PREMIUL REGAL LITERAR, 2025 - Eugen Dorcescu. O recunoaștere a operei scrise cu măiestrie, versificarea psalmilor, alte texte sacre și la reafirmarea spirituală a liricii românești

 

Lazăr Magu - DRUMUL SPRE SINE... Poezia ca mărturie

 Poet atent la viața sa din care extrage punctele cardinale ale literaturii, a scris mai multe volume, temele sunt spirituale, preluate din năzuința zilnică: Vasul de alabastru (2015); Cascada de nisip (2017); Pași pe cupolă (2019); Călător pe scările interioare (2020) etc.

O tristețe îl apasă pe poet: „Ne-am rătăcit sub cerul de oțel/ iar dealul crește, cuiele la fel” (Penitențe, p. 43). Visul dă speranța unei reveniri pe alt plan, înviere prin poezie: „Visez să plec călare/ pe un drum întortocheat/ și care să mă scoată/ fecior la mine-n sat” (Ediție revizuită, p. 50). O istorie răsturnată, un impuls spre energiile tinereții. 

Michèle Savary - SARAJEVO 1914. Viața și moartea lui Gavrilo Princip, Editura Vatra veche, 2024. Câteva note despre „logica” războiului în Europa

 

CĂRĂRILE ISTORIEI…

 

 

Sarajevo, 28 iunie 1914. Gavrilo Princip ucide cu un pistol pe Franz-Ferdinand, arhiduce, moștenitor al Imperiului Austro-Ungar, conform arhitecturii politice a Europei din acea vreme. Este ucisă și soția acestuia, contesta Chotek. Evenimentul a declanșat războiul împotriva Serbiei. Imperiul dorea acest război, Serbia, la fel ca alte state mici, era parte acestuia. Se declanșează războiul, Primul Mondial, se globaliza războiul, deși oamenii visau la globalizarea libertății. Un tânăr patriot sârb declanșează criza profundă a lumii, era visător, pregătit să cadă pentru ai săi, iubitor de limbi clasice, romane, cântece patriotice, atras de gravitația vremurilor.

Locul asasinatului a fost cheiul Appel lângă râul Miljiacka, capitala Bosniei. Povestea lui Gavrilo este una tragică, are o doză de actualitate. Marile imperii căutau să cucerească lumea. Austro-Ungaria era talonată de Imperiul Otoman, de Rusia, de Germania, Franța. Europa era sub presiunea intereselor de tot felul.

Michèle Savary a scris cartea SARAJEVO 1914. Viața și moartea lui Gavrilo Princip*, Editura Vatra veche prezintă, în anul 2024, varianta în limba română, scriitorul Nicolae Băciuț, editorul, are curajul să ne ofere evenimentele tragice din acea perioadă, unele în legătură directă cu zilele noastre, având în vedere războiul din Ucraina sau cel în care este implicat statul Israel contra grupărilor militare din Orient, susținute de Iran.   

Asasinatul a fost doar pretextul pentru ceea ce imperiile pregătiseră/ clădiseră/ instituiseră   în lumea de atunci. Autoarea, după o bogată documentare, analizează Imperiul Austro-Ungarie, Habsburgii cu întregul sistem politico-economic și militar, privește spre o Serbie frântă. Aduce note legate de organizarea asasinatului, traseul străbătut de autorii asasinatului, prezintă victima, prezintă familia victimei, prezintă asasinul, criminal și erou totodată. Procesul este descris amănunțit, păstrând atmosfera vremii, apoi închisoarea de la Theresienstadt, finalul lui Gavrilo, amintiri legate de acesta etc.

În analiza sa, autoarea ne dă clar drama imperiilor: căsătorii incestuoase, legate de interesele de putere, cu urmași marcați de boli și afecțiuni distrugătoare - nebunia, epilepsia, cruzimea, lipsa de empatie pentru supuși. Sistemul de putere dus la perfecțiune, pentru a ține sub control țările mici, oamenii simpli. Structura religioasă bazată pe un catolicism rigid, fără dragoste față de oameni, cu reguli reci, apăsătoare, ritual formal. Religia ca anexă a sistemului de putere. Contradicțiile cu celelalte denominațiuni din imperiu: ortodocșii, musulmanii, reformații etc. Sufocarea trăirilor și sentimentelor umane, a folclorului și a tradițiilor locale spirituale. Disprețul spiritului german față de slavi și alte naționalități, acesta provocând tensiuni, dezechilibre sociale, sărăcie, supunere. Avantaje acordate unor minorități din imperiu pentru a masca dictatura de tip feudal. Impunerea limbii germane ca limbă oficială, tendința de a germanifica zonele stăpânite, tăind orice fel de trăire specifică a popoarelor supuse. În sânul societății au crescut tensiunile, nemulțumirile, revoltele, pe fondul schimbărilor produse de industrializarea care devenea tot mai acută în lume, însă cu păstrarea, la popoare, a vechilor tradiții feudale. De multe ori, propaganda de atunci, și acum, susține armonia și echilibrul imperiului, ceea ce pentru cei supuși determină/ determinau nemulțumiri, revolte, evenimente aprinse. De la violența sistemului birocratic la violența socială.  Sârbii, ca și Boznia-Herțegovina, partea imperiului, abia scăpaseră de teroarea Imperiului Otoman, doreau  eliberarea și formarea unui stat unitar.

Tabloul istoric este conturat cu realism și luciditate. Pe la 1551-1552, un membru al Habsburgilor, și-a organizat propriile funeralii, apoi a decedat de paludism, a asistat la acestea, scandalizând chiar biserica, iată, care-l susținea (p.17). Imperiul devenise „închisoarea popoarelor” după cum au scris unii istorici. Reforme de formă pentru a sfărâma gratiile sociale. La începutul secolului al XIX-lea experimentele științifice au fost interzise, Omul de cultură, Haine, a fost și el marginalizat, până și inscripțiile pe lespezile funerare erau aspru supravegheate, nimic nu trebuia să sugereze libertatea. Cu poliția în cimitir se păzeau monumentele funerare.  Schiller a fost considerat un scriitor periculos, pictura și sculptura erau obturate, cenzurate. La Operă nu se putea cânta „Trăiască libertatea!”, sloganul a fost schimbat – „Trăiască veselia!” etc.  Împăratul dorea „cetățeni cinstiți”, savanții nu aveau loc în sistemul social, imperiul părea perfect construit pentru a dăinui… (pp. 48-49).

