Pardoxism și limite... „Meritul lui Florentin Smarandache este că a descoperit o armă formidabilă împotriva totalitarismului, a pus în valoare lucruri aparent fără valoare, uitate, sau inexistente, a folosit elemente aparent neartistice pentru a face artă, a scris piese de teatru deschise ca o carte, paradoxismul său e folosit în cercetarea spaţiului cosmic, fiind universal indiferent de locul unde se aplică, a folosit limbajul matematic pentru a formula fenomenul, dar şi limbajul utilizat de alte ştiinţe”

O PRIVIRE „CRITICĂ” ASUPRA PARADOXISMULUI

Paradoxismul s-a impus şi se impune în continuare ca un fenomen necesar al lumii, cu atât mai mult a lumii de astăzi când posibilităţile cunoaşterii au luat-o razna şi când nu ne mai pasă că există limite, dar chiar lipsa de limite este o limitare, paradoxal. Fenomenul este prezent în ştiinţă, în artă, în publicitate, în economie, în cucerirea spaţiului din afara planetei, e necesar ca mod de a trăi cumva pe o planetă care se sufocă sub talpa mică a unei fiinţe vii- omul …

Mişcarea este legată de numele lui Florentin Smarandache, un român plecat de aici pentru că acolo, în lumea largă să fie mai român şi să poată striga liber că este universal, punând bazele unui mod de a vedea lumea puţin diferit de cel occidental, puţin diferit de cel oriental, asiatic sau african, diferit de cel al focilor de polul nord şi chiar de cel al coloniilor de furnici care stăpânesc nevăzute teritorii.

Paradoxismul este prezent şi nu putem face abstracţie.

Dincolo de biografia lui Smarandache este un adevăr filozofic care se străduieşte să fie o persoană, mai mult decât o noţiune filosofică, un adevăr revelat, iar autorul poate nu realizează totdeauna esenţa paradoxală a paradoxismului, deşi face trimitere.

Fiind legat de ştiinţele exacte vectorul Smarandache a recunoscut că el nu a inventat nimic, doar a descoperit fenomenul şi la pus într-un limbaj artistic sau matematic pentru a fi cunoscut. Aspectul este unul meritoriu şi nu este duce atingere personalităţii lui Florentin, ci adaugă merite.

Acest fenomen însă este ceva mult mai profund şi dacă privim în Scriptură, adică dintr-un alt punct de vedere ştiinţific pentru că Biblia este ştiinţa desăvârşită,  nu putem să nu observă că paradoxismul este un mod de a lucra a lui Dumnezeu cu lumea, cu omul, cu tot ceea ce este creat de El, astfel că s-a impus prin revelaţie, printr-o stare aparte, de curăţie a fiinţei.

Este paradoxal să realizezi că Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, ESTE ( pentru că, paradoxal, acest este timpul care se poate folosi când ne referim la eternitate ), când te străduieşti să te apropii de El, atât jertfa desăvârşită, adică Mielul care ia păcatul lumii, cât şi Marele Preot, dar şi Proorocul care a spus deschis oamenilor despre acest lucru. La nivelul gândirii omeneşti este greu să accepţi acest lucru, aparent contradictoriu şi ieşit din normala normalitate, dar tocmai această lucrare divină ne-a scos din eroare şi ne-a dat şansa să scăpăm de teroarea imposibilului, pentru că învierea pare a fi imposibilă, dar efectele în lume dovedesc exact contrariul.

Tehnica literară paradosită a fost utilizată de psalmişti, de autorii literaturii de înţelepciune aşa cum apar cărţile în Biblie, respectiv: Iov, Psalmii, Proverbe, Eclesiastul …şi nu mai …

Câteva exemple sunt revelatorii:

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, / şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. / O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. / Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: / dar răsunetul lor străbate tot pământul, / şi glasul lor merge până la marginile lumii” (Psalmul 19: 1-4)

„Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană care să facă binele fără să păcătuiască”– Eclesiastul 7: 20.

