asumă ca o dovadă a stării de miraj în care intră ființa în prezența lor. Dar, iată, vine „noaptea când Dumnezeu aprinde felinarul lunii” (p.79) și planurile se schimbă, el are puterea de a plonja în miezul fierbinte ale trăirilor esențiale fără teama de a trăda poezia.

Grafia poemelor este simplă, semnele de punctuație sunt omise voit, zicerea este eliberată de cenzura de fiecare zi, jurnalul liric se desfășoară cu încredere. Poemele nu au titlul în mod voit, cititorul are libertatea să-și aleagă titlul cel mai convenabil, cel care ar putea defini un poem, dar scriitorul evită să fixeze ideea în poem, lasă o undă relativă, care sporește misterul. El se joacă de-a poezia cu nonșalanță, ar dori să ne spună că pe ulița poeziei va fi cândva pustiu. Timpul a spulberat multe realități, a rămas ecoul în urma plânsului zeilor din urmă.

 

Constantin Stancu

 

*Nicolae Crepcia, Nu-mi spune că nu plângi, poeme, 127 pagini, Sibiu: Editura CronoLogia, 2023.    

Text publicat în revista „Boem@”, nr. 12/2023

Revista „BOEM@”, nr. 12 (178)/2023. Semnal, sumar, redacția. Un anotimp literar cu Petre Rău și colaboratorii

 

Victor Albu, RAIUL CU ARȚARI / HIMMEL MIT AHORN, poezie, ediție bilingvă româno-germană, traducerea Christian W. Schenk, prefața Maria-Daniela Pănăzan, Editura CronoLogia, 2022

 

Nicolae Băciuț, RADICAL DIN DOI... Poezie, Editura Vatra veche, 2022... Moto: „Există o forță, extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este iubirea” (Albert Einstein)

 

 

Poemul de noapte – tăcerea din zi

 

Nicolae Băciuț este un poet preocupat de problemele esențiale ale vieții, călătoria sa în caleașca poemului i-a permis să treacă prin multe ținuturi și anotimpuri. Unul din acestea este patria iubirii, dar nu acea iubire de conveniență, banală, mundană. A trecut prin patria iubirii fără de preț, care înnobilează ființa, venită de Sus, ca o ploaie binecuvântată în primăvara vieții. Generoasă, abisală, departe-aproape. Tainică, evidentă, prezentă… În volumul de versuri Radical din doi, apărut la editura Vatra veche în anul 2022, el a ales un motto profund, lansat de Albert Einstein, dintr-o scrisoare către fiica sa, Lieserl. Cuvintele exprimă esența temei abordate de poet, dovadă că între știință și artă limitele sunt apropiate, arta este o știință a sufletului, știința este o artă pentru suflet. Toate converg spre infinit.

Tema principală a poemelor este dragostea lui Dumnezeu pentru Creație, din ea facem și noi parte cu toate armatele de îndrăgostiți și copleșiți de aceasta. Cum motto-ul exprimă clar dimensiunea spirituală a volumului, reținem: „Există o forță, extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a  găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este iubirea”.

La început, Nicolae Băciuț are un argument pentru textele publicate: Radical din poezie. El explică geneza acestei cărți, una declanșată de puntea creată între scriitor și tinerii iubitori de poezie, cei care și-au permis libertatea de a „critica” opera unui poet, totul având avantajul ochiului proaspăt, îndrăgostit de cuvinte.

Pentru autor experiența este una singulară, benefică pentru toate părțile implicate.

Principalele idei și sensuri ale iubirii, ca forță în univers, sunt cele care ne lasă să înțelegem ce important este timpul. Este un har inexplicabil, la fel și succesiunea anotimpurilor, fiecare are o cheie, la fel cum sunt anotimpurile vieții. Locul unde ne-am născut și de unde izvorăște fluviu sau apa vieții. Iubirea dintre ea și el sunt implicite, alăturarea dintre două ființe complementare duce la taine nebănuite. Sărbătorile prin care trecem punctează eternitatea noastră de fiecare zi, legătura cu divinul. Omul învață să iubească de la Creator, se dizolvă-n cele create, în natură, în firul de iarbă, în zăpada care năvălește peste lume ca o purificare de erori. Omul face parte din Creație, este compatibil cu aceasta până la ultima frunză…

Clipa are greutatea ei, poți întreba la ce sunt bune toate acestea, bine rânduite, la ce-i bun malul fără mare?  „La ce bun e Fiul,/ dacă nu e și Tatăl,/ la ce bun mai sunt eu,/ la ce bun mai sunt toate,/ dacă-n toate nu e,/ o clipă măcar, Dumnezeu?” (Clipa, p. 20). Accesul la timp este mereu reluat, sunt și alte poeme în care dreptul omului este reglat de secunda din ora albastră: „Hai să rupem în două/ cadranul, să rupem și ora albastră/ din ape,/ să nu mai rămână nici unda/ în care-ar putea să se-ntoarcă/ viața ta, viața mea,/ viața noastră,/ secunda!” (Secunda, p. 26).

