Îmi cunoști toate drumurile: Muritorul se face nemuritor... Un psalm la intersecția timpurilor

 

Psalm

 

 

Mâna Ta mă ocrotește, Doamne,

Duhul Tău mă înconjoară,

Întunericul, în fiecare noapte,

Face, apoi, lumina să răsară...

 

Doamne, mă cunoşti de aproape,

Tu mă cercetezi cu răbdare,

Mă duci blând lângă ape,

Mă salvezi de furtuni, pe mare...

 

Tu-mi cunoști toate drumurile,

Îmi ştii gândul, fulgerător,

Din veacuri rămân fumurile,

Muritorul se face nemuritor...

C Stancu

Foto: Transalpina

 

Elisabeta Bogățan, Soțul meu de dincolo... Elegii din spațiul infinit, poetul și lumina

 

Simfonia fantastică la Aurelian Sârbu

 

SIMFONIA  FANTASTICĂ

 

la capăt de drum și de vreme

         într-o piațetă pustie

         uitat de zile un bătrânel cu o flașnetă

         mă îmbia să ascult o muzică stranie

 

am ațipit --

         în vis pietre rotunde

         s-au prins într-o horă nesfârșită

         cu pași îndrăciți

 

la evadarea din somn în alt somn lung

         în piațetă stau singur și albit

         pe-o piatră rotundă

         cu flașneta

         învârtind fără stavilă

         cilindrul cu simfonia fantastică

Aurelian Sârbu

Foto: Râul Mare în Retezat, aproape de Gura Zlata

 

Ioan Dan Bălan, Cronici rimate... Un duel... inechitabil peste timp

 

Culoarele istoriei la Sonia Elvireanu

 

Pe culoarele istoriei cu Sonia Elvireanu

 

 

Timpul are o nouă dimensiune în romanul Ceața*, semnat de Sonia Elvireanu, o dimensiune spirituală, limitele sunt în mișcare, lumea își caută sensul pierdut. Lansat de Editura Ars Longa, în anul 2019, cartea iese din tiparul obișnuit și ne incită la o realitate fantastică. Jocul de-a timpul, pe culoare speciale, ne demonstrează că foamea de eternitate la om este mereu constantă, indiferent de epocă. Romanul se consolidează pe mai multe paliere: istoric, psihologic, fantastic, liric, teosofic. Scriitoarea a făcut un adevărat maraton pentru a ajunge la punctul culminant al existenței: frângerea timpului. Tablourile se schimbă dinamic din Polonia în Valahia (Țara Românească), din evul mediu în actualitate. Personajele parcurg destine paralele și intră pe culoare diferite, trăiesc iubirea în trecut și în prezent. Povestea este captivantă, inedită, atrage cititorul prin rigoarea fanteziei. Aceasta nu pendulează la întâmplare, din contră, regulile se păstrează. Personajele principale sunt doi tineri: Ralf și Fabiana. Ele se mișcă în istorie alături de Vlad Țepeș, de soția acestuia Anastasia sau Katharina, iubita domnitorului român, dar și în contemporaneitate. Alături de aceștia apare și Vlad Călugărul, fratele domnitorului. Toți desenează legenda, potențează gravitația timpului la personajele principale, se mișcă după tensiunea impusă de tradiții, ranguri, credințe. 

Personajele principale trăiesc intens povestea, Ralf și Fabiana se caută prin meandrele timpului. Există o trecere din Polonia în Valahia, un tunel al timpului care permite oamenilor să migreze în destine diferite, să trăiască viața cu pasiune și frică. O frică specială, cu tente lirice, menită să le potențeze predestinarea. Spațiul liric este personal și legendar, este istoric și prezent, un prezent continuu.

Studenți, Ralf și Fabiana, caută să afle mai multe despre rădăcinile lor, despre arborele genealogic și despre trecutul în care s-au pierdut și s-au regăsit. Istoria devine o afacere personală, ei sunt absorbiți la maxim, uită de prezent pentru a intra într-un prezent etern. Caută manuscrise, calendare stabile pe mai mulți ani, locuri prin care au trecut cândva, redescoperă taina din viața lor. De la castelul Wawel din Polonia, la fortăreața Brașovului și la Poenari, cetatea edificată de boierii trădători din timpul domnitorului valah, sub amenințarea cu moartea.

Putem descoperi câteva linii de forță ale acțiunii:

-          Oamenii sunt datori să-și cunoască rădăcinile.