În spațiul ortodox sârb se produc tensiuni, sărăcia era prezentă în viața țăranilor, meșteșugarilor, oamenilor simpli. La Niś (anticul Naissus) există un monument aparte, un turn alb, strălucitor, domina peste peisajul natural. Un turn fărmat din capetele a cincisprezece mii de servi uciși de pașă, în timpul unei revolte.  Semne tragice dintr-un timp tragic (p. 63). Balcanii „un butoi de pulbere”, iată peisajul.

Împăratul dorea ordine, familia imperială avea legile ei, aspre, se dorea menținerea echilibrului economico-social în lumea de atunci.

Un exemplu vine de la sine: un ofițer al armatei habsburgice solicită avantaje ca urmare a activității sale. Cum omul își pierduse piciorul, considera că va fi răsplătit. Dar evenimentele s-au petrecut într-o bătălie pierdută, împăratul l-a concediat brutal, rece, distant, preocupat de reguli. Ce însemna pentru imperiu viața unui ofițer devotat? (p. 107).

Dacă supușii, majoritatea dintre ei, trăiau în sărăcie, casa imperială avea parte de un fast aparte. În ajunul săvârșirii asasinatului arhiducelui, la un hotel se servește, în cinstea marilor oficialități: „supă „Regénce”, sufleuri, păstrăvi în aspic, friptură de miel și pui, sparanghel, salate, șerbeturi, cremă de ananas” (p. 168).  

Organizarea asasinatului a presupus participarea a mai multor persoane. Cu toate stângăciile, ele au reușit să-și atingă ținta, ceea ce i-a legat nu a fost organizarea, a fost legătura de solidaritate pentru a atinge dezideratul național sperat. Cum în familia împăratului au fost divergențe legate de căsătoria arhiducelui, împăratul a privit totul prin fereastra intereselor personale, nu prin cea a intereselor națiunilor care compuneau imperiul. El credea că Dumnezeu a intervenit pentru a face lumină în familia sa, așa cum el nu a putut face, la timpul cuvenit, având în vedere rangul de jos al soției lui Franz-Ferdinand, contesa Chotek, situație pe care casa imperială nu a putut-o preveni. Nu a contat suferința oamenilor din zona Serbiei, nu conta șerbia, venind din epoca feudală, nu contau litigiile false, presa de propagandă, sistemul șubred… (p. 185).

Gavrilo Princip a fost un personaj interesant, curajos, energic, și-a iubit țara și compatrioții. A fost idealist și curajos, se vedea un erou, așa cum a înțeles el viața celor din jurul său. I-a plăcut să citească, pricepea realitatea, putea să formuleze idei pertinente, dornic să-și atingă scopul, unul care nu era numai al său. A fost maltratat după reținerea sa, supus la suferință și chinuri în închisoare, și-a pierdut un braț, a fost bolnav. În final, a cedat… A rămas amintirea, despre el au depus mărturie medici, psihiatri, gardieni, funcționari. A fost închis în Cehia, la Trezin, departe de zona sa. Imperiul și-a organizat sistemul instituțiilor de forță de așa manieră pentru a cuprinde întreg teritoriul controlat.  De remarcat, peste ani, la Teresienstadt/ Trezin, în locul închisorii imperiale a fost lagăr nazist, prin anii 1940-1941. Obiceiurile imperiului, indiferent de ce fel, rămân, istoria are cheile ei în toate aspectele, când în joc este libertatea celorlalți… (p. 241). Gavrilo Princip și-a recunoscut vina, acțiunile, a regretat că a ucis-o pe soția arhiducelui, a fost o eroare determinată de împrejurări. Nu se considera un criminal, ci o persoană care a făcut ceva pentru Bosnia, dorea să fie o singură patrie, integrată în Serbia… Dorea să fie liber în țara sa, cu oameni la fel ca el.

O poveste ca oricare alta, am spune, astfel de situații au mai fost în toate imperiile. A murit de tânăr, pur, nu a cunoscut dragostea, a fost un idealist care a declanșat un război, deși nu dorea asta.

Michèle Savaray s-a documentat pentru acest fragment de istorie, a vizitat locurile pe care le prezintă în cartea sa, a ținut cont de sugestii, texte contemporane etc. A prezentat în carte chiar și scenele privind conspirația legată de aceste evenimente, cum ar fi intervenția masonilor, a evreilor etc. (p. 208). Nu a fost așa, alte au fost rațiunile, ele erau legate de dorul de libertate. Pledoaria unui avocat mai curajos, sfidând regulile, avocatul Zistler, descrie vremurile: „- Ilustru tribunal, iată încă un proces de înaltă trădare. Spun <<încă>>, pentru că, în Monarhia noastră, procesele de înaltă trădare revin, din nefericire, într-un ciclu periodic, precum o boală cronică, boală, ce, la intervale regulate, recidivează, și tinde să devină o instituție normală la noi” (p. 218). De reținut acest aspect sociologic, cu toate că tribunalul a respins și a atras atenția avocatului că se abate de la obiectul dosarului privind pe învinuiți, sub sancțiuni procedurale…

Autoarea a avut darul de a selecta aspecte profunde din perioada analizată, istoria merită scrisă din diferite surse, inclusiv din dosarele judiciare ale vremurilor…

O carte reper pentru cine simte că istoria are meandrele ei, unele care se repetă din timp în timp. A fost tradusă în limba română din limba franceză de doamna Cristina-Rodica Mazâlu, are o prefață de regretatul Acad. Răzvan Theodorescu. Dânsul a reținut: „Cartea scrisă de Michèle Savaray ce citește mai curând ca o anamneză și ca o explicație pentru ceea ce se întâmplă încă în aceste părți din lume…”(p. 8). 

Cartea are multe citate, trimiteri la cărțile studiate, fotografii vechi, hărți, descrieri ale locurilor pe unde s-au petrecut evenimentele, unele punând în evidență frumusețea naturii: „Priviți această Serbie uitată, diluată în depărtări, întrezărită prin consistența timpului; ici o vale aruncată, precum o eșarfă prin care șerpuiește un râu subțire, de culoarea jadului, acolo un sat de lemn, cu case dispersate de albul pulverizat al numeroșilor pruni înfloriți; la orizont nuanțele irizate de albastru și de violet ale munților, în acest ținut unde găsești mai degrabă cărări decât drumuri”… (p. 71).

Cărări sau drumuri prin timp?

