Cărțile Hațegului. Semne în timp

 

Eveniment: FESTIVALUL NAȚIONAL DE POEZIE DE DRAGOSTE „Zaharia Stancu”, 2026. Semnal, regulament, organizarea

 

Ziua Iubitorilor de Carte

 

Sebastian Văduva - Despre experiența oamenilor de succes, trăsături și tentații. Înzestrări naturale, abilități de negociere, hărnicie, creativitate, determinare, altruism, pragmatism

 

Revista „Discobolul”, nr. 337-338-339 (ian.-feb.-mar.)/2026. Semnal, sumar, redacția. Revistă de cultură ce apare la Alba Iulia sub egida Uniunii Scriitorilor din România

 

Nicolae Băciuț: CETĂȚEAN DE ONOARE AL CULTURII ROMÂNE

 Sursa: Nicolae Băciuț

Eveniment: CONFERINȚA INTERNAȚIONALĂ INSTITUȚIILE ÎN SERVICIUL NAȚIUNII, Deva, 11-12 iunie 2026. Semnal, câteva semne

 

GALA EXCELENȚEI HAȚEGANE. Semne culturale, 21 mai 2026

 

Ţara Haţegului

 

 

În în mai sau august satele se înalţă-n văzduh

pe aripile raţelor sălbatice venite din alte orizonturi,

atunci stejarii trag prin rădăcini

până în frunze oasele celor care au fost pământ roditor.

 

O mierlă cu o melodioasă coroană pe o aripă

şi o alta pe cealaltă aripă zboară,

zimbrii pasc vocalele ierbii,

înveţi cum se bate tăişul coasei, pe îndelete,

până metalul sună frumos

ca un suflet cântând în ninsoare,

ridici ochii, o clipă, spre femeile

cu trupul mirosind a brad şi veşnicie.

 

Vine şi dimineaţa mai tăioasă ca ochiul lupoaicei,

mai curată ca sufletul fecioarelor

pregătite pentru ritual la Kogaionon,

 

te retragi în munte,

înţelegi puterea macilor

de a urca în insomniile statuilor de la Sarmizegetusa...

Constantin Stancu ©

 

 

 

 

 

Valeria Bilț și Nicolae Băciuț în dialog (continuare)

 

II. Festivaluri, parteneriate culturale și recunoaștere publică.

 

-Activitatea dumneavoastră din ultimii ani a fost strâns legată de dialogul cu comunități culturale diverse: poeți, editori, profesori, promotori de tradiție. Festivalurile au devenit repere ale parcursului dumneavoastră.

 Care sunt festivalurile la care ați fost invitat, laureat, partener sau organizator după 2020 și care dintre ele v-au rămas cel mai aproape de suflet?

 

-Mă ajutați, „limitând” intervalul de referință la ultimii cinci ani. Am fost invitat la foarte multe festivaluri și, din păcate, n-am putut participa la toate, unele dintre ele suprapunându-se ca dată de desfășurare.

Două dintre aceste festivaluri sunt, însă, cu statut aparte. Ele au devenit tradiționale, au continuitate și consistență.

O dată e Festivalul Internațional de Crație și Interpretare „Ana Blandiana”, de la Brăila, unde am fost inițiator și susținător pe parcursul celor 14 ediții.

Apoi, e Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, de la Ploiești, unde am primit în 2014 Marele Premiu, în 2025 Premiul pentru promovarea operei lui Nichita Stănescu, iar în 2026 Diploma „Magnum Opus”.

Alte festivaluri pe care nu pot să nu le menționez sunt „Europoezia”, de la Brăila, unde am și primit Premiul Festivalului, Festivalul Zilele Iei-Zilele Poeziei, de la Târgu-Lăpuș, cu partea sa de culoare și ca temă și ca loc, și Festivalul de la Viișoara/Piatra Neamț, unde am participat la două din cele patru ediții ale sale și unde, în 2026 am fost desemnat Președinte al Festivalului.

Am fost două ediții la rând la Festivalul Internațional de Poezie de la Patras, Grecia, o experiență teribilă. La ultima ediție, din 2025, m-am trezit cu mash stradal, cu portretul meu. E prima oară când am întâlnit acest mod de a promova un eveniment literar și pe participanți.

Regret că am abandonat festivaluri pe care le-am inițiat – în primul rând festivalul de poezie și Proză „Romulus Guga”, Festivalul de Poezie Religioasă „Credo”, primul de acest fel din România, „Prima iubire”, Festivalul „Serafim Duicu”. Fără susținere financiară și cu eforturile organizatorice pe capul meu, nu se mai putea merge mai departe. De pe margine e ușor de comentat, ca la fotbal. Ca să scape de grija altora, comentatorii nu trebuie decât să intre pe teren, să joace și ei. Apoi mai stăm de vorbă.

Ce m-a deranjat mai mult a fost faptul că unii credeau că aceste festivaluri sunt obligații de serviciu… Le-am lăsat să aibă și ei „obligații de serviciu”. Flăcările acestor festivaluri s-au stins însă treptat, până la dispariție.

Ele erau și concursuri de creație literară și aveau această componentă necesară pentru descoperirea și promovarea tinerelor talente.

Cât mă mai țin puterile sunt însă prea multe festivaluri pentru timpul care e din ce în ce mai zgârcit și care „crește-n urma mea”!

 

-Cum ați perceput dezvoltarea Festivalului Zilele Iei, Zilele Poeziei de la Târgu Lăpuș și ce v-a determinat să reveniți constant în acest spațiu?

 

-Festivalurile sunt printre puținele manifestări care au ca destinatari pe cei din lumea literară, prilejuri în care scriitorii își consumă nevoia lor de dialog, de întâlniri „de specialitate”, de schimburi editoriale.

Festivalul de la Târgu Lăpuș s-ar fi putut numi, fără să-și schimbe conținutul, Festivalul Prieteniei literare, vai, un bun atât de târât prin noroaiele vieții literare.

Deci, aceasta a fost suprema rațiune de a fi parte a acestui Festival – prietenia.

 Și Valeria Bilț intră în galeria celor pe care îi consider prieteni și știu care e prețul prieteniei.

Am venit și din solidaritate cultural, din regăsirea în numele unor idealuri commune, care ne apropie, ne fac să ne cunoaștem unii pe alții mai bine și, de ce nu, chiar și pe noi înșine!

Apreciez Festivalul de la Târgu-Lăpuș și pentru că îmbracă poezia în ie, iar iei îi revelează adâncimi poetice uitate!

Festivalul de la Târgu Lăpuș creează noi legături literare și le consolidează pe cele mai vechi.

Nu în ultimul rând, frumusețea locurilor te atrage ca pe albine florile din care să aduni și tu ce se poate pentru ceea ce regăsim în sintagma „figure de miere”!

 

- Ce alte manifestări culturale din Maramureș au fost importante pentru dumneavoastră în ultimii ani și ce impresii v-au lăsat?

 

-Am reînnodat în 2025 legătura și cu Festivalul de Poezie de la Sighetu Marmației, unde nu mai fusesem de decenii, iar gazdele au găsit de cuviință să-mi răsplătească așteptarea și poezia, cu unul dintre premiile sale.

Un lucru e sigur – nu voi refuza invitațiile în Maramureș, în numele literaturii! Aviz organizatorilor de astfel de manifestări!

