vineri, 27 septembrie 2019

DEMOCRAȚIE ȘI PERSECUȚIE... „E aici o naivitate asumată pentru că mesajul Evangheliei este unul complex care duce de la moarte la viaţă, şi necesită studiu, înţelegerea unor noţiuni profunde, în fond dincolo de misiunea unor apostoli era Dumnezeu care a atras în acest mecanism Imperiul Roman din secolul întâi, după Hristos, a atras valorile filozofiei antice, pornind de la Platon, Heraclit, etc, a atras vehiculul de mişcare a ideilor, limba greacă veche, coine, a atras sistemul de drept roman, cu pax romana, cu drumurile imperiului de tot felul, sistemul financiar imperial din acea vreme şi multe altele, pe care lumea de astăzi nu mai are timp să le asimileze în lumina adevărată a veştii bune, pentru că nu mai are timp pentru timpul etern, pentru că nu mai are timp pentru acordarea cu mişcarea puterii, pentru că, vorba lui Toffler, puterea este în mişcare”

 


O CĂLĂTORIE ENIGMATICĂ


Viaţa este uneori dură şi enigmatică, o viaţă a unor călători enigmatici. La începutul anului 2008 Petru Dugulescu a trecut dincolo, spre cele înalte, fără ca măcar să poată duce la sfârşit ceea ce dorea să facă.
A lăsat, parcă   într-un testament de suflet, mesajul său despre călătoria sa în această viaţă în cartea  DEMOCRAŢIE ŞI PERSECUŢIE, carte apărută la Editura Multimedia Internaţional – Arad, 2007. Mesajul este unul dens, aparent contradictoriu.
În epilogul la această carte autorul scrie:
Acestea sunt zilele în care trăim noi, generaţia care am avut harul să vedem smochinul înflorit şi toţi copacii înfrunzind. „ Şi le-a spus o pildă: Vedeţi, smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc, si-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape „ ( Luca 21: 28,30 – Biblia ). Acum când democraţia este îmbrăţişată de majoritatea statelor lumii”.
Cartea este scrisă după ce au trecut şaptesprezece  ani de la Revoluţia anticomunistă care a început la Timişoara în România, perioadă pe care Petru Dugulescu o caracterizează ca „ persecuţie democratică”.
Cartea lasă deschisă o cale, o reflexie simplă, despre adevărata patrie pentru un om, patria care este la Dumnezeu, în cer, dincolo de înţelegerea noastră.

