(continuarea de pe acest blog)
DUMITRU HURUBĂ
Să ne mai
(re)amintim de…
A.E.BACONSKY
Moto:
„…Lăsaţi nebunii
să umble singuri căutând o lume
mai albă pentru moartea lor, lăsaţ-i
nepedepsiţi şi liberi: fiecare
cu masca lui întâmpinând la ţărmuri
Apusul Magic, fiecare-n iarnă
strigându-şi falsul nume
în timp ce rugineşte
pe vechi blazoane, cel adevărat.”
(În golul dintre făpturi, din vol. Fluxul
memoriei, 1987. pp. 1990-1991)
După cum s-a putut
observa de-a lungul anilor din comentariile și
analizele câtorva critici și istorici
literari prestigioși și
responsabili față de creația
de valoare, personalitatea lui Baconsky a fost evocată în spiritul și litera recunoașterii
valorii și adevărului. Aici trebuie să folosesc un comentariu
ca argument edificator și anume, este vorba de, telegrafic amintind,
enciclopedismul baconskyan, autorul Fluxului… În acest sens, la capacitatea intelectului
său, el și-a putut permite să creeze, literar vorbind, în cam
toate genurile literare, inclusiv dacă ne referim la proza fantastică. Concret,
în această ordine de idei, poate fi vorba despre „Echinoxul nebunilor şi alte
povestiri” (1967) și, de ce nu?,
la romanul-parabolă „Biserica neagră” atât de greu acceptat pentru publicare, în realitate, sub diverse
motive, mai directe sau mai subtile, refuzat pentru publicare inclusiv de
Editura Cartea Românească al cărei
director era… Marin Preda; apoi, de referință
sunt și jurnalele (notele) de călătorie: „Călătorii
în Europa şi Asia” (1960) și
„Remember”,
vol. I-II, publicate în 1968), precum și
comentarii critice despre scriitori români și
străini „Colocviu critic”, 1957, „Poeţi şi poezie”, 1963, ș.a., ș.a.
Cu toate-acestea, și nu numai, unii comentatori, și de
după 1989, printr-o reducție lipsită de cea mai elementară logică, l-au cantonat
pe Baconsky și creația sa în
perioada 1950-1957, în rest, parcă n-ar mai fi scris și publicat nimic, sau texte insignifiante… În această
situație, totul s-a simplificat brusc și etichetat: scriitor perfect circumscris
proletcultismului din anii ’50, când a publicat masiv și loial creații
proprii, mai ales versuri de propagandă comunistă, unele chiar închinate fostei
URSS… Lărgind puțin aria comentariului de față, câțiva
denigratori nu s-au sfiit să afirme că Baconsky ar fi avut un cuvânt greu de
spus în lumea demnitarilor comuniști
putând să intervină pentru situația
materială a unor confrați mai tineri, aceasta în pofida faptului că, mutat
fiind la București de la Cluj, rămăsese șomer, împreună cu soția sa Clara –
se știe! – ajungând să trăiască greu, doar din scris… Ca
atare, acuzația că ar fi avut influență importantă asupra demnitarilor comuniști, cade în derizoriu, sau ce să mai credem altceva decât o cădere
într-un paradox apropiat de science
fiction…
Și, dacă tot am ajuns aici, să ne reamintim că Baconsky
a fost și rămâne unul dintre marii noștri traducători de poezie universală. În DSR (1995),
se face chiar o afirmație categorică, și
corectă, desigur: „Traducător prodigios
(antologii din Quasimodo, Carl Sandburg ş.a.), A.E. Baconsky a realizat, în
1972, „Panorama poeziei universale
contemporane”, o selecţie din poeţii
secolului XX, „comparabilă cu cele mai frumoase antologii din alte literaturi”,
pentru care a fost din nou distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. A fost
tradus, la rândul său, în numeroase limbi, a realizat şi studii despre pictură,