 

Constantin Stancu

 

*Michèle Savaray, Sarajevo 1914. Viața și moartea lui Gavrilo Princip, 246 pagini, Târgu Mureș: Editura Vatra veche, 2024. Traducerea Cristina-Rodica Mazâlu; prefața Acad, Răzvan Theodorescu.       

**Text publicat în rev. „Vatra veche”, nr.11/2024

Limba română = IEȘIREA PRIN CER...

 

                                  Limba română – Dumnezeu și literatura

 

Pentru orice limbă, din orice colț de lume, textele sacre au contat. Citirea, studierea, cercetarea acestora a dus la formarea limbii, a culturii, a ajuns la popor, simplu, direct, prin smerenie, prin dorința de „a prinde pe Dumnezeu de un picior”, vorba omului de la țară, din vatră…Unii au învățat să scrie și să citească în limba română deschizând Scriptura și străduindu-se să deslușească tainele care i-au frământat ani de zile.

Uneori considerăm Biblia ca pe un dat, proprietatea noastră de drept, dar nu-i chiar așa. În spatele atâtor pagini se află munca unui traducător. O muncă dificilă, greoaie, cu risc și salt în alte lumi. Noul Testament a fost scris în limba greacă veche, koine, așa că oricine putea avea acces la adevărul divin, ceea ce conta. Accesul la acest adevăr modelează/ a modelat istoria. Sunt numeroase traduceri în limba română, ele ne prezintă, de fapt, istoria omului în relație cu Dumnezeu. Astfel limba și-a făcut datoria, a adus cerul mai aproape de noi. Marin Sorescu a publicat o carte cu titlul: Ieșirea prin cer…

O întâmplare simplă, ca semn în istorie… Un cercetător de la Oxford a avut aplecarea să transpună pildele lui Iisus în limba aramaică, o limbă universală la acea vreme în partea aceea ce lume. Surpriza a fost mare: Pildele erau de altfel poezii, aveau rimă, se rețineau ușor. Probabil că pildele au fost rostite atunci în această limbă, deși Noul Testament ne-a parvenit în limba greacă veche, populară. Poezia avea/ are/ va avea un fior divin… 

Numeroși scriitori au avut capacitatea de traduce în forme literare acceptabile generației din care făceau parte aceste texte, aparent vechi, dar necesare. Sigur, a existat un canon teologic special pentru fiecare denominațiune, biserică, comunitate creștină. Dincolo de acest canon, scriitorii au căutat să dea o culoare aparte adevărului divin. Nu a fost ușor, nu va fi ușor…

Un exemplu vine de la Eugen Dorcescu -

Volumul Biblice*, semnat de Eugen Dorcescu, reia sub o formă consolidată stihuirile din Scriptură în mai multe părți, armonios alcătuite de poet. Structura este finisată până la ultima literă în ceea ce privește mesajul către cititor: Prolog; Psalmii; Ecclesiastul; Pildele; Rugăciunea Regelui Manase; Epilog. Totodată, poetul leagă demersul său de câteva Poeme originale, o parte care se integrează în viziunea de ansamblu asupra acestui gen de poezie, sau cum afirmă autorul, stihuire: punere în operă a unor texte sacre într-un limbaj actualizat, bazat pe înțelegerea profundă a Bibliei. A creat o punte între psalmii cunoscuți, agreați de multă lume, și psalmii de azi, o punte între două eternități

Legătura dintre poet și Biblie este una fundamentală, viața i-a fost structurată și susținută de aceasta. Pătrunderea în profunzime a gândurilor lui Dumnezeu, legat de Creația Sa și de omul - partea acesteia, transmise unor persoane inspirate prin revelație, reprezintă o etapă spirituală înaltă, atinsă greu de orice făptură limitată, captivă într-un trup efemer.

Volumul a apărut la Editura Eurostampa din Timișoara, în anul 2021, și reprezintă un țipăt mut adresat de scriitor lumii, moștenirea sa cea mai de preț, lăsată celor care au înțeles căile omului pe Pământ. Este nevoie și de o anumită inițiere în fenomenul complex al lumii Bibliei, unică, aparte, separată de lume și, totuși, făcând parte din lume. Poetul, atins de Cuvânt, ne prezintă Mărturia stihuitorului, o zonă importantă pentru istoria literară și pentru ceea ce reprezintă relația scriitorului cu Dumnezeu, puntea fiind limba română. Ambele părți sunt obiective, dovedind modestia (sau smerenia) de care orice artist ar trebui să dea dovadă.

Eugen Dorcescu ne arată că a fost doar scribul, cel care a preluat mesajul adevăratului Autor, și l-a transmis spre oameni. O responsabilitate mare, dar și eliberatoare, cu efecte asupra minții umane și asupra sufletului creaturii. Răsplata pentru scrib este imensă, cititorul va înțelege că are în fața ochilor un mesaj de sus, împletit cu aspirațiile individului de humă, în raport cu Spiritul. Motivațiile stihuitorului sunt din zona divină, ele nu se coagulează dintr-o teorie literară sau artistică artificială, Eugen Dorcescu făcând referire la regulile de bază ale Scripturii: „Căci de se socotește cineva că este ceva, deși nu este nimic, se înșeală pe sine însuși” (Galateni 6,3). Mai sunt și alte trimiteri care definesc poziția scribului în raport cu cele scrise și publicate. Aceste precizări au fost necesare din perspectiva teoriei literaturii. În general, o parte din scriitori se poziționează pe o linie de vedetism, scriitorul fiind considerat de multe ori o personalitate cu veleități originale… Țărâna nu poate cuprinde nemurirea, aici fiind cheia stihuirilor.

Aceste stihuiri s-au mai întreprins în literatura română, începând cu Mitropolitul Dosoftei, în anul 1673, și continuând cu alți scriitori. Starea originală a textului sacru se păstrează, artistul lăsându-se modelat de forța spirituală a mesajului inițial/ original. Substanța textului a impus o formă aparte, potrivită cu mesajul divin. Scribul s-a supus forțelor limbii române actuale.

O parte importantă a Biblicelor, o reprezintă Poeme originale, dense, captivante.  

Ele reprezintă o prelungire a stihuirii, care devine operă literară de primă mărime, poetul tratând marile probleme ale unui prezent continuu, în el cuprinzându-se destinul omului prestat de neputințele și limitele sale, capabil să facă saltul spre eternitate doar stimulat de impulsul divin subtil. Aici descoperim poetul, vorbind cu toate posibilitățile oferite chiar din pântecele mamei.