Bazat pe valorile creştine, autorul a scris cartea Ei mi-au programat moartea, prima care a lăsat deschisă oportunitatea pentru cea de a doua, Democraţie şi persecuţie , de fapt o singură carte în două volume, cu accente biografice, ca un fel de spovedanie necesară atunci când doreşti să te împaci cu Dumnezeu definitiv şi, de fapt, cărţile sunt o mărturie despre vremurile în care trăim, filtrate prin prisma valorilor creştine eterne.
Este în carte o doză de naivitate asumată de autor, aceea că lume va înţelege mesajul său, un mesaj creştin, dar lucru pare imposibil şi greu de realizat, se pare că indiferent de locaţie, de continent, de Biserică, de sistem social de vieţuire, de imaginaţia umană, depăşită de evenimentele care au luat-o la vale, spre zone întunecate, de joasă vibraţie.
E aici o naivitate asumată pentru că mesajul Evangheliei este unul complex care duce de la moarte la viaţă, şi necesită studiu, înţelegerea unor noţiuni profunde, în fond dincolo de misiunea unor apostoli era Dumnezeu care a atras în acest mecanism Imperiul Roman din secolul întâi, după Hristos, a atras valorile filozofiei antice, pornind de la Platon, Heraclit, etc, a atras vehiculul de mişcare a ideilor, limba greacă veche, coine, a atras sistemul de drept roman, cu pax romana, cu drumurile imperiului de tot felul, sistemul financiar imperial din acea vreme şi multe altele, pe care lumea de astăzi nu mai are timp să le asimileze în lumina adevărată a veştii bune, pentru că nu mai are timp pentru timpul etern, pentru că nu mai are timp pentru acordarea cu mişcarea puterii, pentru că, vorba lui Toffler, puterea este în mişcare.
Cartea surprinde secvenţe din viaţa lui Petru Dugulescu în mediul acid al vremii, povara purtată de la declaraţia de acceptare propusă de fosta Securitate a sistemului comunist şi acceptată de autor sub presiunea împrejurărilor până la eliberarea de sub puterea morţii spirituale şi fizice evidente la care a fost supus.
Trăgând linie şi adunând putem spune că, bazat pe aceste valori, din perspectivă socială şi istorică, el a reuşit până la punctul de alegere, până la punctul de torsiune, a ajuns deputat în Parlamentul României, a adus rugăciunea Tatăl nostru, rugăciune creştină, în decembrie 1989 în Piaţa Operei  din Timişoara într-un moment greu, a avut puterea de a se smulge din cătuşa timpului, atunci, a reuşit să se implice în fapte caritabile pe care un sistem feudal românesc nu le poate susţine corect, a fost un mesager creştin pentru România în USA la vremuri complicate politic, fiind implicat în reacordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru ţara noastră, a cunoscut şi s-a confruntat cu oameni politici străini ca ministrul de justiţie din America, din cadrul Departamentului de Stat, dar şi cu oameni politici români: Emil Constantinescu, Adrian Năstase, C.V. Tudor, Corneliu Coposu, şi mulţi alţii.
Interesante mărturiile lui Petru Dugulescu despre Ioan Alexandru – poetul imnului creştin, poetul şi cărturarului ales, care a înţeles Biblia aşa cum a fost scrisă în textul ei original în limba ebraică, un om al pământului românesc care a simţit puterea lucrării lui Iisus Hristos pentru ţară în aceste vremuri delicate şi contorsionate care stau sub semnul lipsei de valori autentice.
În februarie 1992, Ioan Alexandru m-a însoţit la „ Micul dejun cu rugăciune „ cu preşedintele Bill Clinton. El a fost impresionat să vadă cum liderii lumii politici şi militari ai celei mai puternice naţiuni din  lume se roagă şi citesc Biblia”. 
Apoi împreună cei doi reuşesc să introducă în Parlamentul României obiceiul ca parlamentarii să se roage şi au început prin a o face în „Cabinetul nr. 2”  al foştilor lideri comunişti, cunoscuţi pentru poziţia lor rece şi ostilă la adresa creştinilor de orice fel.
Erau vremuri de dezgheţ în istoria României în anii 90, care suferea şocul democraţiei şi a luptelor de tot felul, ca ţară, brusc deschisă spre noi reguli de convieţuire şi fiinţare în sine ca popor. Au fost vremuri grele şi interesante.
În cartea sa, Petru Dugulescu prezintă sub o lumină angajată rolul presei în democraţie şi în acest joc special pentru un om politic şi pentru un creştin, este provocat şi  provocă jurnaliştii pentru a trăi vremurile şi nu numai de a scrie despre ele, pentru a evita manipularea şi risipirea într-o lume a intereselor financiare şi de putere. A fost un joc serios dar şi responsabil, mai ales din parte autorului. Jocul este susţinut de extrase din presa vremii, de fotografii, de mărturii, de adrese oficiale ale instituţiilor statului depăşite de fenomenele vremii, de ciocnirea dintre civilizaţii. Autorul e nevoit să apeleze la stilul reportajului şi a documentarului  pentru a susţine ideea de civilizaţie în modul în care o vede, într-o lume rece, afectată de luptele politice, lupte pentru putere.
Prin cartea sa, autorul însă critică şi valorile americane, uniune de state model pentru democraţie, din punctul de vedere al creştinismului.
„ … Acest vânt de secularizare a Americii a început să bată pe la începutul anilor  '60. Nimeni  n-ar fi crezut atunci că în scurgerea timpului, acest curent liberal va fi ca un bulgăre de zăpadă care, în rostogolirea lui, ia proporţii tot mai mari”…
„… Părinţii fondatori ai Americii, oameni cu frică de Dumnezeu şi cu o înaltă moralitate, nici în cele mai urâte vise ale lor nu ar fi crezut că această sintagmă - separarea bisericii de stat - va fi interpretată  într-un mod atât de negativ şi distructiv pentru naţiunea lor”.
Pentru noi mărturia autorului este una presantă pentru că pune în evidenţă mecanismele istoriei care pot duce la dezastru sau la democraţie.
Până la urmă mărturia sa a avut ecou, în America povestea sa de om trăitor în această lume a fost primită şi o companie a decis să realizeze un film după cartea sa Ei mi-au programat moartea, sub titlul Repenters, producătorul filmului fiind Gerad Moulin, cel care a realizat Lista lui Schindler şi Jurasic Park.
Dacă în România cărţile trăite nu au loc în vitrina politică a instituţiilor de cultură, se pare că în alte zone istoria este luată în serios. De reţinut şi criza spirituală din America, în lipsă de teme fundamentale, pentru că acolo industria filmului, în goană după senzaţional şi bani, şi-a uitat menirea, temele distrugătoare de suflet omenesc au dus la ratarea ţintei, în sine  ca misiune a lumii civilizate pentru cei cu premii Oscar.
Autorul are un stil direct, stilul documentar al reporterului despre o lume mişcată, sub presiune schimbărilor de tot felul, fără un stil literar căutat, e stilul martorului venit dintr-o altă lume să scrie despre călătoria fiinţei umane în această lume, în căutare după o patrie adevărată şi poate aici fiinţa spirituală a lui Petru Dugulescu s-a frânt, forţată să ducă o existenţă în două lumi paralele, văzute şi nevăzute, reale şi totuşi glisante…