a îngrijit sau a prefaţat albumele „Gheaţă” (1971), „Ţuculescu”
(1972), „Botticelli” (1977). Însă, pentru subiectivismul acid al unor
comentatori cu oarecari pretenţii, e firesc să fie gata, cu neruşinare, să
anuleze toată opera de după 1957 şi să-l fixeze pe Baconsky-autorul în
proletcultismul anilor 1950-1956… În acelaşi context şi paradoxul paradoxurilor:
nu puțini sunt cei care îl consideră un… accident în
literatura română, un răsad al proletcultismului din care a evadat, însă nu
fără a plăti tribut acestuia de-a lungul întregii(?,
D.H.) sale cariere de scriitor. Mă refeream ceva mai înainte la critici şi istorici
literari de mare prstigiciu (acum am unele reţineri,,,), care s-au aplecat cu
atenţie profesională asupra operei
baconskyene fără să-l acuze de… păcatele tinereţii şi de microbul realismului
socialist, morb care i-ar fi infestat opera în totalitate. În general, capul de
afiş, cazul mercenarilor cârcotaşi îl deţine volumul de Poezii (1950),
urmat îndeaproape în clasamentul ad-hoc al denigratorilor, de Copiii
din Valea Arieşului (1951), Cântece
de zi şi noapte (1954) şi Două
poeme (1956), plus
colaborările la Scânteia şi alte publicaţii comuniste. Este piatra de moară
care trage opera lui Baconsky spre… obsedantul
deceniu cu toată contrabalansarea creaţiei sale de după 1957. Astfel, din
punct de vedere denigratoriu, nu
contează genul literar sau domeniul abordat, scrierile baconskyene sunt marcate
de o desprindere a autorului de atmosfera creaţiei literar-artistice privind-o
pe aceasta ca pe un ceva impersonal, nu şi atunci când implicarea
realist-ideologică o cere. În al său comentariu, Crina Bud, intrând un pic pe
alte coordonate ale „temei”, detaliază situându-se pe o poziție ceva-ceva mai diferită, dar, în orice caz, mai
aproape de realitate datorită etapizării pe care o aplică: „În biografia baconskiană sunt identificate
trei vârste de creaţie distincte, determinate de înfruntarea omului cu „teroarea istoriei”. Prima etapă ţine
până în 1956, iar volumele publicate (Poezii,
Copiii din Valea Arieşului,
Cântece de zi şi noapte,
Două poeme) se
caracterizează prin obedienţa lor faţă de comanda socială, ceea ce duce la
sugrumarea lirismului şi a talentului poetului.” (Poate fi aceasta chiar o
fațetă a „versificărilor
penibile”, cf. D. Micu?, n.DH) Dar Crina Bud continuă: „Chiar şi primele însemnări de călătorie şi
articolele publicate în revista Steaua
sunt tributare clişeelor epocii.”
Se vede și se înțelege,
pe bună dreptate, că niciunul dintre comentatorii operei lui Baconsky nu face
abstracție de perioada proletcultistă a poetului, însă,
majoritatea, dacă nu sunt răuvoitori, sau vor să iasă în evidență cu o atitudine pronunțat-defăimătoare, nu pedalează pe ideea anulării meritelor operei pentru
că ar include creația (lirică) din perioada anilor 1950-1956. În această
ordine de idei, poate și trebuie înscris Adrian Dinu Rachieru, unul dintre
analiștii și
comentatorii de corectă forță ai operei
baconskyene care își intitulează un studiu nici mai mult nici mai puțin decât „Un pedagog literar: A.E.Baconsky”,
poate spre nedumirirea și chiar supărarea denigratorilor… (Adrian Dinu RACHIERU – Un
pedagog literar: A.E. Baconsky, în Convorbiri literare, din 29 aprilie,
2014). Citez din studiul amintit, fiindcă mi-a lăsat impresia unei analize nu
doar corecte și profunde, ci și
în ceea ce privește respectarea adevărului: „În pofida prefacerilor pe care, în