-          Istoria are mai multe dimensiuni în spațiu și timp, între ele există vase comunicante care permit decompensarea tragediilor.

-          Trecerea dintr-o dimensiune în alta se face după reguli bine stabilite, legate de natura pură, picurată din Raiul pierdut cândva: ceața, lacul, muntele, peștera, personajele care execută ritualul (preotul și păstorul), culoarele înguste ale istoriei, izolarea etc. Ceața este semnul întâlnirii dintre cele două dimensiuni, fenomen certificat de regulile științifice sau sugerat de simbolurile biblice. Muntele simbolizează revelația primită de om pe canale speciale, subtile. Bătrânul din munte reprezintă păstorul/ călăuzitorul/ vizionarul/ văzătorul/ pastorul. În peștera sa, pe pereți este redată o frescă reprezentând pe Iisus cu apostolii săi, într-o unitate care sparge barierele vremurilor, domină istoria etc.

-          Popoarele rezistă în istorie prin diferite strategii. Violența lui Vlad Țepeș are menirea de a păstra integritatea acestora, conform canonului din evul mediu. Trădările sunt posibile, dar domnitorul are mijloacele pentru a le bloca. Nimic nu s-a schimbat de atunci, violența persistă, interesul unor oameni blochează culoarele istoriei corecte. Criza umanității persistă de-a lungul epocilor cu insistență, omul fiind limitat, captiv unui trup de pământ.

-          Personajele sunt dominate de iubire, domnitorul are o adevărată pasiune pentru Katharina, femeia care întruchipează frumusețea, soluție pentru echilibrarea oamenilor într-o lume violentă, nesigură.

-          Personajele principale, Ralf și Fabiana, comunică intens prin scrisori, artă, semne, culoare comune, deși ele glisează, uneori, pe dimensiuni separate. Se caută, doresc să rupă vraja care îi marchează. Gravitația dintre oameni se manifestă pe plan mistic și spiritual mai intens.

-          Lumea are suficiente dovezi prin care trecutul poate fi reconstituit pentru a vedea perspectiva viitorului. Reperele arheologice, manuscrise vechi, prezența unor inițiați (profesorul Kazimir Jablonski, Georgia din România, colega Fabianei, păstorul / Vladislav), chemarea pe care o suportă personajele pentru anumite stări etc.

-          Trecerea dintr-o dimensiune în alta este posibilă pentru cei inițiați care își asumă riscuri, sau acceptă inițierea ca un fel de credință în spațio-timp . În teosofie este acceptată bilocația etc.

-          Tinerii se maturizează prin acceptarea provocărilor generate de viața concretă și de planul superior al destinului.

În mod evident, Sonia Elvireanu are capacitatea de a observa detaliile, de a descrie stările personajelor, de a repovesti vechi întâmplări de parcă au fost trăite sau pot fi trăite. Frumusețea intrigă mereu, indiferent de timp, soțiile boierilor pedepsiți de Vlad Țepeș se răzbună pe tânăra femeie, iubita voievodului valah, cu violență. Este punctul sensibil al domnitorului. Autoarea descrie cu finețe tabloul în care apare frumoasa femeie, în contrast cu năvalnicul domnitor: „Încă de dimineață, Katharina își despletise părul ei minunat, ce scânteia sub razele dimineții, unduindu-se în valuri aurii peste șoldurile fine. Îl pieptănase cu mare grijă, mângâindu-l cu dragoste, ca pe un odor de preț. Era marea slăbiciune a voievodului ”(p. 43). Brusc, tabloul fascinant de ev mediu, cu domnițe iubite de eroii vremii, se schimbă. Femeile  boierilor uciși se reped buluc în odaie, o prind de  păr cu violență, o leagă la mâini și picioare, o lovesc cu ură de parcă ea ar fi fost vinovată de moartea bărbaților trădători. Cozile aurii ale tinerei femei sunt retezate, frumusețea se prăbușește pe podeaua veche, pătată de ură, imprecații și frică.

Cabana, reper în existența personajelor, se dărâmă, simbolic, sub presiunea timpului: „Împinse scândura uscată care trosni și începu să se prăbușească. Bârnele se desfăceau și cădeau una după alta, ca și cum un duh nevăzut le desprindea și le arunca în iarbă. (…) Se îndreptă spre el și rămase uluit. Era peretele pe care scrijelise chiar ziua aceea, adăugând-o celorlalte, nu le socotise încă. Nu se poate, atâta vreme a trecut de când am ajuns aici? Parcă a fost ieri, de n-aș fi însemnat timpul, aș putea crede că abia am sosit” (pp. 176-177).