Prologul deschide seria revelaților personale:

 

N-a fost cu neputință. N-a fost greu.

Aseară am vorbit cu Dumnezeu.

La fel de clar; de simplu, de senin,

Cum ai tăifăsui cu un vecin…

E drept că El tăcea. Sau, mai curând,

Iradia în fiecare gând,

În fiecare şoaptă şi impuls,

În fiecare zbatere de puls.

Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,

Discursul spre tăcere s-a mutat,

Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,

Tăcerea era drumul către El.

Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis.

Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis (p. 25).

 

Pe de altă parte, scriitorul Adrian Botez a fost preocupat de recuperarea textelor vechi, de munca lui Dosoftei, una importantă în perioada respectivă.

Într-o vreme în care Biserica este în criză, după cum afirmă chiar liderii ei,  un ev în care criza a marcat sisteme sociale, politice sau culturale, Adrian Botez ne prezintă în cartea sa Dosoftei – vestitorul lui Eminescu, carte apărută la Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2014 (Director Constantin Marafet), o parte a miracolului românesc, cumva uitat, cumva discret.

Două nume: Dosoftei şi Eminescu. Un singur instrument: limba română.

Dosoftei un nume în epocă, a luat în serios sarcina care îi revenea şi a tradus Psalmii (Davidieni) din Sfânta Scriptură în limba română. Traducerea unui text biblic este o îndeletnicire foarte grea, o piatră de încercare pentru orice traducător, pentru orice popor, limba ebraică veche are multe meandre, este uneori dificil de abordat, nu sunt puse în lumină toate secretele ei, are o logică lingvistică rară, neuzuală pentru un european. Ceva este totdeauna altfel (sucit) la evrei, o limbă care pregăteşte capcane pentru un literat autentic.

Traducând psalmii, Dosoftei (1624-1693) a reformat din interior limba română, a propus teme noi, a pus bazele unui edificiu poetic şi a descoperit geniul românesc. Dosoftei anunţă astfel pe Eminescu. El a fost primul mare poet român, el a fost şi un teolog deosebit, a adus noutăţi, a propus direcţii şi a avut curajul să dea o variantă românească a psalmilor. În psalmii lui Dosoftei se simte Hristos cel Înviat, Cel care ne-a lăsat Evanghelia, există un spirit creştin în această traducere. Privind în contextul european care a respectat regulile logicii ebraice, un context marcat de raţionalismul lui Aristotel, promovat de linia catolică sau reformată, uneori, demersului poetului român este original, propune soluţii noi. El se detaşează de Jan Kochanowscki (Polonia) sau de Clément Marot (Franţa), un duh special pune în mişcare materia fină a psalmilor. De asemenea, Adrian Botez declanşează un demers special: Dosoftei a fost un geniu din perspectiva timpului în care a trăit, el a pregătit calea pentru Eminescu, un capăt de drum în literatura română (Aminul).

Adrian Botez are o mare pasiune pentru cuvintele vechi, cuvinte izvor. Se pune faţă în faţă lumea lui Dumnezeu şi limba română vie, o recreare a psalmilor din Vechiul Testament!

Pentru cititor Adrian Botez are câteva concluzii ferme, Dosoftei este actual! Folosind un principiu teologic solid, pentru autorul cărţii Dosoftei este Ioan Botezătorul, el anunţă venirea lui Eminescu, el pregăteşte limba, viziunea, starea, principiile.

Iată mesajul unui psalm:

„1-Câte de bine e şi de frumos, să locuiască fraţii în unire!

2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a coborât pe marginea vestmintelor lui.

3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se coboară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite” (Psalmul 132, citat de Adrian Botez). 

Mai menţionăm că la baza analizei lui Adrian Botez au stat:

Dosoftei, Psaltirea în versuri, Editura 100 + 1, GRAMAR, Bucureşti, 1998.

Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Spetuagintei, Institutul Român şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1940 (Biblia Canonică).

De reţinut şi bibliografia care a stat la baza cărţii, peste 178 de trimiteri şi documente: o carte în carte, dominate de Biblie! Toate având la bază limba română, indiferent de grafia literelor.

Mult mai relaxat, Nicolae Băciuț abordează și el aceste adevăruri complexe, poezia sa având numeroase rădăcini în Biblie, iar limba română are un rol aparte în a comunica tainele:

Prin volumul de versuri LA TACLALE CU DUMNEZEU (Târgu Mureş: Editura Vatra Veche, 2016), poezia sa a căpătat o dimensiune profundă, acceptarea sinelui într-o lume căzută.

De la început el stabileşte cadrul: întoarcerea la cuvintele încărcate de lumină, la zicerile Scripturii. Are drept motto cuvinte din Apostolul Petru, din Ioan Alexandru. Direcţia este stabilită exact, cu rigoare: Poezia creştină oferă multe dimensiuni de comunicare, Evanghelia are o deschidere universală evidentă. Creştinismul este efectul unei unirii înţelepciunii vechi ebraice, a filozofiei greceşti autentice şi profunde, a rigorii romane, fixate în modul de gândire a unui mare imperiu preocupat de stabilitate. Învierea lui Iisus, spune Ioan Alexandru, poetul naţional citat, face toate lucrurile posibile, schimbă paradigma în istorie cu toate componente ei. Vestea bună deschide lumea spre eternitate, spre infinit, dincolo de doctrine. Adevărul este o persoană specială!

În argumentele sale de la începutul cărţii de poeme, Nicolae Băciuţ arată clar ce înseamnă să vorbeşti cu Dumnezeu: Cuvintele omul faţă de Cuvânt, sunt simple afirmaţii, naraţiuni, mituri, legende. Cuvântul divin are energie necreată şi este etern, irepetabil, cu putere de schimbare. Omul vede cuvinte simple, zicerile lui Dumnezeu prin oamenii său declanşează ineranţa, adică exactitatea la modul absolut. El te vrea aşa cum eşti…

Evident, Dumnezeu este o prezenţă copleşitoare: „Pe-aici a trecut Dumnezeu/ şi le-a uitat toate la/ vedere,/ ici-colo câte-o urmă de zbor,/ ici-colo câte-o cădere./ Pe-aici ai trecut şi tu/ şi n-ai lăsat nicio dimineaţă –/ ici-colo o urmă de zi,/ ici-colo o Schimbare la Faţă./ Pe-aici trec şi eu,/ ca o secundă/ uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu” (Şi eu).