timp, le-a cunoscut scrisul lui A.E. Baconsky, poetul rămîne un mare
nedreptăţit,” notează Rachieru. „De
numele său se leagă, desigur, şi jenanta producţie proletcultistă, cu versuri
celebre în epocă (…), dar şi gestul
emancipator, ca lider al „grupuleţului” (cf. Marian Popa) de la Steaua, anunţînd, în 1956, un spirit
„în avangardă”. Generaţia ’60, sublinia Eugen Simion, a profitat enorm de
această deschidere iar rolul lui în epocă, dincolo de versificările „penibile”
(cf. D. Micu), tributare canonului realist-socialist, ascunzînd – după unii
comentatori – o celebrare triumfalist-„perversă”, sub faldurile ironiei, s-a
dovedit esenţial în primenirea limbajului liric.” Poate că da, însă nu știu eu, dar
mai degrabă nu prea a fost pomenit și citat
Rachieru, fiindcă, foarte probabil și posibil, el nu se încadrează
în spațiul răuvoitor al denigratorilor de profesie. În acest context,
surprinzător este pentru mine atitudinea comentatorilor nu doar cu pretenții, ci și cu păreri
prestigioase în domeniul criticii literare de la noi, cum spuneam, care, cu
ciudată subiectivitate, l-au blocat pe Baconsky în proletcultism și în deplină
loialitate față de ideologia peceristo-comunistă. Aceasta pentru că, s-a spus fără
menajamente, s-a avut în vedere o prelungire a creației și atitudinii
baconskyene, odată cu apariția volumului Fluxul
memoriei, spre un evazionism interferat tot mai… periculos cu un
modernism deloc convenabil și suportabil de către „preacuratul realism socialist.” Ieșirea din
frontul proletcultismului cu astfel de apucături, constituia un anume risc,
fiindcă – iar acest lucru îl recunosc până și cei mai înverșunați adversari și cârcotași – un
personaj ca Baconsky, devenit între timp… personalitate, nu dădea prea bine…
Fenomenul în sine este prioritar și pentru analizele docte ale
celor care, cu clarviziune, s-au sesizat că decuparea și separarea
operei lui Baconsky de reziduurile proletcultiste vor duce la… devalorizarea „lozincardului
obiect al muncii.”, dar implicit la acceptarea, „scrâșnind din dinți”, a cârciogarilor
de tot soiul, că opera lui Baconsky nu poate fi redusă la creația din
perioada 1950-1957… Aici ar fi de amintit și un fapt oarecum grav, însă
devenit peste ani o conotație atestând un fel de… specific
al vremurilor acelea. Faptul este menționat de Adrian Popescu, citez:
„(…) adversari
puternici politic, precum fostul prieten Petru Dumitriu, care declara sec în
1957, martie, «În ţara aceasta suntem câţiva scriitori şi critici care credem
că trebuie isprăvit cu modernismul»’’ (idem).. Adică, da, exact Petru
Dumitriu, cel care, după numai 3 ani, în 1960, va fugi în occident, de unde nu
se va mai întoarce…! În atari condiții,
mirarea își pierde din consistență aflând noi de la D.Micu și
că poeziile lui Baconsky au coborât cota lor valorică până la „versificări
penibile” numai potrivite pentru a învăța
pilduitor-profesoral că neinstruitul cititor, trebuie să salute și să se comporte civilizat în calitate de locatar… al edenului
socialist. Total lipsită de fior artistic și,
implicit, estetic, adevăr care elimină din start ideea de poezie, în unele
situații și cazuri, creațiile
lirice – tot cu tribut plătit realismului socialist, nu-i așa? – descriu Occidentul hirsut prin organizarea lui
social-economică, drept o lume a răului etern. Aceasta în vreme ce, pe de altă
parte, au fost destul cei care îl acuzau pe autor de cam prea multă și accentuată admirație
față de occident...