Constantin Stancu


Foto: Imagine din Israel        

Amanții gaițelor cu cap de struț... Puțin umor de tranziție cu Dumitru Hurubă


AMANŢI DE TRANZIŢIE
( ATENŢIE SE FILMEAZĂ )


La Editura Eubeea – Timişoara, 2008,  Dumitru Hurubă ne propune un roman scurt despre o lume în tranziţie într-o Românie aproximativ contemporană, cu un titlu insolit,  cum îi place să afirme: AMANŢII GAIŢELOR CU CAP DE STRUŢ. Titlul pare ciudat pentru scrierile actuale, dar lămuritor pentru cititorul dornic de umor şi de întâmplări demne de o telenovelă, cu fraze puse cu şurubelniţa şi „ cheia franceză „ pe buzele personajelor care îşi cerşesc identitatea de la autor şi de la cititor,  în acelaşi timp.
Viaţa unei familii care îşi caută celebritatea în lumea mare a blocului comunist, cu mai multe etaje, care nu ajung la cer,  sugerând familii peste familii, familia Călindrosu, dominată de Bunica Parmenia, un personaj scos din arhivele bune ale societăţii româneşti de tranziţie de la comunismul de piaţă la capitalismul de bloc, din buna tradiţie care începe cu Anton Pann, trece pe la Caragiale şi pe la Tudor Muşatescu şi pe la ceilalţi umorişti de calitate, emblematici pentru literatura română din toate timpurile.