Pentru poet limba română este un miracol, exprimă tainele, bucuria, viaţa. Un imn adus limbii române:  

 

Nu am crezut că o să ai o zi,

când ale tale-s toate,

cuvânt care ne eşti în nume

şi pentru tine toate ne sunt date.

Tu eşti pământ, cum eşti şi cer,

tu eşti izvor, cum eşti şi mare,

tu, limba-n care m-am născut

ca rugăciune şi-nchinare.

E ziua ta în fiecare zi,

te naşti în noi, cu fiecare,

noi nu vom fi, dar tu vei fi

mereu o binecuvântare.

Nu am crezut să ai o zi,

dar, fie,

căci ziua ta e cât un an

şi anul tău e cât o veşnicie. (Întâmpinare, de Ziua Limbii Române).

 

Exemplele ar putea continua, opera lui Nicolae Băciuț este complexă, am citat doar câteva aspecte, legătura dintre adevăr și limba română.

Pe de altă parte, limba română are o istorie a ei, cărțile vechi au punctat evenimente, au modelat minți. Grafia literelor are și ea o istorie impusă de uraganele istoriei.

Țara Hațegului a fost un loc unde s-au manifestat valorile Evangheliei, mai ales Evanghelia după Ioan, copiști și meseriași s-au implicat pentru ca aceste texte sacre să ajungă la oameni. Nu a fost ușor, tehnica editării cărților în Evul Mediu era grea, scumpă, presupunea oameni calificați, educați, greu de găsit. La Râul de Mori, Lațcu Cânde a pus în operă o Evanghelie pentru Mănăstirea Neamț (1448). Contribuția financiară a celui de mai sus a fost importantă, cartea avea ferăcături de argint elegant lucrate și semnificative. În mănăstiri au trăit călugări, copiști, legători, gravori, dascăli, iubitori de carte, oameni care au știut valoarea unei cărți în timp și-n domeniul spiritual.

În zona Hunedoarei, inclusiv în Țara Hațegului, au existat mănăstiri care au pus în valoare aceste aspecte: Prislop, Răchitova, Râul de Mori – Suseni, Sibișel, Vaidei, în secolele XIV-XV. La Prislop au venit tineri pentru a învăța carte, a deprinde o meserie specifică: zugrăveli, pictura icoanelor, desene, copierea cărților, ilustrarea lor, o activitate migăloasă și care impunea dedicare, disciplină, credință, rânduieli specifice. Călugărul Nicodim de la Mănăstirea Prislopului a scris, între anii 1400-1405, Tetraevanghelul slavon, carte edificată pe pergament şi înfrumuseţată cu frontispicii, având o valoare aparte, exemplu pentru tineri și lumea bisericească.

O carte avea un preț însemnat, raportat la starea economică a vremii. Însemna valoarea unui Mercedes bun din ziua de astăzi. Tirajele erau reduse, meseriași tipografi puțini, distanța de la locul realizării ei era mare, negociatori pricepuți puțini, costuri mari de procurare. Sunt multe analize, ele arată cât de greu se procura o carte. În anul 1699 în casa preotului Avram din Hațeg, de față cu alți martori, fețe bisericești din Hunedoara, Tuștea, Fărcădin și Silvaș, s-a tranzacționat o Evanghelie menită să învețe poporul. Despre achiziția de cărți destinate slujirii în biserici, sunt multe date legate de Țara Hațegului, în localități ca Sălașul de Sus, Bucium. Cărțile erau realizate, însă, la Alba Iulia, Blaj, Bucureşti, Iași, Mănăstirea Dealu, Târgovişte. Monedele în care se făceau plățile erau: florinul, pitacul, grosul, zlotul, crăițaru, groșița, mărieșul etc. Toate reflectau pozițiile imperiilor, voința conducătorilor aflați pe tronuri, evenimentele grave, crize, războaie, mutări de populație, migrații… Limba a rămas numitorul comun al tuturor celor schimbătoare.

Pe filele cărților s-au găsit însemnări legate de evenimente și de viața socială a comunității, situații aparte, fenomene meteorologice aparte, care au afectat locurile și oamenii. Aceste însemnări constituie un fel de jurnal ad-hoc în care au fost marcate zilele cu importanță personală, colectivă, stări ale comunității.  

Majoritatea notelor proveneau de la preoți, ei fiind și primii cititori ai cărților. Ele vizau fenomenele meteorologice, calamității, probleme medicale. Astfel preotul Vichente din Densuș consemnează un cutremur în anul 1802, de Vinerea Mare. Tot la Densuș s-a consemnat că-n anul 1813 a fost o foamete mare în Ardeal, anul fiind ploios. În 27 aprilie 1814 a nins abundent. Toate reflectă preocuparea oamenilor din acea vreme de a transmite mesajul despre suferințele lor, inclusiv despre boli care nu aveau tratament la acea vreme, plus că medicii erau foarte puțini și scumpi. Pe o Biblie (Blaj, 1795) s-a consemnat că la Densuș că a fost ciumă în  anul 1733, holeră în anul 1832, iar în anul 1836 a fost al doilea val de holeră, Ardealul având de suferit. 

Sunt note minime, în limbajul epocii, fără multe detalii, făcute de oameni modești, care cunoșteau scrisul și cititul, dar marcați de cele întâmplate, dorind să lase urmașilor semne despre evenimentele la care au luat parte și care i-a marcat. Ele au ajutat la consolidarea limbii române în perioade grele.

Din aceste texte minime luăm cunoștință de personalitățile vremii: vicarăș Chiril Țopa la biserica din Hațeg (Penticostar, tipărit la Blaj, 1808); preotul Nicolae de la Subcetate a primit în anul 1797, în biserica din Baru, de la Ioan Bob o Teologie moralicească tipărită la Blaj (1766), cu ocazia vizitei făcute de Împăratul Franz Iosef în Țara Hațegului.

De asemenea, este menționat și Simion Zugravul din Țara Hațegului, el zugrăvind biserici, pictând icoane la mai multe biserici: Hațeg, Nucșoara, Baru Mic, Densuș, Prislop etc.

Cartea poate fi considerată ca o sursă de învățătură, problemele teologice s-au împletit cu cele social-economice și cu istoria de ieri, exemplu pentru iubitorii de carte de azi, limba română având greutatea ei în modelarea istoriei...