Au fost momente și perioade în care ciorogarii, în cor mixt cu detractorii,
jubilau, lăsându-se pradă euforiei și salivând precum patrupedul pavlovian! Nu altfel stau
lucrurile după ’89, doar că „mobilul crimei”
nu mai este modernismul și iubirea pentru neomodernism, manifestate de Baconsky
în creația sa de după 1957, ci loialitatea lui față de „obsedantul deceniu” și lirica sa de un proletcultism de referință în literatura noastră. Iar în zona post-decembristă,
bătălia continuă, cu același arsenal de…
război, doar cu alți soldați-mercenari,
experți în compromiteri și
distrugeri de personalități, fără să conteze domeniul economic sau social. În cazul
lui Baconsky, capetele de acuzare privind trădarea unui realism socialist
instalat temeinic în toate domeniile de activitate, îi asigurau tot mai clar
statut de persona non grata în
literatura momentului… Așa cum într-un trecut nu foarte îndepărtat mulți confrați
se delimitaseră de relațiile cu el – unele chiar de prietenie (Marin Preda,
Demostene Botez, D.Micu…) – în schimb, destul de bizar, crescând numărul
scriitorilor din generațiile tinere: „Petre Stoica, Matei Călinescu, Cezar
Baltag, Grigore Hagiu, adică viitoarea generaţie neomodernistă” (Adrian Popescu,
în revista Ramuri). După 1989, situația
nu s-a schimbat foarte mult: este vorba doar de altă… Mărie! Pentru unii
comentatori post-decembriști, A.E.Baconsky nu mai este „deschizător de drum spre
modernism și neomodernism, ci autorul volumului de Poezii
(1950) și colaboratorul asiduu la presa comunistă, cu
materiale propagandistice și
proletcultiste. Iată, prin urmare, hrana preferată a plutonului de asalt
împotriva unora care nu și-au curățat
opera de „păcatele tinereții” chiar dacă, printr-o spectaculoasă schimbare de
macaz, au dovedit că posedă capacitatea intelectuală de a lăsa în urmă opere de
certă valoare. În acest sens, Baconsky constituie exemplul cel mai elocvent,
sau unul dintre cazurile speciale din literatura română, indiferent cum l-ar
cataloga echipa de cârcotași pe cel care
devenise o voce distinctă în peisajul literar european. Ca argument forte în această ordine de idei, este
apariția în revista „Continent”, editată în R.F.G., condusă
de cunoscutul disident sovietic Alexandr Soljenițîn, a „romanului Biserica Neagră care urma să apară şi
în volum în RFG. În interviul său din revista „Die Welt” Baconsky afirmă
că în România romanul nu i-a apărut din cauza cenzurii. Vasile Nicolescu*)îşi exprimă,
categoric, părerea, în legătură cu publicarea lui Baconsky în revista „Continent” (revistă înfiinţată de
Soljeniţîn pentru publicarea, în Germania, a celor mai valoroşi scriitori din ţările
de „democraţie populară”, în special pe cei care nu intrau în graţiile
regimurilor comuniste): «„publicarea romanului în revista lui Soljeniţîn e un
fapt grav, dar şi mai gravă e declaraţia despre cenzură, aceasta face ca
problema Baconsky să nu se mai rezolve pe căi normale, editoriale, ci la cu
totul alte nivele.”» (Ioana Diaconescu, Scriitori în arhiva CNSAS: A. E. Baconsky urmărit de
Securitate (II).
Această mulţime de funcţii deținute i-au oferit lui Nicolescu puterea de a
cenzura publicarea unor cărți, care nu se încadrau în ideologia culturală a regimului comunist, ceea ce a şi făcut, fiind
vorba inclusiv de romanul Biserica Neagră, cunoscutul roman al
lui Baconsky. Unele surse, credibile!, conţin şi informaţia că, poate, în baza
aceleaşi intervenţii, lui Baconsky i s-ar
fi refuzat şi publicarea volumului intitulat Panorama poeziei universale contemporane… Iar faptul că Vasile
Nicolescu îl dojeneşte pe autor că ar fi absolut singurul scriitor din România care
refuză să discute şi să modifice creaţiile în funcţie de cerinţele politice cu