În mod intenţionat autorul îşi „ închide personajele într-un imobil cu mai multe etaje pentru a opera asupra secvenţei de viaţă la românul uitat de marea privatizare, de fondurile europene, de ingineria financiară, un individ împins la o viaţă compusă metodic şi insistent de emisiunile de televiziune, zvon, bârfă, povestirile necesare, şmen, trădări mari din dragoste, copii în căutarea părinţilor, primari uitaţi pe scara blocului, artişti de ocazie şi activişti de sindicat în locul activiştilor de partid de altă dată…
E blocul construit în vremea comunismului, cu etaj şi bacon, cu şifonierul în baie, cu debaraua în bucătărie, cu bucătăria în care învaţă copii - elevi, din care evadarea este imposibilă, afară e capitalismul sălbatic, condus din umbră de marii amanţi ai politichiei 
Romanul ne redă lumea văzut prin ochii unui adolescent intrat în viaţa adevărată cu diplomă de liceu – Iozof Beldiţă şi a surori sale, Claudiţa, crescuţi în umbra bunicii care s-a sacrificat pentru viitorul lor, dar care, culmea, avea amant, aşa cum o bârfea şefa bârfelor de pe scara de bloc, pentru a împlini un destin desenat la o cafea de văduvele de profesie ale tranziţiei, pentru că bărbaţii erau plecaţi la birtul din colţ, ocupaţi cu problemele mari ale vieţii: paharul de alcool şi cărţile, mita şi traficul de influenţă, ei care li se pare că fac în felul acesta lumea ca lume.  
Indivizi formaţi de ideologia comunistă pedalând în gol într-o lume capitalistă, fără orizont, pregătind generaţia de adolescenţi care vor să devină medici, profesori, oameni cu facultate, bazându-se pe sacrificiul celor în vârstă, o generaţie a doua oară sacrificată de urmaşi…
Trădările din dragoste fac deliciul romanului, amorul de telenovelă, dragostea de vodevil ca ieşire la marea civilizaţie, sunt motive pentru aceşti oameni de a evada din monotonia existenţei, amanţii sunt la orice etaj al blocului, pentru orice vârstă, familia pare în derivă, fără credinţă, îmbogăţindu-se din furtul zilnic de la serviciu, din reţetele ieftine ale gospodinelor trădate, din  economiile bunicilor, din norocul devenit mod de viaţă, din credinţa înlocuită de mit…
Dumitru Hurubă are puterea de a vedea dincolo de fapte, de oameni, de personaje tristeţea unei vieţi în derivă, fără identitate, refuzând cultura, bazându-se pe circ, pâine şi circ, o reţetă preluată din programele politice de tranziţie, de orice fel, uzuale la români. În fapt, personajele de la bloc imită personajele din parlament, din minister, de la primărie, din emisiunile de televiziune şi duc o viaţă de împrumut, dar frumoasă pentru că aşa doresc vecinii de apartament, şeful de scară sau şeful de sindicat.
Fraza autorului e fină, atinsă de piperul umorului, lăsând prin sugestie loc la marile drame şi comedii ale vieţii: „ În orice caz, aşa linişte bruscă n-a mai fost pe palierul nostru exact de la inundaţia de la parter când Neagrancerugurii a fost găsită dormind jos lângă recamier, îmbrăţişată cu vecinul – preot de la etajul patru pe care nevastă-sa îl dăduse dispărut cu trei zile înainte”.      
Scriitorul analizează atent fenomenul bârfei ca fenomen de viaţă la români, zvonul care devine realitate şi care marchează destine prin lipsa vieţii adevărate, care pune în mişcare familii întregi, apoi oraşul, care afectează pe tineri sau bătrâni, care devine un mod de viaţă „ civilizat „ ca la televizor, ca în lumea bună, fără modele viabile.
Este analizat procesul de învăţământ  cu adolescenţi iubind ca în filme, cu profesori care au nevoie de dragoste şi cuceresc adolescente, cu un eros de duzină care ţine loc de maturitate, dar aşa e frumos, lacrimogen, ca în serialele bune de mii de episoade care au marcat viaţa unor generaţii după anul de graţie 1989, telenovela de serviciu care a luat locul propagandei, telenovela ca loc de respiraţie zilnică, un fel de propagandă de doi lei, studiu ştiinţific de mâna a doua.
„ Ce notă ? În primul rând noi nu prea aveam habar de chestiunea în cauză. Răspunsese bine ? Spusese o tâmpenie ? Însă, fiind uniţi la greu, ca întotdeauna şi exemplu de solidaritate pe tot liceul, am strigat în cor:
-       Unsprezece ! Unsprezece, dom. Profesor, cu felicitări …
-       Bine, mă domnilor elevi, aveţi dreptate: merită nota maximă … Da, spune, domnişoară elevă: de unde ai ştiut ?
-       De la Bunica, a răspuns ea cu hotărâre şi seninătate…”.
Frământările personajelor se rezolvă într-un mod ciudat, destinul lor pare atins de umor şi dramă în acelaşi timp, bunicul evadează în SUA, colonelul este descoperit colaborator al securităţii, dar fapta e ambiguă, pictorul ajunge în Veneţia, singur, fără Bunica Parmenia, bârfitoarea se retrage la ţară pentru a continua povestea de amor cu un preot, Bunica s-a mutat la amant, la o vârstă la care aşa ceva nu există, cei doi adolescenţi se realizează frumos ca în telenovelă, numele personajelor atrage atenţia asupra vieţii lor de tranziţie, iar orice asemănare cu personaje reale a celor din romanul lui Dumitru Hurubă este absolut întâmplătoare, cum, de altfel, susţine şi scriitorul
Autorul începe aşa:
„Mă gândesc să scriu o poveste frumoasă, romantică, lacrimogen –siropoasă, precum o telenovelă sud – americană, în care majoritatea membrilor familiei noastre plâng, în frunte cu Bunica Parmenia”.
Iată esenţa: publicul vrea un personaj central, Bunica, care dă putere povestirii, farmec şi dragoste de viaţă, lumea vrea ceva frumos, aşa ca în filme, vrea un final bun şi mult zâmbet, pentru că România, nu-i aşa, munceşte şi are nevoie de distracţie, de amanţi, de struţi, de gaiţe, de fraze inventate şi de trădări, multe trădări: telenovela e o dragoste care doare, dar pe care nu o poţi abandona pentru că doare şi mai mult …, după cum o defineşte Dumitru Hurubă.
Romanul face parte din categoria celor de umor, un umor de calitate, care atinge fenomenul social în România, pune în evidenţă maturitatea scriitorului şi tristeţea sa, în acelaşi timp, parodia este evidentă, zâmbetul luminează fraza, dincolo de întâmplări scriitorul aşteptă o nouă ocazie să ne atragă într-o lume din care fuga înseamnă trădare, lipsă de patriotism, după modul de a gândi al amanţilor, aducându-ne aminte de celelalte scrieri ale lui Dumitru Hurubă: Carte de colorat mintea, Un scorpion pe contrasens, Scuzaţi că ne-am cunoscut, Balamucul, dragostea mea, Cronici TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie, Noryna…