Poemele au un dinamism al lor, sunt împinse de forța care le asigură înaintarea prin timp, mereu apare acest motiv al anilor care curg, există o margine de zi, o pasăre fără cer, o noapte în felinare, uși deschise, ferestre deschise, nordul din sud, un colind în fiecare anotimp, o ușă la cer… Ființa este atinsă de mirajul anotimpurilor necesare, posibilitatea învierii se deschide mereu, se poate ieși din trup, o spovedanie, o despărțire, un lemn al crucii. Se simt influențele veștii bune, omul moare, învie, descoperă o ușă în cer sau un cer de pământ, un anotimp de zăpadă, un „acasă”…Omul arde, zăpezile ard, cuvintele sunt fierbinți, magmă venind din abisurile universului.

Relația cu Dumnezeu este necesară, ea aduce timp, cuvinte care să curgă prin vene, miracolul naturii curate: „Dă-mi zi, cât mai rămâne din noapte,/ dă-mi minute, scăpate din oră,/ secunde ce nu mi-au fost frate,/ secunde ce nu mi-au fost soră,/ Pe mine, Doamne, mie să mă dai,/ să fiu o țâțână la poarta spre rai” (Țâțână la poartă, p. 97).

Iarna este un anotimp ce aduce purificare, limpezire, rodul ei este albul, este spiritual, fructe de zăpadă și noi abisuri: „Zăpada de-o ating/ sunt și eu iarnă,/ pe funii de zăpadă urc la tine -/ dacă-aș fi fulg/ sau măcar nor,/ eu orbului i-aș fi retine” (Încep să ning, p. 47). Poetul declară că a venit cu iarna, va pleca tot cu iarna, va lua frigul cu sine într-un gest de generozitate, anotimpul își va arăta tainele: „Eu am venit în țipăt,/ dar la plecare o să tac,/ cuvintele le las să zboare/ ca într-un leagăn de hamac” (Despărțire, p. 51). Exemplele pot continua.

Tainele se ascund în cărți, toate formează Biblioteca, e marea bibliotecă a lumii în care sunt prinse toate speranțele, credințele, iubirile, iertările, tăcerile: „Cărțile. Un stol de păsări care învață să zboare./ În fiecare zi își caută un cuib./ Doar unele, însetate de înalt,/ Se-ndreaptă către soare/ și caută o ușă,/ netemătoare,/ Până devin cenușă” (Bibliotecă, p. 103).

Colindul este muzica ființei, armonia dintre cuvânt și sunet melodios, popas în suflet, naștere posibilă: „Colindele albe se aud,/ de parcă-i lumea la-nceput,/ zăpada e de acum lumină, / și gerul e de acum sărut.” (Născut în colind, p. 73).  

În poemul Radical din doi, se păstrează miracolul dintre ființele care se iubesc, radical din doi fiind operațiunea de ființare prin dragoste, lipirea și dezlipirea lor aduce mesajul despre Creație. Ce ar putea rămâne din ochiul care nu plânge, din noaptea împărțită din tine și vis, când răsăritu-i asfințit? Sunt întrebări care dau viață și asigură răspunsuri: „când totul, la puterea doi,/ nu-i măcar radical din noi?” (p. 22). Este o matematică a dragostei, vieții și morții.  

Pentru poet călătoria spirituală are o destinație, cuvântul, cuvintele. Diseminarea în Creație îl poate ajuta să înțeleagă, esența rămâne cuvântul, cel care a fost la început - începuturi pentru fiecare. „N-ai să fii niciodată fereastră,/ nici aer străveziu n-ai să fii -/ de-ai fi măcar vânt/ pe care înveți să scrii./ De-ai fi, măcar de-ai fi/ cuvântul în care se poate muri” (N-ai să ajungi niciodată, p.61).