Toate aceste au fost scrise cu mult înainte, cu peste trei mii de ani faţă de epoca modernă, cum ne place să o numim perioada în care trăim şi cum au numit-o şi alte generaţii înaintea noastră perioada lor la fel.

Paradoxal este că orice legământ încheiat de Dumnezeu cu omul sau cu un popor s-a respectat deşi în ansamblu toate par  a fi contradictorii.

Apoi paradoxal este şi faptul că în lume există peste 19.000 de manuscrise ale Noului Testament, scrise în diferite limbi folosite de om, răspândite pe o zonă întinsă din Europa, Asia, Africa, Orient, dar ele sunt asemănătoare în proporţie de 99, 5 % de parcă Cineva Nevăzut s-a îngrijit ca fiecare Cuvânt scris acolo să ajungă intact până la noi.

Meritul lui Florentin Smarandache este că a descoperit o armă formidabilă împotriva totalitarismului, a pus în valoare lucruri aparent fără valoare, uitate, sau inexistente, a folosit elemente aparent neartistice pentru a face artă, a scris piese de teatru deschise ca o carte, paradoxismul său e folosit în cercetarea spaţiului cosmic, fiind universal indiferent de locul unde se aplică, a folosit limbajul matematic pentru a formula fenomenul, dar şi limbajul utilizat de alte ştiinţe.

Acesta este şi modul de a lucra a lui Dumnezeu: alege oamenii de jos ai lumii, pentru a birui pe cei puternici, cheamă lucrurile care nu sunt de parcă ar fi, pune la baza lumii dragostea cu o structură matematică parcă, condiţionată de modelul său divin, o dragoste simplă şi puternică, îi face pe cei orbi să vadă cu ochii minţii ceea ce oamenii normali nu mai pot vedea, schimbă lumea într-o clipită, în fracţiuni de timp pe care noi nu le percepem, dar care menţin viaţa, face dintr-un fricos un mare apostol, creează cel mai important Templu, trupul uman, deşi oamenii vor un altul, ne atrage atenţia că toate lucrurile sunt permise, dar totodată nu toate zidesc şi nu toate ne sunt de folos, limitarea dând astfel sens infinitului… Exemplele pot continua.

Ceea ce vreau să atrag atenţia este că Dumnezeu se foloseşte de cine vrea El pentru a pune în lumină lucrarea Sa, la fel s-a folosit şi de Florentin Smarandache, un român plecat de aici pentru a fi mai aproape de România, dar şi de cer.

Apostolul Pavel a scris sub puterea divină că nu cel ce vrea sau se străduieşte este acceptat de Dumnezeu, ci este acceptat cel ce îi este plăcut lui Dumnezeu (Romani 9: 15 –16 ), dovedindu-se de multe ori că slujitori ai lui Dumnezeu sunt cei plăcuţi, acesta fiind elementul care atrage atenţia asupra alegerii.

Cred că a venit timpul ca acest concept „neoutrosofic”  al paradoxismului să fie utilizat şi de teologi în ramura specifică lor de lucru - apologetica. Orice curs de apologetică va trebui să facă apel la paradoxism ca argument ştiinţific de a aborda lumea din perspectivă creştină.

Din acest punct de vedere Florentin Smarandache are merite care trebuie remarcate şi care nu pot fi puse sub preş occidental sau de oriunde altundeva.

Petre Ţuţea afirma:

„Originali, vorba lui Heidegger, nu sunt decât idioţii. Altminteri doar Dumnezeu e original, iar Aristotel nu e original, că nu face decât să descrie opera lui Dumnezeu. Dar Aristotel, nu încape îndoială, e un geniu, pentru că descrie genial opera lui Dumnezeu”. (322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, pagina 88.

 Marele înţelept român avea  dreptate şi definiţia sa este una valabilă, citatul fiind prea clar pentru a suporta comentarii.