E de admirat nu doar eforturile supraomenești care se fac pentru a menține în viață astfel de manifestări, dar și ospitalitatea dezarmantă cu care am fost tratat de fiecare dată.

- Ați primit, în această perioadă, mai multe titluri de Cetățean de Onoare. Care dintre ele v-a emoționat cel mai profund și care este semnificația acestor distincții pentru un creator?

 

- Două astfel de titluri m-au emoționat și m-au făcut să îmi regăsesc rădăcini ale copacului din care am mușcat din fructele poeziei. Să fii „Cetățean de onoare al județului Bistrița-Năsăud” e o mare onoare pe care mi-o acordă locul intrării mele în lume. Pentru mine e și o motivație în plus pentru gândul meu de a mă întoarce acasă, în eternitate, da a redeveni lutul din care am fost plămădit. Ardelenii, se știe, își rânduiesc și cele ale vieții, dar și cele ale morții. Ori eu vreau să ajung în cimitirul satului, lângă părinții mei, plecați prea repede din această lume și alături de care n-am stat cât mi-aș fi dorit să stau, dacă am în vedere că mama a murit când aveam 14 ani, în 1970, iar tatăl, în 1995, fără ca eu să-i pot fi alături în momentul în care poate că avea nevoie de prezența mea.

Pe de altă parte, începuturile mele literare, primele iubiri sunt legate de o lume de care nu m-am despărțit niciodată, oricât de întortocheată a fost geografia biografiei mele. În triunghiul Chintelnic – Cluj-Napoca – Târgu-Mureș, locul nașterii a rămas mereu în vârf.

Am rămas dator acestor locuri – ar fi trebuit să realizez o monografie, dar n-am reușit decât povestea centenară a bisericii.

Fiind „Cetățean de onoare al județului”, am toate motivele să mă ridic la înălțimea unei astfel de recunoașteri și să mă întorc, pentru totdeauna, acasă.

Apoi, titlul de „Cetățean de onoare al municipiului Iași” înseamnă să mi se recunoască apartenența mea spirituală la ceea ce am numit „Capitala in pectore” pentru mine. Înseamnă recunoașterea unei iubiri pe care am purtat-o unui oraș din care a luat energii de nebănuit sufletul românesc.

Dar nu sunt „cetățean de onoare al Târgu-Mureșului”, oraș căruia i-am dat ce am avut mai bun în mine, dar care a rămas prizonierul prejudecăților și încrâncenărilor etnice, în condițiile în care nu am acceptat niciun fel de compromis în ceea ce privește „sentimentul românesc al ființei”.

E adevărat, când văd ce nume au o astfel de distincție, nu m-aș simți deloc confortabil cu o astfel de „onoare”.  De aceea, spun adesea, cu năduf, că cel mai departe oraș de mine e Târgu-Mureșul.

VALERIA BILȚ

6 decembrie 2025 - 11 aprilie 2026

*Foto: Editura Vatra veche la Salonul Hunedorean al Cărții,  octombrie 2024

Vatra veche - PANORAMIC CULTURAL, aprilie 2026

 Sursa: Nicolae Băciuț

EFIGII - LUCIAN BLAGA, PROFESOR ȘI MENTOR

 

LUCIAN BLAGA – PROFESOR ȘI MENTOR

 

Sunt cărți reper în cunoaștere, ele se lipesc de marile personalități, cele care influențează o epocă, dau direcții, aduc noutate în paradigma vremii. Doamna Anca Sîrghie propune cititorului cartea Lucian Blaga - profesor și mentor, apărută la Editura Junimea din Iași, în anul 2024, în colecția Efigii. Este o monografie profundă despre omul, filozoful, poetul, despre lumea culturală de la noi, despre formarea matricei istorice la români. Studiu de istoria culturii în ansamblu armonizat cu activitatea de profesor a marelui om, dar și cea de mentor, capabil să formeze alte personalități ale culturii, cu impact în epocă și în viitor. Partea de noutate constă în faptul că avem anexe din care rezultă modalitatea în care profesorul reda studenților, elevilor săi modul său de gândire în domenii de înaltă ținută: filozofia, cultura, arta, literatura. Totul bazat pe argumente, pe un sistem coerent, solid, ideile dinamizate pe cuvântul adevărat fiind bine consolidate. Nu a fost ușor, autoarea studiului s-a documentat solid, bibliografia fiind relevantă și constituie o antologie de cultură românească. Lucian Blaga a fost prototipul profesorului, era pregătit profund în domeniul său, capabil să transmită studenților mesajul rotund, pertinent. Era nevoie să ajungă în postura de universitar, să acceadă în poziția de unde putea ca ideile sale să radieze spre alte persoane capabile să preia mesajul, să-l îmbogățească, să-l transmită spre alte generații.

Blaga s-a bucurat de susținerea lui Sextil Pușcariu, având poziția de rector la Universitatea Dacia Superioară din Cluj, cu puteri de organizare și funcționare. Deși era student încă, Blaga spera să ajungă profesor universitar la catedra de estetică a universității. După obținerea doctoratului și realizarea căsătoriei cu ființa iubită, Cornelia, accede la universitate. Din păcate, acolo au fost, asta la nivel universitar, persoane invidioase pe succesul său - Gh. Bogdan-Duică, Florian Ștefănescu-Goangă. Reținute în ce privește modul cum aborda domeniul, candidatul este amânat, îndrumat să refacă întreaga lucrare, să o modeleze după gustul altora. Un gest greu de acceptat, de mirare pentru vremurile de acum și de atunci, ostil evident. La îndemnul soției, candidatul părăsește Clujul, iese din mediul stresant și rigid, se retrage la Lugoj și își scrie lucrările pe care le avea în minte. Iată exilul interior, specific mediului cultural românesc. Retragerea din centrul atenției, dedicare cu toate forțele proiectelor pe care le dorea realizate. Lucian Blaga nu cedează, publică lucrarea sa de licență, este sprijinit de Nichifor Crainic și Tudor Vianu, astfel sunt cunoscute publicului larg ideile sale profunde și noi. Cartea se bucură de aprecieri, se pune în lumină un aspect determinat: filozofia culturii.

Destinul îi îndreaptă pașii spre un alt domeniu… În toamna anului 1926, Blaga va activa în diplomație. O perioadă de treisprezece ani, până în primăvara anului 1939, poetul va lucra  intens ca atașat și secretar de presă, sau „ministru extraordinar și plenipotențiar”, în zone din Europa, la Legațiile României de la Varșovia, Praga, Berna - în două rânduri, Viena și Lisabona.

Ideea de a deveni profesor nu-l părăsește. În anul 1937 își constituie dosarul după regulile consacrate, chiar adaugă și cărțile sale. Este amânat, elementele de birocrație administrativă fură din timp, ele trebuie reglate după normele bugetare și instituționale. Așa apare catedra de filozofia culturii, alături de catedra de estetică pentru D.D. Roșca. Abia în data de 1 octombrie 1938 Lucian Blaga devine profesorul universitar, procedurile administrative fiind epuizate cu dificultatea specifică vremurilor, inclusiv modificări legislative, după tipicul administrativ românesc.