Anotimpurile din calendar devin anotimpurile vieții, timpul se materializează în trup cu toate elementele. Vine și toamna, după călătoria prin celelalte anotimpuri, vine ca o coagulare deplină a existenței în ființă. „Și vine toamna, iar și iar,/ și focul se retrage-n jar,/ și viața se retrage-n viață,/ mimând schimbările la față,/ (…) și vine toamna iar și iar,/ imparul redevine par -/ o toamnă tu, o toamnă eu,/ când anotimp e Dumnezeu” (Ultima toamnă, p. 67).

Umil, omul își asumă responsabilitățile, Nicolae Băciuț acceptă poziția de paznic la cărți, el atrage, prin ele, o lume, păstrează o lume, se înalță pe existența normală ce i-a fost dată. Găsește bucuria unei relații și a unei evadări din singurătate, din sinele hain, egoist. „M-am trezit paznic la cărți/ De parcă aș păzi o lume,/ De parcă aș fi paznic la hărți,/ Paznic la propriul meu nume!/ M-am trezit paznic acolo și-aici/ Mușuroi la furnici!” (Paznic, 112). Este sensul în viață, scopul de sus, un destin asumat prin iubirea necesară, forța care i-a mișcat ființa. „M-am trezit că mă păzesc de mine,/ Să nu vină cineva din nou să mă nască,/ Să nu mă pună de veghe la foc,/ Să nu mă întoarcă în iască” (p.112).

În postfața cărții, prof. Geta Truică concluzionează: Dăruind, vei dobândi. O poetică a jertfei creatoare. Poemul este lumina unui fulger, tunetul ajunge la poet ca un mesaj. Ea notează: „Radical din doi e volumul îndemn la trăirea plenară a vieții, a clipelor ei ofrandă divinității mai des și mai mult decât o face răsufletul inspirației întru nașterea poeziei. Căci fiecare poem pare a fi preaplin din iubirea dăruită de Creator-Cuvântul, atunci când inima poetului se deschide spre cer în tonuri delicate, mesaje ale sufletului stânjenit, îndurerat, stingher, căutându-și întrebător locul, patria intimă, adâncimea căderii, mângâierea…” (p. 115).

Poetul preferă adesea versul cu rimă și ritm, nu renunță nici la ritmul ideilor, le împletește în cuvinte obișnuite chemate să exprime esențe. Există o muzicalitate interioară, se păstrează rețeta veche a poeziei, metaforele, temele, analogiile, mirările, aduc o notă specifică. Nu se intră cu tancul în mintea cititorului, nu se caută rețete șoc, noutatea limbajului, toate practicate în ultima perioadă în literatura de azi. Există o tandrețe și o delicatețe a poetului, unele expresii sunt folosite în limbajul spiritual, dar se păstrează armonia. El afirmă: „Din cuvântul meu/ te mai poți încă hrăni,/ în poemul de noapte,/ în tăcerea de zi” (Cuvânt de primăvară, p.114).

Un volum de poezie, când poezia rămâne la locul ei, sunt extrase esențele, poetul se lasă mânat de forța universală, neidentificată, dar efectele ei pot fi transferate în cuvinte, muzică, semne, formule ale științei, mirări ale ființei…Un volum legănat în brațele iubirii, ritual de zi, ritual de noapte…

 

 

Constantin Stancu

Noiembrie 2023

 

*Nicolae Băciuț, Radical din doi, poeme, 120 pagini, Târgu Mureș: Editura Vatra veche, 2022. Argument de început: Nicolae Băciuț; postfața prof. Geta Truică; coperta aparține autorului.

Text apărut în „Vatra veche”, nr. 11/2023

 

De sărbători: NAȘTEREA DIN CUVÂNT... „Ecce homo”!

 

Nașterea din Cuvânt

 

 

Dumnezeu a vrut, îngerii cântă:

 

Iosif şi Maria, sub dragoste sfântă,

Un bărbat şi o femeie, atinşi de Har,

O taină aprinsă, un semn ce cuvântă,

O nelinişte adâncă, apoi - măreţul dar...

 

Proorocul a vestit prin ani de-ncercare,

Glasul lui nu s-a stins până-acum -

Se aude din ce în ce mai tare,

Mesia s-a născut pe Pământ, restu-i fum...

 

S-a întâmplat ce fusese vestit,

Lucrarea s-a împlinit divin,

Aşa am fost iubiţi, aşa am fost iubit,

Prin Pruncul din stea, Cuvântul deplin...