Florentin Smarandache afirmă: 

„Poezia salvează raţionamentul, însă prin metafizică, precum o vorbă de duh care convinge mai mult decât o demonstraţie plată, înlocuind-o uneori. Poezia oferă posibilităţi la imposibil”. – (Mărturisirea de  credinţă literară „ , Editura Carpathia Press- 2006, pagina 104).

Apoi:

„Pământul era pustiu şi gol, peste faţa pământului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”. (Biblia – Geneza 1: 2).

Pradoxal, curentul acesta justifică miracolul, miracol care este o excepţie, o deviere de la legile normale ale existenţei, dar prin faptul că depinde total de Dumnezeu, confirmă creaţia şi normalul care există în continuare şi în sfera căruia s-a permis această excepţie. 

Constantin Stancu    

Răsfoind iubirea și neantul

Întinși, umăr lângă umăr, pe întuneric,

                la fel ca la începutul lumilor, răsfoind iubirea și neantul...

                Ne îmbrățișam pe întuneric

                               la fel ca la sfârșitul lumilor, cu abnegație, cu talent...

                ...copii luminoși se vor naște,

                jucăuși, vor trage  de firul nopții,

                vor destrăma pătura uitată din primul, din al doilea,

                din al treilea mondial,

vor destrăma măștile și cămășile simple de in,

                ne vom trezi în plină lumină,

                ca la sfârșitul lumilor,

                            ca la începutul lumilor...

C Stancu

Mirela-Ioana Dorcescu, HEMENEIA... Semnal, despre scrib și miracolul literaturii

Ioan Evu, portret... - El nu se dă bătut, acolo unde unii mari poeţi au eşuat în politica, în putere, în minciună, Ioan Evu nu va eşua pentru că el este îmbrăţişat de eternitate... Crispările vor trece, le va depăși prin cântec. „Mulţumescu-ţi pentru cântec,/ pentru graiul de pământ./ Cel purtat de cer în pântec/ să renască din cuvânt.../” Aceste versuri definesc pe scurt un adevărat testament

Ioan Evu – portretul poetului în rama unui cântec

În data de 24 octombrie 2018 Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România a acordat premiul OPERA OMNIA poetului Ioan Evu. Trăind în județul Hunedoara el a fost/ este un scriitor activ, mai ales sub raport calitativ, făcând notă distinctă față de veleitarii din domeniul literar. Cu o viață destul complicată, marcată de schimbarea paradigmei sociale și de schimbările din domeniul profesiei sale, el a rămas fidel poeziei. A scris numeroase texte critice și cronici de întâmpinare la cărțile apărute în peisajul literaturii române, cu precădere legat de zona aceasta. Are cultul prieteniei, deși s-a retras în apartamentul său Hunedoara unde alcătuiește cronica spirituală a timpului său, scriind poeme cu un farmec aparte. Reușește să îmbine regulile poeziei clasice (ritm și rimă) cu zicerea modernă și post modernă, apelând la elementele culturii solide. A fost și este autodidact, atent la fenomenele care cutremură istoria recentă. Cunoaște mulți scriitori, are o afecțiune aparte pentru cei cu talent înnăscut.

Pierderea fratelui său, Eugen Evu, l-a marcat. Era pierderea unui om și a unui poet pe care   l-a simțit ca făcând parte din familia mai largă a celor care țipă în universul mov ale existenței. 

A trecut prin încercări în viața de familie, a fost afectat de boală, dar a găsit resursele necesare să continue cursa.

Reținem câteva date fruste despre poet…

     IOAN EVU – născut la 19 Februarie, 1953 în comuna Peştişul Mare, jud. Hunedoara. Poet, prozator, cronicar literar, tălmăcitor din lirica germană, cantautor, solist vocal, chitarist şi lider al grupului muzical Canon din Hunedoara. Redactor al revistei literare „Provincia Corvina” şi „Ardealul literar”. A publicat poezie, proză şi cronică literară în majoritatea revistelor de cultură din ţară şi în câteva reviste din străinătate.

     Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

     Deţinător al mai multor premii literare, dintre care: Premiul I al Concursul naţional de Poezie – Tabăra literară Păuşa (1970), Premiul revistei Luceafărul – Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş”(1976), Premiul revistei Tribuna – Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş”(1977), Premiul revistei Transilvania – Festivalul naţional de poezie „Lucian Blaga”(1981), Premiul Festivalului naţional de poezie „Lucian Blaga”(1982), Premiul revistei Familia – Festivalul naţional de proză scurtă „Marin Preda”(1982), Premiul Uniunii Scriitorilor (Filiala Sibiu) pentru volumul „Însoţitorul umbrei” (2004) etc.

Cărțile sale: Fereastră de apă, editura Facla, 1982; Fără armură, editura Albatros, 1984; Somnul în munte, editura Facla, 1986; Poet de bunăvoie, editura Eminescu, 1996; Cetatea moartă, editura Helicon, 1998; Însoţitorul umbrei, editura Axa, 2003; Cenuşă vorbitoare, editura Călăuza, 2006; Amintirile unui pitic din vremea când era mai mic, editura Călăuza, 2007; Drei Dichter aus Rumänien / Trei poeţi din România (Ioan Evu, Gheorghe Mocuţa, Sorin Roşca), editura Radu Bărbulescu, München, 1999; Biografia durerii – poeme de Thomas Bernhard tălmăcite de Ioan Evu şi Theresia Haas,  editura Călăuza, 2009; Elogiu furtunii; editura Tipo Moldova, 2012; Înger de rezervă, editura Paralela 45, 2016.

A fost în atenția lumii literare de la noi, despre creaţia sa şi-au exprimat opiniile: Ioan Adam, Paul Aretzu, Ion Arieşanu, Marian Barbu, Radu Bărbulescu, Valeriu Bârgău, Carmen Blaga, Miron Blaga, Adrian Botez, Constanţa Buzea, Marin Chelu, Neculai Chirica, Mircea Ciobanu, Radu Ciobanu, Alexandru Condeescu, Ştefan Augustin Doinaş, Horia Gârbea, Ion Gheorghe, Silviu Guga, Dumitru Hurubă, Ion Itu, Iv Martinovici, Ion Mircea, Florea Miu, Gheorghe Mocuţa, Mircea Moţ, Romul Munteanu, Gabriela Negreanu, Tudor Opriş, Edgar Papu, Adrian Păunescu, Mariana Pândaru, Petru Poantă, Maria Diana Popescu, George Puşcariu, Ion Roşioru, Atila Socaciu, Constantin Sorescu, Constantin Stancu, Mircea Stepan, Ion Stratan, Constantin Ştefuriuc, Laurenţiu Ulici, Dumitru Velea ş.a.

Ioan Evu nu mai are nimic de trecut sub tăceri. Poesia sa, cântecul său, au ajuns la maturitate. Unii copaci dau rod toamna. Unii copaci dau rod vara, alţii primăvara; copacul numit destin a dat rod în cântec pentru Ioan Evu.

Poetul are puţine lucruri de care se leagă în această viață, averea sa materială este modestă, dar este bogat spiritual.. Alături de sine sunt: cărţile, ghitara, maşina de scris, inspiraţia sa, undiţa şi, mai ales, o mare iubire. Regretul suprem al poetului este că nu şi-a împlinit iubirea.

De fapt, poeţii sunt blestemaţi să nu-şi ducă la bun sfârşit energia divină care înseamnă iubire. Pentru poet principiul de a-ţi iubi aproapele este unul fundamental. Ioan Evu mai are răbdare, mai are destin pentru asta. Sunt sigur că la bătrâneţe, ajuns aproape înţelept, poetul îşi va împlini dorul de iubire.

Ioan Evu a publicat de tânăr. 