Epopeea se desfășoară, marcată de schimbările în structura statului român, în mentalitatea vremii. Lucian Blaga va activa ca profesor de filosofia culturii, până la reforma învățământului din 1948, apoi, după desființarea catedrei (toamna anului 1948), fiind plasat pe post de cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie al Academiei Române din Cluj (1949-1951), ulterior bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei, de unde va veni ieșirea la pensie. La Cluj a sperat că va forma un colectiv puternic pentru a pune în lumină spiritul românesc, forța acestuia. I-a avut ca parteneri pe Vasile Băncilă și Bazil Munteanu, personalități de seamă în cultura românească, cu impact internațional. Lucian Blaga a visat la realizarea unui sistem de gândire bazat pe Bine, Frumos, Adevăr menit să pună în valoare atribuitele intelectual umane ale omului, cele modelate de energiile divine subtile.

Anca Sârghie, dedicată proiectului Lucian Blaga, pune accentul pe viața universitară, pe discursurile profesorului, pe publicistica sa, pe faptul că a format mai mulți urmași demni de înalte performanțe, un bun îndrumător care a transferat din experiența sa viață spre alte persoane capabile să ducă fluxul ideatic mai departe, cu amprentă românească și impact universal.

De importanță sunt capitolele dedicate mutării universității de la Cluj la Sibiu. O analiză amplă explică motivele, care țin de esența organizării culturii în spațiul românesc. Sibiul a avut o veche tradiție culturală, un spirit inovativ cert, aflat la intersecția drumurilor spirituale românești, în coliziune cu drumurile europene. Aici au existat de timpuriu activități de tipografie în limba română. Au activat personalități de primă mărime ale culturii, a funcționat prim școală ortodoxă română, cu impact față de învățământul în limba română. A existat Muzeul Brukenthal, iar Sibiul s-a format ca un centru de renaștere a culturii române, cu asociații, reviste, cărți. De asemenea, în domeniul social, Sibiul a fost activ, având spitale, afaceri, activități de inginerie publică, a avut o grădină zoologică, cinematograf, biblioteci, universități, teatru etc. Schimbările politice au amplificat dorința românilor de a avea o capitală culturală la Sibiu. „În cei 5 ani, cât a adăpostit Universitatea clujeană, Sibiul a devenit capitala Transilvaniei, dar nicidecum una politică, ci de data asta este vorba de o capitală culturală, datorită celor câteva sute de profesori și a celor două-trei mii de studenți, care au reîntremat atmosfera urbei. Între profesorii clujeni sosiți la Sibiu, unii aveau renume internațional, ca Lucian Blaga, Ioan Lupaș, Emil Racoviță, Sextil Pușcariu, Emil Hațieganu, Victor Papilian, Camil Negrea, Silviu Dragomir, Constantin Daicoviciu, Alexe Popovici etc. Conferințele unor asemenea specialiști au entuziasmat nu numai pe studenți, ci și pe intelectualii sibieni, însetați de elevație spirituală și culturală” (p. 135).

Nu sunt uitați asistenții profesorului. Lucian Blaga a fost mentor și acestora, autoarea face trimitere la oamenii de cultură Radu Stanca, Zevedei Barbu, Ovidiu Drimba, între „discipolii” apropiați fiind și I. D. Sîrbu etc. Un capitol tensionat, de referință, este Lucian Blaga față în față cu ideologia marxistă, schimbarea paradigmei istorice este relevantă la nivelul percepției unei asemenea personalități. Catedra de filozofia culturii se schimbă în Catedra de Teoria și istoria civilizației. Așa a fost eliminat Lucian Blaga din postura de profesor. Unii studenți sau doctoranzi, cum este Pavel Apostol, după ce au primit titlul de doctor cu Lucian Blaga profesorul coordonator, îl atacă și îi minimalizează importanța în lumina noilor realități, deși, indirect, recunoaște rolul filozofului. În final, Blaga este interzis atât ca filozof cât și ca scriitor. „În Bibliotecă, el este pus în situația dramatică de a scoate din rafturi propriile volume spre a le preda spre topire. Tot ce clădise filozoful prin munca sa de profesor, timp de peste un deceniu, acum era gata să se năruie, întrucât gânditorul intrase pe lista creatorilor interziși, iar tinerele generații nu mai aveau șansa de a-l citit și de a-l cunoaște” (p. 195).

Interesant pentru ansamblu cărții îl constituie „caietul de notițe de la cursul de Filosofie”, aparținând Feliciei Ionașiu (1906-1988). Ea a fost studentă la Sibiu, în acea perioadă avea 37 de ani, apropiată a familiei, care a reținut în scris cursul respectiv cu începere din data de  5 noiembrie 1943. Studenții au avut în față un profesor cu adevărat european, un creator original, el dominând spațiul spiritual românesc la acea vreme.  „Prin trilogiile sale, Blaga a realizat cel dintâi sistem filosofic coerent și amplu, unul de o valoare universală. El merita să fie tradus în limbile de circulație spre a fi cunoscut și peste hotarele României”, se reține în cartea de față, pe drept cuvânt.

Monografia ne oferă numeroase tablouri sociale cu impact pentru cititorul lucid.

Ca diplomat, Lucian Blaga avea la dispoziție o sumă de bani considerabilă pentru propaganda statului român. Din acest fond au beneficiat Tudor Arghezi și Zaharia Stancu. Ulterior, cei doi îl vor denunța la Securitate pe filozof (p. 90). Istorii literare interesante, dovadă că lumea este mereu în mișcare.

Ca profesor, Lucian Blaga și-a prezentat cursurile cu bucurie, ia parte la viața cultural-științifică alături de studenții săi. S-au inițiat cenacluri literare, spectacole de teatru, scriau pentru publicațiile vremii. El le-a fost reper cultural, interesat ca generația care urma să-i preia sistemul de gândire. Evocările studenților sunt relevante și entuziaste (p. 126).

Autoarea prezintă realitatea crudă, au fost momente în care în librării au fost exemplare nevândute din cărțile sale, iar unele teatre au refuzat să-i joace piesele. Chiar teologi ortodocși îi acuzat că este un mistic, depărtându-se de doctrina teologică religioasă, unii considerându-l chiar ateu. El însă va preciza poziția sa, aceea de om de cultură și filozof (p. 142). 

Profesorul își prezenta cursurile în mod cumpătat, fără se pună în lumină spectacolul atractiv al discursului epatant. Glasul monoton contrasta cu profunzimea ideilor, dar Blaga avea darul de a fi exact și își citea cursurile pentru a nu „spune prostii”. Prefera ca studenții să se concentreze pe ideile redate, pe concepte și sistem de gândire și nu pe formele exterioare ale unui spectacol didactic gratuit. Cu atât mai mult cu cât la cursurile sale participau și alte persoane interesate de profunzimea lecțiilor predate (198).

Cartea ere un moto din Constantin Noica: „Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe (…) pe planul spiritualității românești. Centrul nostru național este Transilvania, în acea <<învățată Transilvanie – spune cândva Bălcescu -, azil vecinic al naționalității române>>”. Aceste idei străbat cartea de față și atrag cititorul în vâltoarea evenimentelor spirituale din viața marelui om.

Prefața, cu un titlul reprezentativ, Câteva tușe și caligrafieri despre profesorul Lucian Blaga, este semnată de Eugeniu Nistor, bun cunoscător al fenomenului. După ce prezintă câteva aspecte din viața filozofului, se concluzionează: „Înainte cu doar cinci ani de trecerea la cele veșnice, Lucian Blaga era, în mod oficial: filozof interzis, scriitor cu interdicție de semnătură, academician scos din Academie, profesor pus pe tușă, cercetător în filozofie repudiat și, pe deasupra, un om aflat în cea mai cruntă prigoană – cu un dosar de urmărire deschis pe numele său de Direcția  regională Cluj a Securității Statului!