Colegii lui Ralf o admiră pe Fabiana. Ei o văd mereu preocupată de lipsa tânărului, retras într-o cabană în munți, căutând soluții la probleme spirituale. „Imaginea Fabianei îi apăru o clipă în fața ochilor. Șatenă, cu părul numai bucle, cu ochii negri și strălucitori, cu fața ovală și măslinie, purta o fustă scurtă din piele neagră, o bluză de mătase albă, în picioare sandale cu tocuri înalte, închise în față. Avea un mers elegant, o remarcase de cum intrase în cafenea” (p. 47). Este portretul unei tinere de astăzi, purtând în sufletul ei taina trecutului și speranța realizării prin iubire în viitor.

Narațiunea este potențată de prezența lui Vlad Țepeș. Ralf descoperă portretul domnitorului prezentat de Nicolae Modrussa, un legat al papei pe lângă Matei Corvin. Un bărbat înalt de statură, puternic, cu o înfățișare crudă și înfiorătoare, cu nasul acvilin, masiv, fața subțire, puțin roșiatică, ochi verzi încadrați de gene lungi, cu sprâncene negre, stufoase. Purta plete, negre, bogate, ca o ramă naturală a unui portret vechi. O imagine amenințătoare, dominantă. Acest bărbat s-a luptat cu Imperiul Otoman, a folosit tactica celui care își cunoaște poziția, țara, oamenii. A pustiit țara, a mutat în munți oamenii și ataca prin surprindere oștile dușmanului. Hărțuia, știa să ducă o luptă de uzură cu resurse puține, era violent cu dușmanul, trăgând în țeapă pe cei care îi amenințau. Ralf a fost emoționat de datele găsite despre acest domnitor care a lăsat semne în istoria Europei, măcinată de violență, boli, sărăcie, trădări și lăcomii (paginile 64-68).

În prefața cărții, Cristian Tămaș notează: „…Sonia Elvireanu țese o intrigă captivantă, completând cu fantezie scriitoricească lacunele istorice și clarificând cu subtilitate echivocurile lăsate de izvoarele documentare în biografiile unor personaje care au lăsat o urmă în trecutul Țării Românești, și activează galeria de-a lungul căreia se <<putea trecere din Polonia în Valahia>>, o galerie spațio-temporală, o gaură de vierme prin care personajele contemporane ale romanului se teleportează într-un univers deopotrivă mitic și personal în încercarea de a se regăsi într-o existență anterioară” (p. 6).

Sonia Elvireanu a mai scris un roman, Metamorfoză (Ed. Ars Longa, 2015), experiența anterioară i-a permis ca în prezenta carte să găsească punctele de contact  pe bulevardele timpului și să-și clarifice simbolurile, motivațiile, perspectivele.

Romanul are puncte comune cu experiența de viața a scriitoarei, cu viziunea sa despre istorie. Căutarea frumosului și liniile lirice fac din această poveste o lectură plăcută, în care cititorul devine și el captiv unui timp presupus. Sunt locuri în roman unde situațiile sunt stranii, ies din tiparul clasic, lucrurile se echilibrează sub semnul frumosului și al speranțelor. Pentru unii cititori, textul pare neclar, fantasticul fiind dus la limită, personajele trăind experiențe mai puțin credibile. Absența lui Ralf din mediul universitar mai mult timp, peste doi ani, pare exagerată, colegii putând declara dispariția sa la instituțiile statului. Această absență ne arată că timpul în literatură are o altă dimensiune. Chemarea pe care o suportă personajele este una mai puternică decât un prezent real: „Steaua spre care privise încrezător îi scosese în cale adăpostul acela de lemn. Părea o colibă părăsită, numai bună pentru un bărbat hotărât să înfrunte pustietatea. Era încăpătoare, îi oferea un loc nesperat pe platoul de unde se vedeau spinările abrupte ale munților până hăt departe. Îl cuprinse un sentiment de fericire. Descoperise un refugiu, casa lui de acum înainte” (p.16).