Constantin Stancu

Lecturi din Ardeal: Miron Țic - 80 ani


Lecturi din Ardeal: Valeriu Bârgău - Pământul tuturor faptelor



Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 29 septembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Gelu Vlașin, Teona Farmatu și Raluca Panait.




Gelu Vlașin (n. 1966) a debutat cu „Tratat la psihiatrie” (1999), pentru care a primit premiul Asociației Scriitorilor din București. Au urmat „Atac de panică” (2000), „Poemul Turn” (2001), „Ultima suflare” (2005), antologia „Omul decor” (2009), „Ayla” (2011) și două volume de articole și interviuri. La Madrid, unde trăiește de mai bine de cincisprezece ani, i-au apărut volumele bilingve „El último aliento” (2017) și „Ayla” (2019), ambele în traducerea lui Mario Castro Navarrete.
Teona Farmatu (n. 1999) a absolvit Colegiul Național „Calistrat Hogaș” din Piatra-Neamț și este studentă la Litere, în cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj.
Raluca Panait (n. 2001) este elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic ,,Mihai Viteazul” din Caracal.

Moderatori: Claudiu Komartin & Sorin Despot

sâmbătă, 21 septembrie 2019

Cuvinte sărutate de îngeri... *Am putea fi atinşi de îngeri și cuvinte înmiresmate când citim: „miracole rotitoare în care mai credem”; „sunetele albe din florile lunii”; „piatra pe care am şlefuit-o cu lacrimile mele”; „Începe ritualul care umple lumea de ape”; „Cerul cu îngeri care se răstoarnă în noi”; „am început să aşez pe fiecare lacrimă câte un psalm”; „Nimic nu poate să acopere Focul ridicat în căutarea Marii Lumini” *


FRUMOS CA ÎNTR-O RUGĂCIUNE

Deşi scrisă în anul 1997 cartea scriitoarei Paulina Popa CUVINTE SĂRUTATE DE ÎNGERI,  este actuală pentru că se bazează pe un  gând venit din veşnicie, gândul acesta că toate cuvintele poetului sunt sărutate de îngeri, adică au ceva venit de Sus, cu mult mai de sus decât credem uneori.
 Cartea începe cu o  RUGĂ şi se termină cu un PSALM, citim cum se declanșează poezia: „Ascultă-mă, Dumnezeule, ridică-mă în Lumină!” şi se termină cu „Apropie-mă, Doamne, de Câmpul de taină, şi sporeşte-mi aceste Păsări, Pietre, Flori…”.
Lăsând deoparte experienţele moderne, poeta caută ceva pierdut de mult, dar atât de pur, ceva din dragostea dintâi, ceva ce a fost scris de Dumnezeu în fiecare dintre noi şi pe care vremurile, timpul l-au atins, dar ceva sfânt care ne leagă de cer… Este starea de graţie pe care o caută în acest volum apărut la Editura Emia  Paulina Popa, o stare pe care o caută cu toată fiinţa şi calea sigură a regăsirii este rugăciunea, iar psalmul ca formă a rugăciunii prin poezie dă har cuvintelor, deşi fragile prin formă, dar puternice prin mesaj…