Să ne reamintim mereu, cu tristețe amară, că Lucian Blaga a murit în țara lui ca și cărturar român interzis” (p. 24). 

Pentru a echilibra situația, în 17 noiembrie 1938, la discursul inaugural profesorul sublinia: „Vom vorbi despre momentele fericite ale istoriei, despre momentele de supremă plenitudine și înflorire învoltă, destinate să atragă iarăși și iară aminte posterității.  <<Momentul fericit>> ne va preocupa astăzi nu atât din punct de vedere cronicăresc, cât ca o problemă de filozofie a istoriei” (p. 112).

O carte de studiat pentru a înțelege vremurile, inclusiv anexele legate de cursurile predate, o altă temă majoră pentru cititorul însetat de frumos, bine, adevăr, pentru a ne înțelege pe noi, pentru a vedea, dincolo de tragediile inerente, momentele de frumusețe ale culturii…

 

 

Constantin Stancu

*text publicat în revista „Discobolul”, nr. 3/2025

 

 

 

 

Povești de Paști, antologie gândită de Menunț Maximinian... Ed. Charmides, 2026. Semnal, câteva note

 

Proiectul editorial Poveştile Bistriţei – Poveşti de Paşti este realizat sub egida Primăriei municipiului Bistriţa.

Volum editat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud în parteneriat cu Centrul Cultural Municipal George Coşbuc Bistriţa

Proiect cofinanţat din bugetul local al municipiului Bistriţa pe anul 2026.

Mihai Petre - CRETĂ COLOR... Cancelaria și vremurile în schimbare. Din viața „profului”

 

 

Un spațiu interzis muritorilor: cancelaria…

 

Educația este un domeniu sensibil în aceste vremuri. Măsuri contestate, măsuri impuse, profesori nemulțumiți, elevi în derivă. Nu totdeauna, mai sunt și elevi care au rezultate și datorează mult profesorilor care i-au adus la punctul în care pot realiza ceva. Cu pasiune, cu bucurie, cu disciplină, cu sacrificii. Părinții au și ei un rol esențial, pot înțelege sau nu fenomenul. Viitorul stă și pe umerii profesorilor. Mulți au experiențe deosebite, puțini au timpul să pună în valoare momentele în care inima unui om se formează. Formând elevi, profesorul influențează contextul în care se mișcă, evenimentele lasă amprenta asupra vieții lor, nu de puține ori o viață încărcată de stres, risc, depresie, sacrificiu pentru cel de lângă tine. Mihai Petre ne-a invitat la o privire în cancelarie, loc sacru, loc unde mulți elevi nu prea au avut acces. Este locul unde profesorii se adună pentru a pune la cale marea aventură a cunoașterii pentru copii, adolescenți, tineri cu speranțele pe umeri. Cartea sa Cretă color, apărută la Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, în anul 2016, ne prezintă amintiri din cancelaria… nu doar hunedoreană, 225 pagini care susțin vocația de profesor, dascăl.

Autorul a preferat să facă o analiză serioasă e fenomenului „cancelaria” înainte de 1989 și nu numai, un loc bântuit uneori de cutremurele din politica vremurilor. Cu un stil realist, explicând fiecare episod cu limpezime, având și umor necesar trecerii prin cenzura vremurilor și cenzura memoriei, ne sunt prezentate suficiente momente „astrale” din munca unui profesor. Cu sinceritate, autorul ne prezintă mediul din Hunedoara, un oraș monoindustrial cu activitate intensă în domeniul siderurgiei, cu oameni de valoare și cu multe fenomene sociale fierbinți. Oamenii mai ies din decorul stabilit, au problemele lor, evită realitatea. Profesorii sunt și ei în valul care a pus în mișcare viața în municipiu. Diferențele de statut social dintre profesori și cei care munceau în combinatul siderurgic erau evidente. Asta și datorită politicii vremurilor, intelectualii aveau probleme sociale generate de sistemul social, profesorii fiind în prima linie.

Tentația de a scrie proză, memorii, cu accente de jurnal recuperat din malaxorul vremurilor, a fost mare. Cerând părerea unui poet din localitate, acesta a pledat pentru poezie, proza…fiind prea… subțire, poezia reflectând trăiri, sentimente profunde, abisul cunoașterii prin metaforă, simbol etc. Cum răspunsul nu a venit la timp, autorul a apelat la o cunoștință din Capitală, scriitoare cu experiență. Răspunsul a venit cu ocolișuri, astăzi se caută cărți despre violuri, homosexuali, droguri, orfani cu probleme, marginalizați, scene șocante, venite din influența „artei urâtului”, la modă în unele cercuri literare și la unele edituri…

Mihai Petre se spovedește, arătând temele și ideile cărții sale: „…dar cu bucuria de a fi aruncat o lumină asupra oamenilor care, în ciuda recunoscutelor limite ale ființei, au dat viață și identitate cancelariei, consumându-se când ca o cretă albă, ale cărei urme adânci s-au înscris în destinele foștilor elevi, când ca una colorată, ale cărei nuanțe s-au pierdut în amintire ca și cei care le-au marcat…” (p. 15).

Iată cum încep povestirile: „Pentru elevul care am fost, cancelaria a reprezentat un spațiu interzis! În imaginația mea, sala aceea de pe coridorul  parterului căpăta dimensiuni fabuloase. De departe, accesul nu ne era permis nouă, muritorilor de-a IX-a!”(…) Odată intrat în orizontul sălii interzise elevilor, aveam să descopăr că semizeii adolescenței mele erau oameni – unii chiar prea obișnuiți – cu necazuri, probleme și vicii subsumate lumii în care trăiau, că legile după care se conduceau erau un amestec de prietenie și dușmănie, de altruism și egoism, de pasiune didactică și dezinteres etc., că rivalitățile coborau de la nivelul școlii la cel al catedrelor și al așa-zișilor colegi…” (p. 16-17).

Așadar, a scrie, scriere… Schițele din lumea dascălilor, textele propuse, încep cu botezul profesional, unul necesar, surprinzător, șocant. Apoi urmează problema complicată a clasicilor marxism-leninismului, spusă cu mult umor și spumoasă, o temă „serioasă” cândva, acum o temă de reflecție asupra contextului ars sub flăcările vremurilor. În fond, în biblioteca unde ar fi trebuit să fie doar cărțile acelor clasici, se putea păstra și câte o sticlă cu whisky sau una cu palincă bună. Nici inspectorii nu aveau „darul” de a refuza aceste inedite colecții…

Sunt secvențe petrecute la olimpiadele unde profesorii participau alături de elevi, ei, profesorii, evadând din lumea strâmtă a școlii, în lumea largă a iubirilor de conjunctură. Apoi întâmplări cu elevi și copii, evenimentele de la banchetele absolvenților de liceu, momente de la inspecțiile care aveau loc sub programări inedite. Nu lipsesc momentele în care profesorii… se îndrăgostesc și caută momentele favorabile să poată lega relații durabile. Minoritățile au și ele un loc în viața celor din cancelarie, multe cu talente aparte, dar și în situații complicate, implicații dure, datorită felului lor de a vedea viața. Până la urmă, și un profesor rrom poate fi buzunărit de… un țigan, după cum se exprimă personajul. Ca un eveniment supranatural, în narațiune apare și o pălărie… făcătoare de minuni.