Câteva exemple ale legăturii dintre oameni, Dumnezeu și istorie, așa cum s-au ivit prin limba română cea de toate zilele…

 

 

Constantin Stancu

Text publicat în Rev. „Vatra veche”, nr. 7/2024

 

 

 

 

ȘEKINA - ELEMENTE ALE CUNOAȘTERII CU REMUS VALERIU GIORGIONI

 

DESPRE „APRIDEREA NEURONILOR”

CU REMUS-VALERIU GIORGIONI

 

 

Pasionat de efectele credinței creștine în viața omului, dar și în viața socială, a colectivității, Remus-Valeriu Giorgioni revine cu o temă dragă, Gloria lui Dumnezeu. În cartea de analize și eseuri Gloria-Șekina (Vol. II) – Elemente ale Cunoașterii, realizat la Editura RISOPRINT din Cluj-Napoca, în anul 2024, autorul ne propune, și realizează, mirajul cunoașterii din perspectiva teologiei creștine sistematice. Nu se limitează doar la această latură, avem și apologetică, hermeneutică, principii științifice, aspecte ale literaturii prin prisma eseului bine acordat la valul istoric. O carte complexă, curajoasă, incomodă pentru atei, amatori și formatori de opinie interesați.

Cunoașterea se bazează, subliniază autorul în cartea sa, pe un complex de factori, forțe și prezențe acceptate de doctrina creștină. La baza cărții stă Biblia, cu toate palierele sale, apoi, concepte ale științei și alte laturi ale cunoașterii. Se pune accentul pe importanța revelației creștine, apoi a rațiunii, punctându-se firul roșu care străbate istoria oamenilor, așa cum s-a fixat prin cuvintele specialiștilor. Titlul este unul avertisment, sunt doar elemente, deci părți ale unui proces mai amplu de cunoaștere. Forța dinamică este credința omului, el putând să aleagă din noianul de date, elementele esențiale. Biblia, în codul ei interior, dincolo de ritualuri, este cartea/ cărțile despre adevăr. Adevărul s-a întrupat în Iisus, fiul lui Dumnezeu, pe baza celor două naturi ale sale: om desăvârșit și Dumnezeu, ipostaze și ale cunoașterii, nu doar existențiale. El este întruparea Cuvântului. Ceea ce atrage omul este Gloria-Șekina, prezența lui Dumnezeu.

Titlul împrumută mesajul din cultura ebraică, din Vechiul Testament, așa cum prezența lui Dumnezeu s-a manifestat oamenilor inițiați. Prefața „Fața Domnului” introduce pe cititorul avizat în tema cărții. Postfața Slava Domnului (Șekina) în Noul Testament, indică apogeul cunoașterii. Ea se manifestă deplin în Iisus Christos, norul divin semnalând prezența lui Dumnezeu și transmiterea concomitentă a mesajului divin (vezi tabloul de la Muntele Schimbării la Față). Prezența încapsulează și mesajul, adevărul.

În numeroase pagini, autorul face inventarul temelor și ideilor sale așa cum s-au revelat în Scriptură. Cunoașterea este progresivă, se bazează pe inițiativa lui Dumnezeu, disponibilitatea omului, capacitatea de a primi mesajul divin, preluarea lui sub puterea Duhului/ Spiritului Sfânt, coagularea ideii, declanșarea voinței de a accepta și acționa conform cu aceasta, capacitatea de a realiza voința divină în viața omului și a comunității.

Cartea începe cu o temă dragă evangheliștilor: evoluție sau creație, elementele științei aducând argumente pentru a depăși impasul. Oamenii de știință au acceptat, mai ales în ultima vreme, că în spatele Creației se află o minte inteligentă, cu un proiect inteligent, evoluția trecând în plan secund. Cunoașterea este un adevăr a credinței, omul face pași importanți în înțelegerea Creației, formându-se o cosmologie pe baze biblice, parte a științelor actuale. Cunoașterea Universului permite cunoașterea lui Dumnezeu. Autorul pune accentul pe „aprinderea” neuronilor, mierea cunoașterii: „Prin strunirea minții se obțin toate acele mari realizări ale  gândirii, în toate domeniile, prin canalizarea ei pe un singur făgaș, fără alunecări colaterale. Modelată întruna mintea noastră are posibilitatea să înflorească, depășindu-și hotarele” (p.50).

Adevărata cunoaștere se bazează pe Biblie, există o deosebire între cunoașterea filozofică și cunoașterea teologică. Sunt subliniate și limitele puse de inițiatorul cunoașterii: precaritatea condiției umane, abisurile în care se mișcă omul, latura spirituală și morală, cu elementele etice, păcatul, eroarea etc. Limbajul se bazează pe mituri, legende, simboluri, analogii, pilde sau exemple, tipologii sociale de-a lungul timpului, ziceri, proverbe etc. Toate sunt specifice pentru cunoașterea religioasă, deosebită de alt gen de cunoaștere. Giorgioni are abilitatea de a folosit acest limbaj, pune accente și trage concluzii. Unele sunt „sigilate” în teorii bine acceptate de mitologie, literatură, credință.

Dincolo de limită există un drum spre lumină, o schimbare generată de prezența lui Dumnezeu. Filozofia presupune idoli, chiar dacă partea modernă a mai schimbat perspectivele. Istoria și religia se întrepătrund, religia fiind o forță socială mereu prezentă indiferent de forma de organizare socială. Triburi, grupuri de triburi, popoare agregate, națiuni, asocieri de națiuni, după cum citează autorul de-a lungul cărții.

Iisus reprezintă apogeul cunoașterii, El a fost anticipat de scrierile din Vechiul Testament, oferind reguli ale disciplinei spirituale, iar confruntarea dintre filozofia greacă și religia creștină a rezolvat problema. Sincretismul dintre înțelepciunea ebraică, filozofia greacă și valorile sociale coagulate în Imperiul Roman în primele secole, oferă codul cunoașterii. Autorul nu se limitează doar la Biblie, face teologie sau filozofie comparată, sunt enumerați, prin idei, opere, concepte, filozofi, personalități ale culturii: de la Emil Cioran la Ravi Zacharias, la curentul osho sau Oparin, cu supa lui primordială, ori Charles Darwin, apoi antropologul David Pilbeam sau jurnalistul-eseist Lee Strobel. El se arată deschis spre teologia occidentală, bazată pe studiile unor teologi americani, apelează la cultura ebraică și la apologeți de marcă din lumea de astăzi.