un editor, cam leagă lucrurile... Însă, cine poate să ştie cu exactitate? E
posibil, de ce nu?, ca şi Nicolescu
să fi avut partea lui de adevăr în condiţiile în care, noi, cititorii anonimi
neerijaţi în critici literari, obţinem ajutor de a pricepe lucrurile „corect”
de la vreo câţiva pretinşi critici şi istorici literari, însă experţi în arta
denigrării şi defăimărilor literare. Pentru că, da: unul dintre denigraţi a
fost A.E.Baconsky, adică scriitorul care, se spune, şi-a „cântat” întreaga
operă pe coarda realismului socialist transmiţând spre cititor un mesaj
entuziast despre reuşitele glorioase ale pecerismului
bolşevic: („Lenin la Şuşenskoe”, din
vol. „Poezii”); „Cântece de zi şi de noapte, Colocviu cu
inima mea, „Cuvântul partidului”, Copiii din Valea Arieşului... Cu
acestea fiind zise, nu mi-ar fi greu de loc să aduc un fluviu uriaş de
argumente la moara cârcotaşilor, mai adăugând că poetul Baconsky a participat
prin lirica sa la înălţarea pe noi culmi de bunăstare a… Nu, nu e bine şi e
puţin, mult prea puţin, chiar dacă scriitorul Baconsky este în culpă şi pentru
faptul că, în unele dintre cărţile sale s-a cam răţoit către Occident, către
capitalismul de-acolo. Aşadar n-a fost un vizionar, nu şi-a dat seama că urma
să vină peste noi sistemul U.E., şi, mai ales, apa tulbure a Decembrelui ’89
care a deversat spre lume un soi de vietăţi transformate din aserviţi şi autori
de serviciu în presa comunistă în cârcotaşi şi ponegritori.
…Nu vreau şi nu-mi
convine deloc să închei acest comentariu despre viaţa şi creaţia lui Baconsky
ca „profet sumbru” (Alex.
Ştefănescu), drept care, mă voi întoarce la… Acad. Eugen Simion, care afirmă: „Baconsky credea în superioritatea artei,
poezia şi eseistica lui puţin scorţoasă, cultă în chip excesiv, apără totdeauna
imaginea creatorului solemn, estetizant, senioral, pierdut în cerul marilor modele.
El însuşi, ca om, trecea printre noi ca un prinţ exilat, abstras şi melancolic,
de o melancolie puţin studiată, voivodală. Am avut sentimentul, citindu-l şi
observându-l de la distanţă, că poetul îşi construise un stil al personalităţii
şi se identificase, în cele din urmă, în viaţă şi poezie, cu el, A.E.Baconsky
rămâne prin modul de a fi şi de a scrie una dintre figurile cele mai originale
ale literaturii postbelice.” Eugen Simion. În Colecţia OPERE FUNDAMENTALE
– A.E.BACONSKY, OPERE, I.POEZII.
Ediţie îngrijită de Pavel Ţugui şi Oana Safta; introducere de Eugen Simion.
ACADEMIA ROMÂNĂ, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2010.
Apoi, în aceeaşi
ordine de idei, de reamintit, neapărat, şi punctarea lui Adrian Dinu Rachieru:
„Vom reaminti că momentul Steaua
(avându-l ca artizan, pe Baconsky, n. D.H.) a pregătit resurecţia lirică din
anii ’60, vestind dezgheţul cultural.”(subl. D.H.). Adrian Dinu Rachieru: Un pedagog literar: A.E. Baconsky, în Convorbiri literare din
20 aprilie 2014). Iar aici cred că e
potrivit să re-amintesc un fapt din viaţa lui Baconsky peste care se cam trece
cu vederea, ori din necunoaşterea sa, ori ignoranţa specifică defăimătorilor,
ori pur şi simplu din prostie: la primul Congres al Uniunii Scriitorilor din
Republica Populară Romînă, care a avut lor între 18-23 iunie 1956, în cadrul căruia, A.E.Baconsky, nu numai că
îşi reneagă propriile creaţii, de-un indiscutabil proletcultism, dar şi acuză
amestecul ideologiei de partid, a dogmatismului şi a realismului socialist în
poezie. Perioada la care se referea era cuprinsă între 1950, începând cu
volumul de Poezii şi 1956…
Şi-atunci,
sperând să nu fie cu supărare pentru cârcotaşii denigratori, întreb: să fie
vorba chiar despre… proletcultistul învederat şi pus la zid de către o seamă de
răuvoitori? Surprinzător, răspunsul e da!