Am putea reține textul savuros despre clasicii marxism-leninismului, autorul punctând cu mult umor fățărnicia oamenilor sistemului, cu figuri dure, hotărâte, de revoluționari închipuiți: „Și am fost chemat la municipiu, și am fost prezentat temutului tovarăș Dănilă! Corpolent și cu o mustață îngrijită, cu gulerul cămășii răsfrânt peste cel al hainei, cu privire fixată interogativ pe interlocutor și cu voce sigură, tovarășul nu admitea să fie contrazis, pentru că reprezenta CC-ul?” (p. 48).  După ce inspectorul fioros a intrat în acțiune, profesorul, fiu de miner și el, a trecut la tezaurul din bibliotecă: „…poftiți la bibliotecă să vă convingeți și l-a dus pe tovarășul Dănilă în fața raftului din care a extras două volume de Lenin…, lăsând să se vadă puțin… o sticlă cu țuică! Inițial, nu l-am înțeles pe Dănilă care s-a dat un pas înapoi, spunând foarte surprins: Ce?!... Lenin, ai? Opere Alese, ai? Dar Tomoiu nu l-a băgat în seamă, continuând să treacă în revistă clasicii, arătând în spatele volumelor lui Marx o altă sticlă și tot așa…” (p. 56). Apoi planul se schimbă, cei doi, inspectorul și profesorul trecând în revistă clasicii pe bază de țuică, inclusiv una de Fintoag, apreciată și la județeana de partid… La final, inspectorul a concluzionat, după 10 pahare: „…tovarășe di-directol, ești pentru mine ca un frate!” (p. 61). 

Mihai Petre reușește să creioneze personaje, evenimente, profesori dinamici, prinși în mandibulele vieții. Dialogurile sunt încastrate în corpul textului, făcând parte din narațiunea continuă, amintirea care arde în cuvintele celui care dă valoare muncii acestor oameni chemați să formeze oameni. Surprind câteva aspecte sociale, contextul în care se mișcau oamenii din cancelarie:

-      În municipiul unde a fost profesor, de multe ori ajungeau intelectuali marginalizați de propaganda și doctrina politică a vremii, apăsați de trecutul presupus, marginalizați de sistemul social.

-      Chiar și profesorii uitau de bunele maniere în momentele când căutau să-și mențină statutul social, poziția de director, de inspector.

-      Mulți intelectuali fugeau de răspundere, refuzau vreo grevă, deși acuzau colegi, puși în fața adevărului și cerându-li-se în scris punctul de vedere, ocoleau realitatea. Rămâneau la nivelul de bârfă.

-      Mulți activiști de partid, inspectori, oameni ai vremurilor, aflați în poziții de decizie, se trădau prin limbaj, formalism, foloseau lozinci, se ascundeau în spatele unor cuvinte sau tablouri de propagandă.

-      Nu de puține ori profesorii primeau porecle, folosite cu „poftă” de colegi. Doamna Pitulice, avea și cea porecla ei, bine pusă în ramă de ceilalți.

-      Involuntar, copii, din abnegație generau umor, situații inedite, cu haz, dovedind că viața are dinamismul ei, că mintea unui copil se poate „autocenzura” cu logica naivității.

-      Cei din combinatul siderurgic erau mult mai bine văzuți, profesorii au rămas la stadiul de intelectuali de serviciu, trebuind să-și accepte statutul.

-      În cancelarie, uneori, se petreceau „lucruri trăsnite”, greu de prevăzut.

-      Evenimentele din școală erau deseori influențate de interesele personale ale unora cu funcții la nivel de oraș, motivațiile politice țineau loc de argumente pertinente. De la protejarea unor elevi, copii ai activiștilor, la participarea de evenimente dedicate conform calendarelor păgâne ale vremii.   

Mihai Petre ne-a introdus în atmosfera vieții de dascăl, cancelaria fiind locul unde se dinamiza viața elevilor, locul de muncă al profesorului, locul unde s-au născut relații interumane și s-au frânt destine, după caz. Despre această felie de viață au scris și alți scriitori, atenți la sufletele celor care s-au format pentru viață. Chiar dacă evenimentele s-au petrecut într-o perioadă complicată din viața oamenilor, personajul principal, dascălul, a reușit să-și impună liniile de forță menite să schimbe vieți. Am putea indica spre scriitorul Radu Igna, profesor și el, preocupat de viața din lumea școlii. Câteva romane sunt scrise cu pasiune: Nimic deosebit în timpul serviciului meu (2003); Valea proscrișilor (2004). Chiar în cartea notelor de călătorie, Cultură și civilizație suedeză (2002) a reușit să facă o scurtă prezentare a sistemului de învățământ din Suedia, comparativ cu sistemul din România. Iată că temele au găsit ecou în lumea literară, viața profesorilor rămânând un subiect de roman social, cu implicații în viața comunităților. Mai putem aminti și pe profesor Petru Istrate, care în jurnalul-roman, eseu și carte de memorii, Prin fereastra timpului (2024) a oferit un tablou veridic al vocației de profesor, omul prins între crizele vremurilor trecute, prezente și viitoare.

Mihai Petre este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (2025), autor al mai multor cărți de povestiri sau de teorie literară, printre care amintim Corvin Caffe (2017); Birtul parcului (2019) sau Liviu Rebreanu – Ion, un roman în cinci lecturi (2022); Recitiri și rescrieri (2025); Grigore Ureche, un cronicar în cinci ferestre (2021) etc. Se bucură de aprecierea comunității scriitorilor, fiind recunoscut de foștii elevi, prezent la multe evenimente literare sau culturale, cărțile sale constituind adevărate compendii de literatură serioasă pentru profesori, critica literară, scriitori, elevi. Colaborează la revistele literare din țară: „Algoritm literar”, „Banchetul”, „Convorbiri literare”, „Vatra veche”, „Ramuri”, „Semne”, „Sintagme literare”etc.  

Mihai Petre, în cartea de față, ne-a prezentat un tablou dinamic al celor care au fost preocupați de formarea elevilor pentru a înfrunta tsunami-ul din viața lor. A scrie înseamnă și a ajunge la rădăcina lucrurilor, din locul unde se formează seva care dă energii oamenilor de-a lungul existenței. 

 

 

Constantin Stancu

*Text apărut în rev. „Răsunetul cultural”, nr. 3/2026

 

Deva - CARTE ȘI ISTORIE... Eveniment - Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva, cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara și în parteneriat cu Academia Română, Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca și Centrul de Studii Transilvane Cluj-Napoca

 

Frumusețea culturii la Deva

 

 

Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva, cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara și în parteneriat cu Academia Română, Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca și Centrul de Studii Transilvane Cluj-Napoca a organizat un eveniment de excepție, lansarea cărților:

1.    „Între local și european: 240 de ani de la martirajul lui Horea, Cloșca și Crișan”, coordonat de prof. univ. dr. Ioan Bolovan, director al Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, membru al Academiei Române, și Ioan Sebastian Bara, managerul Bibliotecii Județene „Ovid Densusianu” Hunedoara–Deva, antologie a studiilor prezentate la conferința cu același titlu, organizată în perioada 22–23 mai 2025 de Consiliul Județean Hunedoara în parteneriat cu biblioteca.