A fost pătruns de suflul eminescian, de fluxul versului venit dinspre Lucian Blaga, a fost atent la fenomenul poetic apărut prin Nichita Stănescu. A știu să vadă aura vieții în jurul oamenilor care se străduiau să reziste prin frumos.

Îi stătea bine cu privirea visătoare, cu ghitara înmugurind, cu speranţa de iubire, sărutat de premiile vremii.

Acum Ioan are răbdare. Are răbdarea de a se întâmpla atâtea în viaţa sa: un război undeva, superficialitatea politicienilor altundeva, trădarea prietenilor, uitarea iubitelor, neglijenţa primăriei, blestemul altor poeţi care nu înţeleg ceea ce este de înţeles. În timpul acesta Ioan merge la pescuit şi se-ntâlneşte cu cerul şi apa, cu focul şi cu pământul, cu cercul şi cu piatra. Natura, cu magnetismul ei, face lumină în viaţa poetului şi asta e bine, numai aproape de natură se mai poate încărca de eternitate.

Memoria poetului este o memorie de aur. Aproape că îşi urăşte această memorie care devine pe zi ce trece o dulce povară. Dar memoria sa redă speranţă, iubire, dor, durere, tristeţe, blestem.

Cântecele sale sunt demne de fredonat. Sunt pline de suflet şi nu fac parte din moda zilei. Cântecul său izvorăşte din ghitară ca lava din pământ. Totul este natural, nimic nu se cheamă a fi comercial.

Când Ioan cântă: „Dă-te jos din turnuri, frate”..., simţi că se va întâmpla ceva cu sufletul tău. E o chemare, e o invocaţie adresată ascultătorului, de parcă ne-am afla cu toţii într-un templu. Suntem imploraţi să ne amintim că lumea asta este un templu şi nu un stadion în care urlă nebunii, cerşind pâine şi circ.

Nu de mult Ioan Evu a scris la o revistă însemnată despre un poet tânăr dăruit poesiei, iar revista a refuzat colaborarea pentru că Evu a „îndrăznit” să scrie despre necunoscuţi. Dar Ioan va scrie despre poeţii adevăraţi pentru că el nu mai vrea să facă acele compromisuri care rod cultura română în chiar esenţa ei. Îi stă bine lui Ioan cu această ambiţie, cu această hotărâre...

Poemele sociale ale lui Evu izvorăsc direct din „Doina” lui Eminescu. Sunt poeme care ard, sunt torţe vii, sunt aruncătoare de flăcări dintr-un război ce nu va izbucni poate niciodată. Poetul „simte” mişcarea socială cu durere, cu spaimă, dar şi cu speranţă. El nu se dă bătut, acolo unde unii mari poeţi au eşuat în politica, în putere, în minciună, Ioan Evu nu va eşua pentru că el este îmbrăţişat de eternitate... Crispările vor trece, le va depăși prin cântec.

„Mulţumescu-ţi pentru cântec,/ pentru graiul de pământ./ Cel purtat de cer în pântec/ să renască din cuvânt.../” Aceste versuri definesc pe scurt un adevărat testament.

Evu este pregătit de călătorii speciale. El este gata să meargă acolo unde se întâmplă ceva important, el simte chemarea pământului. „În noaptea asta voi pleca/ spre nicăieri spre undeva/ nu mai fi tristă doamna mea/ ai grijă să nu uit ceva…// Costumul alb cravata gri/ caietul mov cu elegii/ din vremea când eram copii/ cu cerul prins în colivii…”.

Cândva un mare poet, pe numele său Tadeus Rozewicz a scris un poem special pentru  Ioan Evu: „Îmi plac femeile bătrâne/ femeile urâte/ femeile rele// sunt sarea pământului//... femeile bătrâne sunt nemuritoare// ... femeile bătrâne sunt indestructibile/ zâmbesc cu indulgenţă//... când mor/ din ochi le curg/ lacrimi/ care se împreună/ cu zâmbetele de pe buzele/ fetei tinere”. Acest poem al poetului polonez este o profeţie şi pentru  Ioan; simbolul acesta este revelator, iubirea    se-mplineşte doar în plină maturitate, în plină ninsoare...