Rugăciunea poate face posibil imposibilul: „Pentru el aş fi vrut să scriu / un poem dintr-o flacără…”.  A scrie cu flacăra din cuvinte este o încercare plină de curaj, iar timpul nu poate refuza curajul celor care caută un loc mirific pe acest pământ, un loc sfânt în care, din când în când să ne desculţăm…  
 Imaginea bunicului legat de Dumnezeu, care trece pe uliţele satului cu Îngeri spre biserică, ca spre o navă pe Cer, imaginea celui atins de vremuri, dar care asistă la deschiderea cerurilor, alături de cireşi, de copii, de păsări, de grâu, este una care nu se poate şterge, devine încet –încet icoană de cuvinte şi însoţeşte nemurirea noastră prin poezie.
Poeta descoperă şi redescoperă şansa de a se înălţa spre Cele Înalte prin rugăciune ca un canal plin de lumină şi har, suntem îndemnaţi de aceste poeme sărutate de îngeri să redescoperim secretul veşniciei printre Crini vorbitori care privesc la naşterea zilei cu lacrimi… Suntem încurajaţi să mai urcăm scara temătoare care duce în adâncul fiinţei pentru ca Lumina să ne resoarbă, de parcă am retrăi creaţia din nou şi chiar aşa este, cu fiecare poem sărutat de îngeri ne întoarcem la început, când Duhul plutea pe deasupra apelor energizând creaţia pregătită să ivească atâtea minuni…

Starea de graţie a rugăciunii se îndreaptă spre noi dar şi spre poet, pentru că el suspină în verbe  în căutarea sa după frumos şi frumosul este frumos doar într-o rugăciune…
Poeta înţelege că tăcerea este o stare de har în care sufletul omului se leagă de cele care nu pot fi închise în slabe cuvinte, dar cere Celui de Sus ca prin puterea Sa să deschidă Cuvântul celui care tace, este o alergare spre tainele ascunse alte creaţiei, o curgere spre începuturile lumii …
Am putea fi atinşi de îngeri și cuvinte înmiresmate când citim: „miracole rotitoare în care mai credem”; „sunetele albe din florile lunii”; „piatra pe care am şlefuit-o cu lacrimile mele”; „Începe ritualul care umple lumea de ape”; „Cerul cu îngeri care se răstoarnă în noi”; „am început să aşez pe fiecare lacrimă câte un psalm”;Nimic nu poate să acopere Focul ridicat în căutarea Marii Lumini”.
Există în volum o poezie în care poetul este pus faţă în faţă cu cerul, acolo există o carte scrisă cu litere de jar, cuvintele sunt vii, ele ard, Altarul este aproape, înţelegem astfel că poetul, asemeni preotului din vechime, pe unde trece lasă un altar, pune ceva din fiinţa sa, iar cerul picură în sufletul său, este un mister în aceste lucruri de început care se descoperă în Marea Lumină, este o stare de rugăciune: „Cu buzele arse, Te rog lasă o noapte / în care Lumina să-I fie Luminii Cetate”.
În acest volum de versuri mai izbucnesc precum crinii în ziua cea de taină, multe din gândurile pe care Scriptura le pune în om ca boabele de grâu, este dorul după dragostea dintâi, pură, limpede, liniştitoare, eliberatoare,  este o permanentă căutare a unei zile în care ne revedem copii, este un cântec pe care îl aşteptăm să ne liniştească fiinţa slabă, atinsă de zgura din lume, sunt, iată, multe lucruri pe care omul le – a pierdut şi le-a lăsat în Raiul de fiecare zi pe care îl ducem, totuşi, cu noi prin lume…
Este încurajator să ştii că poeta se întoarce pe aceeaşi uliţă cu fluturi în satul în care Dumnezeu trece prin cireşii în floare, plângându-i pe cei care nu mai pot iubi, pe cei  care nu vor să plângă şi nu mai pot îngenunchea…
Paulina Popa este mereu în joc cu o altă care în care să scrie, să cânte şi să plângă, cu o mai mare putere, dorul ei după Frumos şi Lumină, pentru că experienţele de fiecare zi au apropiat-o de Raiul pierdut…
„ Pe Golgotele din noi/ fiecare –avem o Cruce, / fiecare –o catapeteasmă fulgerată / şi –un întuneric în amiaza mare”/
… Pe Golgotele din noi / fiecare-avem câte un Semn”…