2.    „Perspective istorico-demografice asupra familiei hunedorene. Continuitate și schimbare (1850–1938)”, semnat de prof. dr. Loredana-Lucica Vîtcă.

Evenimentul a avut loc în Sala de Ședințe a Consiliului Județean Hunedoara în data de 16 februarie 2026, începând cu ora 17:00.

La eveniment au participat personalități ale culturii și instituțiilor din județ, dar și istorici, profesori universitari, cercetători științifici și numeroși oameni pasionați de istorie, cultură, literatură, presă. Au fost prezenți membrii Asociației pentru Cultură și Artă din Județul Hunedoara (ASOCA), membrii ai Uniunii Scriitorilor din România, iubitori de frumos.

Evenimentul a fost coordonat de domnul Ioan Sebastian Bara, managerul Bibliotecii Județene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva, care a deschis manifestarea, mulțumind celor care au făcut posibilă apariția acestor lucrări de ținută academică.

Domnul Laurențiu Nistor, președintele Consiliului Județean Hunedoara, a exprimat cuvinte de salut, oferind câte un buchet de flori celor două autoare prezente, în semn de apreciere pentru activitatea lor academică. A prezentat  volumele, punând accent pe importanța lor istorică în Transilvania și județul Hunedoara.

 A luat cuvântul, apoi, prof. univ. dr. Ioan Bolovan, director al Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, membru al Academiei Române. În calitate de Cetățean de Onoare al județului Hunedoara s-a simțit „acasă”, și i-a mulțumit domnului Laurențiu Nistor pentru sprijinul culturii și a cercetării istorice din această parte a țării.

A ținut să anunțe conferința internațională intitulată „Instituțiile în serviciul națiunii. 160 de ani de la înființarea Academiei Române și 165 de ani de la înființarea „ASTREI”, în perioada 11–12 iunie 2026. Vor fi prezenți cercetători din România și din străinătate, materialele vor avea succesul scontat, la fel ca celelalte  conferințelor organizate anterior în județ.

A urmat doamna conf. univ. dr. Sorina-Paula Bolovan, director al Departamentului de Didactica Științelor Socio-Umane din cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, specialitatea demografie și istoria familiei, distinsă în anul 2001 cu Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române.

Intervenția a fost una bazată pe documente și studii, dar și emoționantă, deoarece a declarat că o cunoaște pe prof. dr. Loredana-Lucica Vîtcă din anul 2015, când i-a fost îndrumătoare pentru lucrarea de gradul I. Cartea dedicată familiei hunedorene este bazată pe cifre, statistici și date riguroase, este și o fotografie a vieții de zi cu zi, cu obiceiurile și atmosfera familiei: „familia este esența unei societăți”, după cum a precizat.

Doamna prof. dr. Loredana-Lucica Vîtcă, care a mulțumit organizatorilor pentru momentul acestei lansări de carte, familiei Bolovan, pentru sprijinul și îndrumarea oferite de-a lungul anilor. Dânsa a mulțumit pentru căldura celor care i-au fost alături în acest moment important, cartea este rezultatul unei munci disciplinate, răbdare, rigoare și pasiune pentru aflarea adevărului istoric.

Pr. prof. univ. dr. Constantin Necula, președintele Asociațiunii Transilvănene pentru Literatura și Cultura Poporului Român (ASTRA), prezent la manifestare, a mulțumit celor prezenți pentru dedicarea lor față de cultura română și a subliniat importanța  rădăcinilor noastre, familia și credința sunt repere care dau sens  societății și o ajută să-și păstreze identitatea, armonia, prosperitatea și echilibru spiritual.

La final, autorii au oferit autografe pe volumele lansate, iar publicul a avut prilejul de a dialoga cu invitații și de a felicita autorii pentru munca lor de ținută, pentru emoționantele cuvinte adresate, ziditoare. S-au făcut fotografii, unele sunt prezente pe contul de Facebook a bibliotecii.

O seară emoționantă în care trecutul s-a legat de prezent prin viitorul proiectat de ideile autorilor cărților prezentate.

 

A consemnat C Stancu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista „Vatra veche”, nr. 2/2026. Constantin Brâncuși -150. Semnal, sumar, semnele zborului

 

Sursa: Nicolae Băciuț

Revista „Discobolul”, nr. 331-332-333 (iul.-aug.-sept.)/ 2025. Semnal, redacția, sumar, lecturi libere

 

Lecturi libere: https://www.bjalba.ro/despre-noi/discobolul/

Cărțile, scriitorii, literatura, prietenii = SALONUL de la Deva, 2025. Câteva semne

 

ISTORII DE SALON

 

 

Salonul Hunedorean al Cărții a fost un eveniment cultural de importanță pentru viața județului Hunedoara și eveniment reper la nivel național. Anul 2025 marchează cea de a XXIV-a ediție. Evenimentul s-a desfășurat între 21–24 octombrie, în incinta Deva Mall și a fost organizat de Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara –Deva  cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara. Au participat peste 100 de edituri din toată țara, scriitori, iubitori de literatură, artă, cultură, personalități ale vieții culturale și sociale.

Moderator al Salonului a fost Tiberiu Vințan, om de cultură, editor, scriitor, organizator de evenimente culturale.

Salonul a fost deschis de domnul Ioan Sebastian Bara, directorul bibliotecii județene. Un cuvânt de salut a fost adresat de domnul Costel Avram, Administrator public la Consiliului Județean Hunedoara. Dânsul a transmis urări de bun venit și a felicitat participanții pentru curajul de a rezista prin cultură.

 

Au fost câteva evenimente culturale importante, cu impact asupra vieții culturale și a participanților.

 

În data de 22 octombrie a avut loc întâlnirea cu cunoscutul și apreciatul scriitor Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor din România, prilejuită de lansarea volumului ,,Dublu autoportret. Memoria unei zile", apărut la Editura Polirom..

A urmat un discurs serios și edificator al domnului Varujan Vosganian, care a vorbit despre rolul cărții și locul ei în viața socială, despre felul în care cultura rămâne uneori singurul sprijin atunci când toate celelalte par să se prăbușească. A lăsat câteva mesaje:

„Gândiți-vă la carte ca la un prieten care vă va răspunde întotdeauna cu iubire atunci când o îndrăgiți.”

„Cartea a rămas întotdeauna.”

 „Când toți ceilalți ne trădează, rămâne cartea, care nu ne va trăda niciodată.”

„Mi-e milă de cărțile pe care nu le deschide nimeni.”

„Cartea este sfioasă, cartea nu te atinge, ea așteaptă să fie atinsă.”

„Cartea este ultimul nostru apărător.”

Au fost atinse și alte teme importante: iluziile spulberate de viață, memoria mișcată privind istoria recentă, locul iluzoriu al oamenilor de cultură în viața socială de astăzi, absența lor din viața publică, rănile nevindecate ale istoriei și frumusețea viselor împlinite.

Un moment aparte al Salonului Hunedorean al Cărții a fost dedicat Editurii Emia, care a sărbătorit 30 de ani de activitate, de bucurii, greutăți și reușite. Editura a fost fondată și condusă de poeta și editoarea Paulina Popa, care a promovat literatura, a publicat numeroși autori și a rămas un reper cultural important pentru județul Hunedoara și țară.