El are capacitatea de a scrie poeme definitive, am remarca poemul: „Dar astea nu‐s ninsori iubito/ sunt lacrimi plânse de poet/ bat clopote la Clopotiva/ în turla cerului încet./ Ding‐dong auzi‐le cum sună/ prin noaptea veacului de fier/ m‐aş cățăra până la ele/ pe dalbe funii de eter./ M‐aş tot sui şi m‐aş tot duce/ au lume scoasă la mezat/ mi‐aş da cămaşa pe tarabă/ pentru un fulg imaculat./ M‐aş tot sui şi m‐aş tot pierde/ lume fardată cu monede/ pe‐un fulg m‐aş vinde într‐o piață/ la traficanții de zăpezi./ Dar astea nu‐s ninsori iubito/ sunt lebede murind încet/ bat clopote la Clopotiva/ trase în taină de‐un poet (Ninsori la Clopotiva – din volumul Elogiu Furtunii, ed. Tipo Moldova, 2012).

Constantin Stancu

Octombrie, 2018

Mariana Pândaru, Interviuri fără frontiere... „Sunt interviuri publicate de-a lungul acelor ani, în principal, în jurnalul „Călăuza” și revista „Ardealul literar și artistic”. Mariana a muncit cu sârguință pentru a publica interviuri de ținută, pentru a atrage cititorul. Secretul ei a fost pofta de viață, de multe ori acoperită de modestie și de frica benefică de a nu rata șansa întâlnirii cu un om care avea ceva de spus lumii”

Mariana Pândaru: „Ce ați făcut în tot acest timp?”

Mariana Pândaru își strânge părțile din viața sa prin cartea Interviuri fără frontiere*, apărută la Editura Călăuza v.b., 2018, moment de bilanț pentru jurnalist, scriitor și femeie aflată în aventura cunoașterii lumii în care a trăit/trăiește. Sunt întâlniri cu oameni speciali, fiecare având de luptat pentru ceva în viața aceasta. Tumultul din răspunsurile lor este oglinda vremurilor în care am trăit cu toții, iar unii au auzit, rezistând în fața zidului de timp. Peste șapte zeci de oameni cu speranțele lor, cu visele lor, eșecurile lor, cu iubirile neîmplinite, cu zile de cenușă sau de diamant. Mariana Pândarul a adunat în această carte pofta ei de viață, frustrările sale care erau și ale celor intervievați. Ea a știut să întrebe spontan, nu și-a pregătit dialogul, a fost online cu veacul său. Ea a descoperit în fiecare partener de dialog o arhivă a vremii sale, una complicată.

Epoca demersului jurnalistic a început în anul 1990 alături de regretatul Valeriu Bârgău, partener de viață, scriitor pasionat, jurnalist cu stil, bun administrator de ziar și editură. Epoca a durat mai mult zece – doisprezece – cincisprezece  ani, una complicată. Calea a fost dură, de la jurnalismul de comandă la jurnalismul  liber, marcat de curajul de a clădi o piață a știrilor. O piață susținut de hârtia care până la urmă arde sub presiunea vremii sau se degradează sub lacrima timpului crud. Sunt interviuri publicate de-a lungul acelor ani, în principal, în jurnalul „Călăuza” și revista „Ardealul literar și artistic”. Mariana a muncit cu sârguință pentru a publica interviuri de ținută, pentru a atrage cititorul. Secretul ei a fost pofta de viață, de multe ori acoperită de modestie și de frica benefică de a nu rata șansa întâlnirii cu un om care avea ceva de spus lumii. În România acelor ani a existat o căutare intensă a identității naționale, ieșirea din epoca dură a comunismului propagandistic a avut efecte neprevăzute asupra vieții oamenilor… Au pierdut ceva cert pentru o aventură democratică năzuită, pentru libertatea de exprimare, pentru inițiativă privată. Autoarea intrat în dialog cu medici, scriitori, preoți, meșteri populari, oameni politici, diplomați, artiști, jurnaliști, filozofi, personalități de excepție, nume care au făcut jocurile de imagine în epoci diferite. De la Ion Marin Almăjan la Constantin Zgâmbău, un nonconformist, întâlnim nume interesante ale anilor nouă zeci: Horea Bădescu, Sava Negrean Brudașcu, Mircea Ciobanu, Ion Cristoiu, Ioan I. Iancu, Victor Isac, Liviu Ioan Stoiciu, Margareta Labiș, Eugen Evu, Ioan Evu, Cornel Ungureanu, Paltin Nottara etc. Unii dintre acești s-au dus la interviuri cu Dumnezeu.