 

Da, Dumnezeu e pururea cu noi,

Fiul s-a născut la măreţu-i semn,

Ne-a ridicat din noapte şi noroi,

Iisus, cel mai luminos îndemn...

 

Îngerul a vegheat din Cerul infinit,

Minunea trebuia să se-mplinească,

Îngerul a zburat peste veac şi mit,

Făcând ca Emanuel să se nască...

 

Umbra adâncă a Duhului Sfânt,

Atingere blândă, uşoară -

Şi omul a fost salvat pe Pământ,

I-a fost hărăzit să nu piară...

 

Cezar a dat poruncă împărătească,

Ca toţi să fie puşi în cărţile lumii,

Dar a fost numărătoarea lumească,

Ce nu cuprindea numărul minunii...

 

La Betleem, în locul prea sfânt,

Iisus n-a avut loc în hanul de poposire,

Dar acolo s-a întrupat Cuvântul - Cuvânt,

Acolo îngerii au dat de ştire:

„S-a născut Mesia cel mult aşteptat,

S-a născut Iisus - Prinţul blând”;

Lumea a primit pe adevăratul împărat,

Lumea a primit taina din Cuvânt...

 

Iisus ne-a învăţat nemurirea,

Iisus ne-a curăţat de păcate,

Iisus a salvat chiar omenirea,

Prin lumină, adevăr şi dreptate...

 

A fost o naştere în Betleem,

A fost o naştere cu înger şi stea,

Din veacuri acelaşi îndemn:

Zidiți în nemurire cu dragostea...

C Stancu ©

Voicu Lăzăruț, MUTRE ȘI CUTRE. AMĂRĂȘTENI ȘI SPIECIALI, Craiova: Editura Sitech, 2023, postfața: Dumitru Velea... Memoria socială într-o vreme de tranziție... De la Arsenie Boca, Îngerul din umbră la Radul Mamii, cel beat de iubire

 

Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba - 80 de ani. Semn, cultura ca patrimoniu, cărțile ca mărturie, biblioteca și lumea care rezistă prin cuvintele luminoase

 Sursa: Silvan Stâncel

Revista „Vatra veche”, nr. 11/2023. Semnal, sumar, redacția, anotimpuri culturale cu Nicolae Băciuț și colaboratorii

 

Aurelian Sârbu: E iarăși iarnă în pretutindenea mea... Poemele iernii de azi și de ieri...

 

HIBERNALIA

 

miros dulce-amețitor de iarnă

 

cobor pleoapele 

        picotind la-ndemnul focului din vatră --

        îmi fug nostalgii printre scântei

 

pare că leneșe văpăi

        desenează balet de fantomă --

        lascive unduiri

        îmi fură-n grabă somnul

 

doar fulgii-mi bat blând la fereastră

        în zori să deschid printre nămeți cărare

                  până la poartă

                  până la drum

 

e iarăși iarnă în pretutindenea mea

 

 

PIRAMIDĂ  DE-UN  CEAS

 

m-aș prinde părtaș

          marelui jucător  

          în rotirile lumii

ci el mă cheamă și mă amăgește

          c-un râs înalt

          despărțitor

          între firul curgător de nisip

          din clepsidra mereu plină în vârf

          și piramida de-un ceas

          sub pașii mei grăbit mărunțiți

 

iară pasul mi-e păgubos

          în poiana cu lună

          golită de lumina unui soare zgârcit 

          ( umbra-n lumină nu-ncape )

 

leneșă înălțare de fum

          îmi lasă focul în urmă

          de parcă urcușul atâtor golgote       

          ar fi doar o ciornă abandonată

          într-o vitrină de muzeu provincial

 

 

 

 

LIBERTATEA  ÎNȘELĂTOATE

 

lumile pândite departe

        vor rămâne ascunse în tăcerile lor

 

pe-aproape îmi accept aripile     

        de teama neputinței cugetării mele cu stavilă

mai lesne îmi sunt înfrângerile trupului

        ale minții sunt înfricoșătoare

        nu le pot duce

        nu le știu drumul

        nu mi-e potrivit pasul

( unde-aș ajunge ar fi cale de-ntors din spaime ? )

 

mi se năzare libertatea înșelătoare din fața oglinzii

        și nedeslușirea cuprinsă în smoala din dos

 

 

Aurelian Sârbu