De asemenea, a fost evidențiată revista „Semne” a editurii Emia, fondată în anul 1998, și a marcat apariția celui de-al 100-lea număr, dar și peste 25 de ani de existență neîntreruptă. Un proiect cultural de suflet, care a adunat în jurul său scriitori, critici literari și oameni care iubesc cuvântul scris, evenimente culturale, prezentarea cărților din literatura română.

Doamna Paulina Popa a oferit, din partea Editurii Emia, diplome de recunoaștere a valorii pentru unii scriitori și pentru personalitățile culturale. Printre cei premiați a fost și domnul Sebastian Bara, managerul bibliotecii județene, căruia i-a fost acordat ,,Premiul pentru mecenat pentru dragostea față de carte și susținerea constantă a culturii”. De asemenea scriitorul Ioan Dan Bălan a fost premiat pentru proză (post-mortem), premiul fiind preluat de scriitoarea Elisabeta Bogățan, cea care i-a fost parteneră de viață și.

Au fost sărbătorite și revistele culturale. Revista „Vox Libri”, aparținând de bibliotecă, pentru că s-au împlinit 20 de ani de la publicarea primului număr! Revista a apărut datorită pasiunii  autorilor, editorilor și corectorilor, care, prin munca lor atentă și valoarea textelor, au făcut din revistă un reper pentru cultura județului și pentru frumusețea cărților. De asemenea, Consiliului Județean Hunedoara a sprijinit biblioteca în mod constant de la primul număr. Numeroși scriitori din județ au colaborat la apariția ei, unii au plecat spre alte zări. Amintim: Dumitru Hurubă, Ladislau Daradici, Radu Igna, Eugen Evu, Paulina Popa, Ioan Vasiu, Constantin Stancu, Camelia Ardelean etc. Un rol important de-a lungul timpului l-a avut directorul bibliotecii, domnul Ioan Sebastian Bara, care a colaborat, a organizat și a promovat revista în mediul cultural. A făcut portretele a numeroși scriitori, prezentându-i cu multă căldură și respect pentru operele lor. Revista a prezentat și istoria cărții la nivel universal și județean.

În ziua a treia, moderatorul Salonului, domnul Tiberiu Vințan, în dubla sa calitate de editor și om de presă, a prezentat și cele mai recente volume apărute la Casa de Editură Exclusiv, dar și revista „Amfiteatru literar”, din Valea Jiului, director poeta Mirela Cocheci. Alături de Editura Exclusiv au fost și oameni de cultură și artă din județ și din țară: Elisabeta Bogățan, Mirela Cocheci, Dorel Neamțu, Maria Sângerean-Sibioara, Anca Ciolca, Dumitru Dumitrescu, Mariana Alexandru. Dumitru Gălățan-Jieț, Francisc Nemeth, Sergiu Vințan, Avram Iancu, Aurel Muntoiu, Carmen Pinte, Dumitru Tâlvescu, Camelia Ardelean, Ion Machidon, Mihai Istudor, David Valentin, Gelu Dobrescu, precum și Dumitru Buțoi (președintele UZPR Timișoara) etc.

Tot în ziua a treia, Editura Vatra veche, prin scriitorul Nicolae Băciuț, a prezentat cărțile editurii, revista „Vatra veche”, a prezentat scriitori colaboratori ai revistei. Iată cum a prezentat, în esență, Nicolae Băciuț revista.

 

„Apariția revistei „Vatra veche” în 2009 a fost judecată în fel și chip. A stârnit reacții favorabile, dar a declanșat și adversități pe termen scurt și lung.

Fondarea revistei Vatra veche era reacția firească la ieșirea revistei Vatra de pe traseul care a consacrat-o și la care am lucrat… două decenii (1983 – 2003). A fost un timp al angajării și al atașarii cu toate visele și speranțele, un timp al adaptării la noul mers al lumii.

Dacă am fost adus în redacția revistei Vatra de Romulus Guga, în 1983, în ciuda a numeroase reacții ostile interesate (Dan Culcer vroia să-și aducă iubita/soția – pe Maria Mailat; Vasile Dan a încercat să se întoarcă la „vatră”, fiind mureșean de origine), înseamnă că era nevoie de mine, după ce Romulus Guga îmi urmărise traseul meu echinoxist și, în plus, colaborarea cu revista târgu-mureșeană a trecut prin vămile unor încercări, între care interviurile cu Mihai Beniuc, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, plus interviurile circumscrise „Cununii de Aur”, de la Struga, unde poezia română a triumfat prin Nichita Stănescu.

Totodată, experiența mea de „secretar general de redacție” la „Echinox” putea umple un gol redacțional vetrist, o suferință care se acutiza, răsfrângând asupra lui Romulus Guga o încărcătură de timp, care îl deturna de la scris, după ce a trecut prin poezie și proză, ca să ajungă la teatru, un gen care a început să-l acapareze, mai ales că aducea rezultate rapide și spectaculoase - și la propriu și la figurat.

Vatra devenise spațiul în care am început să mă simt în largul meu, să performez și în contul revistei, al vieții literare mureșene, dar și al meu personal.

Când nu m-am mai regăsit în formula redacțională care trecuse prin mai multe modificări – de la componența redacției și până la formatul revistei, după mai multe amânări, la câțiva ani după plecarea din redacție – forțat de împrejurări (eram și redactor la Televiziunea Română și director la Direcția Județeană pentru Cultură și trebuia să aleg o singură instituție de stat la care să lucrez), am decis să înființez revista Vatra veche, existând precedente, dintre care de notorietate era „Dilema/Dilema veche”, fără alt gând decât acela de a continua în linii mari Vatra lui Romulus Guga, de crea un spațiu publicistic deschis, neînregimentat, neangajat în cumetriile devenite modă în viața noastră literară.

Dorința mea era să refac legătura între Vatra din 1894 și Vatra din 1971 prin Vatra veche, plecând de la programul celor trei grei ai literaturii vremii: Coșbuc, Slavici și Caragiale.

Am dorit ca publicația „mea” să nu fie împotriva revistei de care rămăsesem legat prin fire t(r)ainice, ci să ocupe zonele abandonate sau confiscate de noii redactori. N-am solicitat finanțări nici din bani publici, nici din surse private, am luat totul pe umerii mei - și redacțional și bugetar. Îmi asumasem condiția de „one man show”, exploatându-mi experiența acumulată în presă (între timp, am fost și cadru didactic asociat, la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureș, unde am predate, între altele, și Teoria și practica presei) .

Știam, firește, începând să-mi consum din propriul timp, că realiza-rea unei publicații lunare, de unul singur, însemna un demers cu multe sacrificii.

Am rămas fidel variantei tipărite, dar mi-am adunat și o bază de date cu peste 16.000 de adrese de email, ca să pot distribui revista și în format electronic, pentru că începuseră să se ivească bine zorii presei on line.

Dacă inițial m-am bazat pe un grup restrâns de colaboratori, pe măsură ce înaintam în timp și revista luând avânt, numărul colaboratorilor s-a extins, în țară și în largul lumii. Presiunea colaborărilor era din ce în ce mai mare, deja mulți se solidarizaseră până la fidelizare.