Deși majoritatea celor care au răspuns jurnalistului au fost din zona județului Hunedoara sau din Ardeal, linia cărții arată că nu există frontiere pentru românii care le pasă de neamul lor. Unii au trăit/ trăiesc în Paris, Ungaria, Serbia, Moldova, Ucraina etc. Hotarele nu au constituit impedimente pentru a gândi în stilul românilor, pentru a iubi limba română, pentru a le păsa de cultura română, pentru a suferi pentru credința creștină. Cu fiecare răspuns parcurs în această carte descoperi oameni care s-au zbătut pentru o cauză, fie una personală, fie una colectivă. Schimbările i-au marcat, priza directă cu libertatea fără frontiere i-a bulversat, i-a pus pe gânduri, i-a ambiționat. Proiectele trebuiau să curgă în matca lor…

Titlul este sugestiv, fără frontiere descoperi o lume…

În prefață, Maria-Daniela Pănăzan (scriitoare, critic și istoric literar, dascăl, specialist în literatura religioasă românească) afirmă despre carte că este una care mărturisește despre noi înșine. „Autoarea Mariana Pândaru are meritul de a strânge, în aceste pagini cu valoare de document memorialistic, numeroase aspecte de interes pentru cititorul de zi. De exemplu, interviul cu Horea Bădescu, director adjunct al Centrului Cultural Român din Paris (în anul realizării interviului, 1997). Descoperim, pe de o parte speranța și bucuria poetului de a împărtăși cititorilor aspecte din viața sa de scriitor, dar pe de altă parte, dorința de a informa asupra activităților  deosebite realizate de Centrul Cultural pe care l-a condus…” (p. 6).

Citind aceste interviuri descoperim o lume atinsă de dinamismul social, de paradigma istoriei noastre… Starea culturală a țării dezechilibrează peisajul literar și cultural al societății, iar unii scriitor trăiesc traume sufletești adevărate (Ion Marin Almăjan). Gheorghe Ardelean (vicepreședinte al Autoguvernării de Țară a Românilor din Ungaria) constată că românii care trăiesc în țara vecină și-au uitat pe alocuri limba română, dar unii nu au uitat că sunt români așa cum i-a lăsat Dumnezeu pe acest pământ.

Traian Băsescu (fost președinte al României, două mandate, om politic cunoscut al vremii) susține că un om politic trebuie să fie informat, chiar dacă nu pe căi ortodoxe, pentru a face față asaltului adversarilor politici, manipulărilor, intereselor obscure materiale etc., și să acționeze în consecință pentru o justă soluție politică (aprilie, 1995).

Dumitru Bârsan, numit un român la Babilon, întors din Irak, face peisajul unei dictaturi a vremii, în paralel cu libertatea abia accesată de români: „La fiecare intersecție de drumuri există portretul lui Saddam Hussein. În toate magazinele este obligatoriu să fie portretul lui. Dacă nu este așa, vânzătorul este amendat cu 300 de dinari sau cu închisoarea și magazinul este închis” (p. 45, anul 1993).