 Suferința permite cunoașterea din plin, o regulă în istorie. După ce arată rătăcirea omului prin războaiele purtate de-a lungul timpului, din motive religioase diverse, scriitorul afirmă: „Dar sursa răului nu este Dumnezeu, prin voința Sa – el nu conduce planeta într-un mod absolutist-autoritarist -, ci libertatea omului. Dumnezeu doar îngăduie răul, temporar. Lăsându-i omului libertatea de a alege, Dumnezeu a creat într-un fel posibilitatea răului, dar omul este cel care – instigat de cel rău – a activat-o” (p.172).  

Cunoașterea aduce speranța, o cetate – Ierusalimul Ceresc, un viitor deschis, elementele sfârșitului, dar și speranța vieții veșnice. Intrarea în eternitate datorită Gloriei Divine, ca promisiune cu elemente de certitudine, pentru unii.

Celor care nu studiază Biblia, autorul le oferă numeroase elemente ale cunoașterii religioase, de la teologia liberală la cea socială a eliberării, ori teologia existențialistă sau cea istorică, cu accent pe teologia biblică.

Celor care au preferat să se aplece asupra Scripturii, autorul le aduce argumente convingătoare că sunt pe calea corectă, a celor dedicați. Este și o carte de apologetică pentru că autorul apără credința creștină în fața post-adevărului, a relativității valorilor de azi, într-o lume globalistă, în care ideile circulă libere, fără elemente de stabilitatea și siguranță. Omul fiind expus erorilor, iar cunoașterea eronată blochează voința și realizările. Chiar dacă nu aduce totdeauna elemente noi în abordarea sa, autorul realizează o sinteză a valorilor creștine, mereu noi prin impact și coagularea forțelor sociale într-un punct de trecere. Uneori se lasă dus de valul culturii ebraice, așa cum apare în Vechiul Testament, dar revenind la actualitatea Evangheliei lui Iisus, împins de credința sa și de epistolele Apostolului Pavel. 

Remus-Veleriu Giorgioni afirmă: „Prin credință/ acceptarea Cuvântului, noi am reușit să înțelegem adevărul acesta veșnic: pe Chipul lui Christos, cel vizibil pentru o vreme lumii acesteia, se vede tocmai strălucirea slavei lui Dumnzeu-Tatăl (p. 238).

Pe ultima copertă se fixează esența cărții, făcându-se referire la Gloria lui Dumnezeu, sunt prezentate câteva date despre Remus-Valeriu Giorgioni, poet, prozator, eseist, colaborator la jurnalele culturale, absolvent al Institutului Biblic BIMI (1994-1998), membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1997.

O carte de cultură care poate ajuta cititorul să treacă de abisurile zilnice, atât de prezente în viața oamenilor de astăzi.

 

 

Constantin Stancu

Text publicat în revista ”Actualitatea literară”, nr. 130, iulie, 2024

 

Nicolae Manolescu - SEMNE ÎN TIMP, 1939-2024...

 Conform comunicatelor de presă și anunțurilor făcute de apropiați, în seara zilei de 23 martie 2024 s-a stins din viață, la vârsta de 84 de ani, domnul Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România. 

Dânsul s-a intersectat de-a lungul vieții cu numeroși scriitori și a fost unul dintre cei mai însemnați critici literari din ultima vreme. 

Lumea literară a mai pierdut o importantă personalitate. 

Ca președinte al uniunii, critic literar, academician, personalitate a culturii române, dânsul a onorat în numeroase rânduri evenimentele literare din cadrul Filialei Alba Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România: Zilele Romanului Românesc Contemporan, Zilele Poeziei Române (Lista lui Manolescu), Festivalul Național „Lucian Blaga” - Lancrăm. A colaborat cu autoritățile locale în organizarea, desfășurarea și contribuții personale la aceste evenimente de primă mărime din viața culturală. Cu ocazia alegerilor, a prezentat proiectele USR, viziunea sa asupra activității uniunii, a stat de vorbă cu scriitorii.  

Nicolae Manolescu la Filiala Alba Hunedoara a USR, 2023

Câteva date publice.

NICOLAE MANOLESCU:Născut la 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea. A fost exmatriculat în anul 1958 de la facultate, pentru un an, a fost şomer, în 1962; iar din anul 1963 a urcat treptele universitare, devenind profesor şi doctor în litere până în prezent.

A  avut profesori pe G. Călinescu, Tudor Vianu, Al Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Byck, E. Papu şi pe alţii. Cariera literară am început-o în anul 1962, când G. Ivaşcu, i-a încredinţat cronica literară la „Contemporanului“.

Despre Nicolae Manolescu, ca personaj public și om de cultură, au scris mai mulți oameni ai literaturii: Mircea Mihăieș (Totul despre Nicolae Manolescu, Ed. Amarcord, 1996); Alexandru Laszlo (Criticul literar Nicolae Manolescu, Ed. Dacia, 2003; reedit. Ed. Paralela 45, 2009); Călin Vlasie (coord.), Ion Bogdan Lefter (coord.) ( Nicolae Manolescu-70, Ed. Paralela 45, 2009); Daniel Cristea-Enache  (Convorbiri cu Nicolae Manolescu, Ed. Cartea Românească, 2017)etc.; Scriitorul Daniel Pișcu, fost student al profesorului și academicianului, îi face un portret pe „viu”, pe vremea când acesta era student la București, așa cum apare în cartea Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, Editura „Aula”, Braşov, 2002, colecţia „Frontiera”, coordonată de Alexandru Muşina. A absolvit liceul teoretic la Haţeg în anul 1973. Ţinând de realismul romanului său, Daniel Pişcu a făcut menţiuni despre colegii de liceu de la Haţeg, despre oamenii întâlniți la facultate etc.  Iată fragmentul: „Mă sprijin de bustul lui Eminescu. Îmi zic in gând: <<Ajuta-mă, Eminescule, ca, daca nu o sa pot scrie o poezie buna despre tot ceea ce vad eu aici, sa scriu măcar o schiţa, o nuvela si memoria sa nu-mi joace feste in lipsa unui aparat - memorial minune. De trei ori mă rog in gând in acest fel la Eminescu al cărui chip încurajator e sculptat pe un soclu, in spatele meu, tangent la el. trece domnul Nicolae Manolescu, in costumul lui kaki. Îmi place costumul. Îmi place si omul, deşi nu-l cunosc încă decât de la TV. Dar îmi amintesc ca alaltăieri i-am dat buna ziua si mi-a răspuns>>.