Legătura narațiunii cu natura este structurală, fraza curge lin, controlată de un spirit atent la evenimente, scriitoarea fiind implicată în faptele personajelor, în trăirile lor, de parcă ar fi suportat, cândva, aceste evenimente. Are empatie pentru eroii care înving epocile și limitele presupuse.

La finalul romanului avem câteva date biografice despre Sonia Elvireanu, o viață în umbra cuvintelor, marcată de itinerarii literare de calitate. Singurătatea, exilul, schimbările de planuri, contactul cu viața literară și cu operele unor scriitori importanți, toate fac parte din universul unei scriitoare pasionate și originale, pe alocuri delicată și marcată de o viziune livrescă asupra literaturii.

 

 

Constantin Stancu

Noiembrie 2019

 

*Sonia Elvireanu, Ceața, roman, 213 pagini, Iași: Editura Ars Longa, 2019; prefața: Cristian Tămaș.       

Lebede roșii... Andrea Maftei și poezia stărilor de tranziție

 

Un timp hain cu lebede roșii

 

 

Volumul de versuri Lebede roșii*, publicat la Editura Junimea în anul 2018, de Andreea Maftei este ocazia ca poeta să-și declame feminitatea cu toată energia. Ea poate să strige lumii că femeia este îmbrăcată în iubire și merită să fie acolo, aproape de cei care suferă în timpuri abrupte. Cartea a apărut în colecția Numele poetului și ne prezintă, la început, un scurt portret al autoarei. Născută la 3 septembrie 1985 în Iași, este profesoară de limba și literatura română, a absolvit facultatea la Iași și a fost/ este activă în mediul literar. A dobândit funcția de redactor al revistei „Banchetul”, iar volumul prezent este premiul pentru debut al Editurii Junimea la Festivalul „Tudor Arghezi” de la Târgu Jiu.

Lebedele roșii reprezintă frumusețea suferinței pentru femeia care iubește, naște, se implică în viață până la ultimele consecințe.

Poezia curge brutal de sincer, textele se leagă, poeta redă faptele zilnice ale femeii, întâmplări necesare, pândește poezia care se ridică din noroiul zilei. Femeia se eliberează prin puterea de a accepta iubirea în forme concrete, uneori dureroase.

Unele poeme sunt construite din fraze scurte, dinamice, capabile să capteze miracolul zilei. Altele ele sunt bine închegate, se desfășoară ca mici tratate de tristețe sau bucurie, frazele se leagă pentru a marca eternitatea zilei. În orice împrejurare poeta are ceva de transmis, nu se joacă de-a poezia. Metaforele sunt rare, dar pătrunzătoare, ele strâng în jurul lor ideea de bază. Grafia poemelor este una liniștită, bazată pe fraze corect construite, se respectă regulile orografice, semn că poeta este dispusă mereu să accepte normele impuse de destin. Poezia înseamnă mult pentru cineva care poate iubi. Poate naște. Poate duce revolta pe umeri. Ultimul poem Viața naște iubire transmite energia unei femei mature, capabile să arate direcția corectă. Femeia și bărbatul se caută prin timp, răscolesc geografii eterne și se repetă în forme noi, prin anotimpuri speciale. Femeia și bărbatul au capacitatea de adaptare pentru a-și împlini menirea: „Ne găsim/ în pietre și în ape adânci,/ în ceruri și în abisuri./ Ne cresc aripi și degetele s-au lipit ca la înotătoare./ Iubim croșetând lacrimi și le dăm viață -/ valuri la marginea gurilor noastre/ împreunate” (Viața naște iubire, p. 96).

De la Adam și Eva la Romeo și Julieta viața este o perpetuă căutare a desăvârșirii trupești și spirituale pentru că „desenezi cărări line pe întreaga suprafață/ a pielii tatuată cu vise” (p.97).

Poeme se leagă prin lada cu zestre, se aude gongul de seară, dimineața este în doi, există ideea unui trup perfect, sunt gânduri, urme, clopote perdante, păduri de îngeri, tăceri despre care se poate discuta, singurătăți și suspine, muțenie, iluzii vândute – poezia de zi cu zi.

Acest fapt se întâmplă femeii, lebedele roșii înoată prin trupul devenirilor, atinse de nesiguranță: „Lebedelor/ le va ieși roșul din pene,/ din zâne albe, feciorelnice, / și/ nonconformiste./ Aceleași lebede/ înoată astăzi spre lumină” (Lebede roșii, p. 23).