În interviul cu Victor Isac (filozof, scriitor, om politic important, care a trăit la Hunedoara, o personalitate a vremii), remarcăm luciditatea unui om cu personalitate, pasionat de istoria țării sale. El a suferit în închisorile comuniste pentru idealul său democratic. A întâlnit numeroase personalități ale societății românești precum Iuliu Maniu sau dr. Petru Groza. A intrat în conflicte cu instituțiile statului și cu reprezentanții acestora, a rămas fidel idealului său. Despre tineretul care se zbate pentru o istorie echitabilă a tuturor generațiilor, el afirmă: „Sunt foarte dezamăgit de acest tineret. Cred că nu greșesc prea mult caracterizându-l ca lipsit de elanul corespunzător vârstei, denotând o stare de apatie. Apare prea puțin interesat de viața politică, ceea ce înseamnă indiferență față de problemele sociale și cele de ordin politic ale Patriei. Din câte cunosc, nici un partid nu se poate mândri cu o organizație puternică de tineret, după cum nici tineretul singur n-a dat dovadă că ar constitui o forță politică distinctă. După ultimele informații privind o tabără de tineret din Bucegi, se poate vorbi de inițierea unor acțiuni cu caracter legionar, de care s-au sesizat oficialitățile” (p. 218, anul 1990). Iată drama unei epoci, reîntoarcerea în istorie, repetând istoria, planând pe aripile unui extremism de conjunctură. Din interviul cu Victor Isac desprindem mai multe tendințe în istorie și aflăm date importante despre dr. Petru Groza, date care ar putea influența percepția publicului asupra istoriei. Acest interviu sugerează că există material pentru o altă carte privind modul cum s-a făcut istoria în acea perioadă, după ultimul război mondial.

Monica Lovinescu (critic literar, publicist, personalitate a rezistenței românești în epoca depășită) afirmă: „În istorie sunt anumite trenuri de luat și am impresia că noi nu am sărit destul de repede în trenul potrivit…” (p. 250, anul 1992).

Interviul cu Valeriu Bârgău (soț, poet, scriitor, făcător de gazete și reviste) este unul care trădează secrete, caută să prindă răspunsuri și să acopere alte întrebări care nu se vor mai putea pune niciodată. El afirma (anul 1980!): „…pentru că recent vizionând filmul „Il nome della rosa” mi-am dat seama că în această lume circulă liberă și nevătămată lumea lui Ecco. Cam, tot așa, aș putea vorbi despre alte lumi în care, din când în când, îmi place să mă transpun pentru a călători în compania unor spirite” (p. 41, revista „Semenicul”).

Exemplele pot continua, Mariana Pândarul a strâns cu hărnicie date despre vremea în care a trăit frenetic această cunoaștere. Ea pune la bătaie curiozitatea, cultura, talentul de scriitor, patima poetului, agresiunea jurnalistului, dorul femeii după vatră, după pâinea cea de toate zilele. O carte în care genurile de întrepătrund, coagulându-se sub forma interviului. Cineva întreabă pentru tine, cineva răspunde. Ea este anchetatorul timpului, martorului suferințelor, expertul în cuvinte potrivite, grefierul care consemnează fapte, biografii, evenimente, drame. O carte reușită pentru că autoarea a luat în serios menirea jurnalistului, dorința scriitorului de a vedea dincolo de limite, dorul femeii după o viață echilibrată și deschisă spre un viitor acceptabil pentru toți. Cartea oferă, de asemenea, teme pentru câteva romane sau cicluri de proză scurtă, toate generate de viața oamenilor care au avut amabilitatea să răspundă/ să ne răspundă.

Din această carte lipsește interviul cu sine al autoarei, dar răspunsul vine din întrebările ei.

Constantin Stancu

Decembrie 2018

 

*Pândaru, Mariana, Interviuri fără frontiere, 425 pagini, prefața Maria-Daniela Pănăzan, Deva: Editura Călăuza v.b., 2018

Publicat în Ardealul literar, nr. 3-4/2018