Nicolae Manolescu, 
Zilele Romanului Românesc
Contemporan, Alba Iulia, 2023.

 

 

Nicolae Manolescu, născut la 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, este un critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române (din 2013). Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România, pentru al treilea mandat. Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din perioada modernă. Între anii 1992-1996 a fost ales ca senator în județul Sibiu pe listele partidului OCL-(PAC).

Este cunoscut pentru masiva lucrare Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

S-a născut într-o familie de profesori de liceu, cu numele Nicolae Apolzan. Tatăl său, Petru Apolzan, care a fost la un moment dat și inspector școlar, era originar din Sibiel, cu ascendență în Apoldu de Jos. Mama sa, Sabina, centenară, profesoară de limba franceză, a fost profesoara lui Virgil Ierunca. În anul 1953, după arestarea părinților săi din motive politice, a fost înfiat de bunicul matern și a luat numele acestuia, Manolescu.

Nicolae Manolescu, Lancrăm, 2019,
Festivalul Lucian Blaga

Anul 1956: Nicolae Manolescu a absolvit studiile preuniversitare la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu. Anul 1962:  licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București. Anul 1974: titlul de Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din București. Anul 1963: Începe cariera didactică universitară la Catedra de literatură română a Facultății de Filologie din București;

Anul 1990: este numit profesor titular. Predă, de asemenea, și studenților străini. Debutează cu cronica literară în Gazeta literară. Devine apoi cronicar literar al României Literare vreme de treizeci de ani, o bună parte din timp sub conducerea lui George Ivașcu.

De semnalat: a coordonat lucrările Cenaclului de luni, la care au debutat majoritatea poeților optzeciști până la desființarea acestuia, din motive specifice perioadei. Anul 1990: director și editorialist al revistei România Literară.

Între anii 1962-1972: cronicar al revistei Contemporanul, perioadă în care textele sale capătă un stil aparte. Între anii 1972-1989: cronicar al revistei România literară.

Anul 1997: membru corespondent al Academiei Române. Din anul 2005: este președinte al Uniunii Scriitorilor din România.

Anul 2006: funcția de ambasador al României la UNESCO.

Debutul: Lecturi infidele, 1966.

Anul 2008: a publicat Istoria critică a literaturii române, care poartă subtitlul 5 secole de literatură , în care a continuat eforturile de canonizare, cea de-a doua istorie a literaturii române de la origini până în zilele noastre,după cea lansată de G. Călinescu.

Nicolae Manolescu și scriitorii hațegani
Constantin Stancu și Radu Igna,
Lancrăm, 2023

Anul 1997: membru corespondent al Academiei Române.

Medalii și decorații: Ordinul Național „Serviciul Credincios” în rang de Mare Cruce, Ordinul național „Steaua României” în rang de Mare Cruce (cea mai înaltă distincție a statului român) și cu medalia și titlul „Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres”, din partea Ministerului Educației Naționale, Învățământului Superior și Cercetării din Franța.Din octombrie 2016: profesor doctor honoris causa al Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău.

Anul 2017: doctor honoris causa al Universității din Bălți, Republica Moldova.

Cărțile publicate:

1963 - Primii noștri poeți.

1965 - Literatura română de azi, 1944-1964, în colaborare cu Dumitru Micu.

1966 - Lecturi infidele, eseuri de critică și istorie literară. Debut editorial.

1968 - Metamorfozele poeziei, un studiu foarte important, sinteză a poeziei române interbelice.

1968 - Poezia româna modernă de la George Bacovia la Emil Botta. Antologie. La scurtă vreme de la lansare, cartea a fost retrasă din librării și topită. Ediția a doua apare abia după 1990.

1970 - Contradicția lui Maiorescu, monografie, eseu psihanalitică, biografie,istorie literară. La origine stă teza de doctorat numită mai sus.

1971 - 1988 - Teme, 7 volume de eseuri, critifiction.

1974 - Prelegeri de literatură română contemporană - autori și opere, 1944 - 1974, în colaborare cu Dumitru Micu.

1976 - Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, monografie critică.

1976 - Sadoveanu sau utopia cărții, o monografie atipică, în stil manolescian a operei lui Mihail Sadoveanu.

1980 - 1983 - Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, 3 volume.

1984 - Julien Green si strămătușa mea

1987 - O ușă abia întredeschisă

1987 - Despre poezie, ediția a doua, Aula, 2002.

1988 - Desenul din covor

1990 - Istoria critică a literaturii române, volumul I. De la Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung la perioada romantismului timpuriu și a literaturii post-pașoptiste, la Hasdeu și Alexandru Odobescu. Volumul I se închide cu capitolul dedicat romanului postpașoptist.

1991 - Dreptul la normalitate: Discursul politic și realitatea, eseuri și editoriale pe teme politice publicate în revista România literară la începutul anilor 90.

1995 - Cărțile au suflet, volum care reia o parte din Teme.

1998 - Începuturile literaturii artistice. Prima poezie lirica

1998 - Arhivele paradisului: un dialog cu Mircea Mihăieș,

1999 - Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului

1999 - Poeți romantici, prima parte din al doilea volum al Istoriei critice a literaturii române. Conține analize ale operei lui Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu și Vasile Alecsandri.

2001 - Teme, Editura Universalia

2001 - Cronici literare - O panoramă critică a literaturii române contemporane, 4 vol.

2002 - Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, Editura Aula, trei volume, vol.I, Poezia, vol. II, Proza, Teatrul, vol. III, Critica, Eseul.

2003 - Cititul și scrisul.

2003 - Lectura pe înțelesul tuturor.

2003 - Inutile silogisme de morală practică.

2003 - Poeți moderni.

2005 - Decalogul criticii literare.

2006 - Teme franceze.

2006 - Cum citim.

2006 - Andersen cel crud și alte teme.

2006 - Începuturile literaturii artistice. Prima poezie lirică.

2008 - Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008.

2009 - Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed. Paralela 45, 2009.

2011 - Povești pentru oameni mari

2012 - Cum se scrie un roman?

2014 - Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc

2020 - Istoria critică a literaturii române - 5 secole de literatură

Este coautor la manualele de limbă și literatură română pentru clasele a IX-a (1977) și a XII-a (1979).

 

Sursa: Presa, Wikipedia.