Mi-am impus să nu trec însă de 88 de pagini de fiecare ediție, atât cât am considerat că îmi va permite sumare diverse și cât mai mulți colaboratori.

Avalanșa de texte a început să devină sufocantă, nu aveam de ales decât să fac atractiv fiecare număr pentru cât mai mulți cititori și din cât mai multe categorii de vârstă.

Devenisem eu însumi o instituție, care trebuia să acopere toate problemele redacționale.

Reacțiile erau însă atât mai mult încurajatoare cu cât proveneau de la autorități în materie de presă culturală. Fiecare ridicare de ștachetă mă obliga mai mult și nu mai aveam cale de întoarcere.

Nu mai puteam decât să continui, oricât de greu îmi era la fiecare număr, dar fiecare nouă apariție a revistei îmi aducea atât de multe satisfacții încât simțeam de fiecare dată cum se reîncarcă brusc bateriile, pentru a mă apuca de un nou număr.

După 200 de numere, la care se adaugă încă alte peste 20 de apariții – suplimente dedicate unor personalități de care mă simțeam legat – de la Nichita Stănescu la Ana Blandiana, de la N. Steinhardt la Romulus Guga ș.a.m.d. – pot privi înapoi cu bucuria că inițiativa mea din 2009 a dat roade, că și-a câștigat audiență și prestigiu, că am reușit să contribui cu Vatra mea veche la consolidarea raftului de presă culturală, că am dat posibilitatea unor scriitori să se manifeste fără niciun fel de constrângeri – n-am cenzurat opinii, n-am exclus nicio colaborare care îndeplinea exigențele redacționale.

Oricât aș fi trudit singur, fără solidaritatea celor care au crezut în proiectul meu, n-aveam nicio șansă de izbândă. De ce n-aș spune, de aceea, că Vatra veche nu e doar a mea, ci și a lor, precum și a celor care vor veni după noi și vor dori să privească spre trecut, pentru a-l înțelege în dimensiunea lui culturală, într-o geografie mai degrabă rece, ca să fiu blând, decât susținătoare și promotoare de presă culturală.

Toată gratitudinea mea celor care au crezut în visul meu până când acesta a devenit și propriul lor vis.

Nu voi înceta să visez atâta vreme cât nu voi fi singur” (mesajul se află postat și pe contul de Facebook Nicolae Băciuț.

Au fost prezentate mai multe cărți ale editurii:

Nicolae Băciuț, Sacru și profan în Țara Sfântă;

Nicolae Băciuț, Muntele Athos din Muntele Athos. Meteora via Bizanț;

Nicolae Băciuț, Evadarea din vis, poeme;

Lidia Pop, Dincolo de cicatrici;

Doina Pologea Berceanu, Virgil Mailat. Povestea regelui berii din România;

Ilie Șandru, Patriarhul Miron Cristea;

Simona Mihuțiu, Speranța nu urcă niciodată cu liftul, teatru etc.

De asemenea, a propus asistenței romanul Traficantul de cărți, de Constantin Stancu, prezent la această lansare. Despre carte au vorbit Radu Igna, scriitor, autor a mai multor romane reprezentative, promotor cultural.

A vorbit și poetul și cronicarul Daniel Marian despre roman, prezentând un text de suflet.

Scriitorul Constantin Stancu a vorbit despre romanul său; în esență:

„Romanul Traficantul de cărți reprezintă un mesaj legat de lumea în care trăim și-n care oamenii au început să-și schimbe modul de a privi literatura, cultura, abandonând cartea pe suport de hârtie, cultura migrând spre o lume virtuală în care mesajul este consolidat în format electronic, ceea ce sociologii numesc „demența virtuală”.

Un iubitor de cărți, după o viață de om, se trezește cu o bibliotecă imensă, cărțile invadând apartamentul său. Ajuns la vârsta pensionării, dorește să transmită cărțile spre alte persoane, pentru ca fiorul proaspăt al cunoașterii să atingă inimi și minți libere. Încearcă să vândă cărțile pe preț minim sau să le doneze în piața de legume și flori, la presupuși iubitori de cultură și cunoaștere (intelectuali, preoți, pastori, profesori, primari, anticariat etc.).

În fundal există o poveste de iubire între el și o femeie iubitoare de lecturi, de cărți, de frumos, abandonată de soțul ei plecat la muncă în străinătate. Întâlnirea dintre ei provocată o aventură cu accente lirice, dramatism, întoarcere în trecut, salt în viitor.

Finalul povestirii este unul specific vremurilor prin care trăim, afectate de violență, căderea culturii („cancel culture”), dar cărțile pe suport de hârtie au o viață a lor, greu de ucis, fenomenul migrează în zone neprevăzute, cu accente de marketing cultural și management al prezentului. 

O carte simbol pentru timpuri înclinate, vânzătorul de cărți este martorul trecerii de la o epocă la alta, de la un fel de a face cultură și a păstra mesajul dintre generații, la o altă epocă modelată de Megatendințele care ne afectează, care nu țin cont de dorințele și iluziile noastre.

Dar iubirea stă în spatele oricărei povestiri. Căsătoria devine improbabilă, noua epocă este prea agitată, dar oamenii se întâlnesc în situații neprevăzute care le schimbă perspectiva. Se caută dincolo de reguli și conveniențe.

În fundal: cartea, povestea, destinul, biblioteca personală și publică, cultura migrând spre propagandă și facil.

Cei inițiați nu abandonează terenul cultural, mențin traseul povestirii, fiecare poveste adăugând viață la viața cititorului, secretul unei cărți bune”.

Cu generozitatea cunoscută, Nicolae Băciuț a prezentat pe Dumitru Tuhuț, poet discret și sensibil. Despre poezia lui Dumitru Tuhuț a vorbit și Daniel Marian.

După aceste prezentări, s-au acordat autografe pentru cărțile prezentate.

De asemenea în a treia zi a Salonului Hunedorean al Cărţii a avut loc un eveniment special, acordarea de premii unor „scriitori de mâine” prin Editura Zorio din Bucureşti, reprezentată de Petre Crăciun, preşedintele Filialei pentru copii a Uniunii Scriitorilor, a premiat câteva eleve din Deva, care s-au remarcat prin talentul literar.

 

În ultima zi a Salonului, de la ora 16:00 a avut loc o după-amiază de poezie cu actorul și scriitorul Dorel Vișan. De la ora18:00 a fost prezent pe părintele Constantin Necula, care își lansat noua carte la Deva.

Volumul „Izvoare privind Evul Mediu românesc. Țara Hațegului în secolul al XV-lea, vol. II (1475–1500)” a fost prezentat de domnul George Vasile Dâncu, managerul Editurii Şcoala Ardeleană, în lipsa academicianului Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, care a evidențiat forța mesajului istoriei, prin  aducerea laolaltă a unui număr mare de dovezi din secolul al XV-lea referitoare la Ţara Haţegului – o contribuţie puternică pentru lumina istoriei locale.

Salonul Hunedorean al Cărții, ziua a început și s-a terminat într-o atmosferă plină de lumină și bucurie. De-a lungul orelor, standurile au fost vizitate atât de copii – curioși, zâmbitori, atenți la povești și ilustrații –, cât și de adulți care au răsfoit noutățile editoriale și au redescoperit plăcerea întâlnirii cu miracolul din cartea tipărită.

 

A consemnat Constantin Stancu ©