În consecinţă, având în vedere întreaga operă baconskyană, nu doar
scrierile lirice dintre anii 1950-1956, omiţându-se în mod cu totul deliberat
mulţimea de volume publicate după 1957 (pe care le-am enumerat mai înainte…) şi
care nu mai poartă amprenta păcatelor din prima jumătate a obsedantului deceniu, îl mai putem învinovăţi de „scriitor
proletcultist?” Sigur că nu! Iar ca final al acestui comentariu, îmi convine să
mă folosesc, în mod afectuos de un citat care ţine loc de concluzie-explicaţiei.
Iată-l: „…trăgînd linie, vom spune că „tardivul” A.E. Baconsky (cum crede N.
Manolescu) are merite istorice. De numele său se leagă resurecţia
lirismului în sufocantul deceniu şase, o epocă aridă, irigată de „filiera
subiacentă” a Stelei, cu scandaluri
de pomină, retractări, replieri, repoziţionări, cu mulţi dintre dogmaticii de
odinioară, răspopiţi, arogîndu-şi peste ani merite greu de probat. Sfîrşind tragic la cutremur, incomodul
A.E. Baconsky (1925-1977) a însemnat, însă, enorm în epocă, pregătind terenul.
Tăios în afirmaţii, cu extravaganţele unui dandy, el rămîne, într-adevăr, un mare nedreptăţit.” (subl.D.H.). (idem,
A.D.Rachieru…).
Preluând
ideea, personal consider că Baconsky nu este doar un nedreptăţit, ci şi
batjocorit prin aruncarea întregii sale opere în proletcultism. În mod normal şi moral,
ar trebui luată în considerare poziţia sa tranşantă de renegare a creaţiei
proprii din perioada 1950-1956 şi, fără a o elimina din context, să avem în
vedere că, după 1957, Baconsky şi-a construit individualitatea şi
personalitatea prin publicarea de volume de referinţă în literatura română. Nu
înţeleg şi nu voi înţelege cât de responsabili pot fi acei unii care se
străduiesc, precum nişte fiare hămesite, să sfâşie memoria lui Baconsky
printr-o simp,lă manevră de la plus la minus... Ca argumente în favoarea celor
afirmate mai sus, sunt referinţele unor personalităţi ale criticii şi istoriei
literare. Iată câteva: Cornel Regman, Cică nişte
cronicari (1970); Victor Felea, Poezie şi critică (1971); Gheorghe
Grigurcu, Teritoriu liric (1972); Nicolae
Ciobanu, Panoramic (1972); Petru Poantă, Modalităţi; Mihal Petroveanu,
Traiectorii lirice (1974); Mircea Iorgulescu, Al doilea rond (1976); 9
pentru eternitate (1977); Dinu Flămând, în România literară, nr. 52/1978; Petre Stoica,
Amintirile unui fost corector (1982);
Şerban Foarţă, în Viaţa Românească, nr. 12, 1982; Mircea Iorgulescu, Ceara şi
sigiliul (1982); Ion Pop, Lecturi (1983); Eugen Simion, Scriitori, III (1984); Marin Sorescu, Uşor cu pianul pe scări (1985); Gheorghe Grigurcu, Existenţa
poeziei (1986); Ovidiu Ghidirmic,
Proza românească şi vocaţia originalităţii
(1988); George Ivaşcu, Confruntări literare, III (1988); Olimpia Radu, Pagini de critica literară (1988); Mircea Martin, in România
literară, nr. 6, 1989; Alex. Ştefănescu,
în România literară, nr. 38, 1995; Gheorghe Grigurcu, în România literară, nr. 5, 1995; Corin Braga, in Steaua, nr. 7, 1997.
În consecinţă:
„…Lăsaţi
nebunii
să umble singuri căutând o lume
mai albă pentru moartea lor, lăsaţ-i
nepedepsiţi şi liberi: fiecare
cu masca lui întâmpinând la ţărmuri
Apusul Magic, fiecare-n iarnă
strigându-şi falsul nume
în timp ce rugineşte
pe vechi blazoane, cel adevărat.”
Dumitru Hurubă
15 octombrie 2018
Foto: Dumitru Hurubă