Constantin Stancu

*Foto: 
Crini în grădină
Paulina Popa și sesiunea de autografe

Un cireș fantastic cu Mariana Zavati Gardner. „Poeta s-a născut la Bacău, a studiat engleza – franceza, a absolvit studiile universitare ca Master of Science în Philology şi predă engleza în România, cât şi latina, franceza, germana, spaniola, italiana în Anglia si, mai ales, a scris versuri, recenzii de cărţi, critică literară, a scris, scrisul fiind o eliberare de boala veacului, mândria de a fi intelectual în vremuri în care, iată, calculatorul corectează un poem, insensibil, tăcut, distant, în moarte...”

TĂCEREA CA FORMA A POEZIEI SAU UN CIREŞ FANTASTIC


Mariana Zavati Gardner ne întâmpină cu poeme bilingve – volumul Pelerini, Editura  Napoca Star, 2002 - volum care ne propune o migraţie în simplitatea vieţii, în stare de smerenie, în faţa unor locuri care par sfinte şi în faţa unor oameni care adesea trec neobservaţi, dar care marchează vremea cu discreţie, dar semnificativ, dovedind că orice om este o valoare în faţa eternităţii divine. Pentru veacul acesta, uneori, trec neobservate vânzătoarea de borş, spălătoreasa, cusătoreasa, personaje neînsemnate în faţa celor care fac legea timpului, dar care duc în suflete un destin... Poeta se apleacă peste margine de secundă şi descoperă gesturi, culori, stări, umilinţe...
Dincolo de zidurile fragile ale clipei se descoperă  casa mamei, plopul tremurător sădit de tata, livada cu stupi,  umbra de ienupăr, locuri ce atrag veşnicia, unde există un strop de sfinţenie... Nimic strident în peisajul acesta, poeta se refugiază intenţionat într-o lume aparent insignifiantă, banală, abandonează peisajul secolului, abandonează peisajul culturii, refuză marile evenimente, totul pentru a redescoperi locul unde nu s-a întâmplat nimic, locul unde Dumnezeu priveşte cu încredere, în ochii celui de sus şi o cioară are valoarea vieţii, a creaţiei, apoi livada, stupii... În mijlocul lumii acestea este un cireş fantastic, sub aripa Duhului Sfânt, un cireş care rodeşte, un cireş pe sub care trece bunica, fiinţă care se reîntoarce la adevărul din începuturi, la simplitatea vieţii din raiul apropiat, acolo unde bolta este de culoarea viespilor... În poemele simple, nu se găsesc  metafore, trimiteri, idei care să cutremure, există doar viaţa, poeta vădit refuză artificiul literar pentru a se retrage în absolut, în simplitate de acolo de unde poţi să –ţi închipui că există ceva, deoarece casa cea veche se îndepărtează ...
Poeta s-a născut la Bacău, a studiat  engleza – franceza, a absolvit  studiile universitare ca Master of Science în Philology şi predă engleza în România, cât şi latina, franceza, germana, spaniola, italiana în Anglia si, mai ales, a scris versuri, recenzii de cărţi, critică literară,  a scris, scrisul fiind o  eliberare de boala veacului, mândria de a fi intelectual în vremuri în care, iată, calculatorul corectează un poem, insensibil, tăcut, distant, în moarte...

„Citeam sau priveam cum creşte via;/ Urzeam fantezii extravagante pe care domişoarele le născocesc fără legătură directă cu ce urma/ Să se întâmple ...”.

                                        Constantin Stancu