Fiecare poem are o surpriză: curge prin ființa femeii zăpada primei copilării, rătăcește printre gânduri precum un delfin, gândurile rodesc alte gânduri, pe stradă există un gol îmbrăcat cu haine de firmă, un circuit închis, un zâmbet între vitrină și parbriz, între parbriz și vitrină. Ea afirmă: „Printre pașii grăbiți,/ rezolv din treburi,/ mă conectez la viitor./ Aud și nu aud,/ cu toată puterea./ Câtă lumină vibrează! (Tăcerea despre care vorbesc, p. 74). Iată existența captată în câteva versuri, graba de fiecare zi este învinsă, există un viitor la care ne putem conecta, aglomerația este depășită și ar putea exista perfecțiune, un nou început se ivește…

Timpul crud își pune amprenta pe ființa femeii, apare femeia cu pene, amețită, îmbâcsită de parfumul puterii ei femeiești, atinsă de frigiditate: „Spre două și ceva, femeia cu pene stă rezemată de un fotoliu/ mai bătrân decât visele ei” (Femeia cu pene, p. 63).

Destinul este aici, sub lumini difuze, a existat o clipă a inițierii: „Apar flash-uri iridescente care mă învăluie/ și văd…/ cum Dumnezeu m-a plămădit/ în pântecul curat al mamei mele,/ cum ea mi-a dat viață,/ cum am crescut lângă frații mei,/ cu câtă dragoste” (Mirificul inițierii, p. 82). Un dans etern, care leagănă ființa de alte destine, sub steaua iubirii familiale, pe buze purtând gustul unor plămădeli de aluat frământat cu dragoste și bunătate, pe cealaltă parte arse de griji și supărări trecătoare… O lume care se scurge pe sub arcadele destinului, care nu se mai întoarce, se reia cu fiecare familie, rămâne amintirea…

Există miracole pe care doar femeia le trăiește, ea este potirul unor fapte mărețe, căzute în anonimatul zilelor, dar orice femeie știe asta, poartă asta în trup, ca o altă ființă înmugurită acolo: „Pântecul meu și-a născut iubirea. Te-a adorat./ Durerea m-a încoronat regină./ Deși coroana a avut spinii dumnezeirii,/ am rezistat./ Ei mi-au arătat calea. Cu sângele curgând șiroi./ Picioarele mele, mâinile, organele,/ lumea dinlăuntrul meu,/ toate au fost spălate/ din chinul facerii grele” (Tăcerea suspinelor, p. 87). Iată, mitul Genezei repetat de suferința femeii…

În cuvântul însoțitor, Ioan Holban reține despre poezia aceasta, atinsă de daimonul feminității: „Într-o altă ordine, Andreea Maftei adună în <<Lebede roșii>> fragmente ale fluxului unei existențe cu doi protagoniști: <<tu, un Adam, eu, o Eva>>, Romeo și Julieta, în eterna poveste a păcatului și a dragostei” (p. 6).

Pentru ce poezia în aglomerația zilnică? Poeta răspunde  timid: „Mă-ntrebi ce caut/ în poezie. Iată, cu doi copii./ Ei,/ poezia mea/ toată ce-mi dă putere,/ mă înalță,/ oază a sufletului/ obosit, mocnind./Serviciul e la mijloc/ de timp. Respir/ la sunetul de clopoțel./La bibliotecă, deschis și poezia așteaptă” (Răspund, p. 37).  Vine și afirmația pragmatică din partea lui, în rând cu obsesiile zilei: „în această junglă/ metafora nu-i comestibilă”.

Există un dialog între el și ea, o circulație a ideilor și sentimentelor, dar vine clipa: „Ca într-un crater/ ne vindecăm de răni…/ Levităm,/ doi orbi,/ Să tot orbim, e mai bine” (Dimineți în doi, p. 36).

Sunt cicatricile unui timp hain…

 

Constantin Stancu

 

*Andreea Maftei, Lebede roșii, poezie, 101 pagini, cuvânt însoțitor de Ioan Holban, Iași: Editura Junimea, 2018.

Camelia Ardelean și pasiunea pentru poezie... 29 iunie 2023... Ecouri literare

 

 

Între solitudine și zbor

 

Poezia provoacă sufletul omului, îl cheamă într-o zonă a frumosului meandric. Camelia Ardelean este o entuziastă, bucuria în fața unui poem smuls din ramura timpurilor este reală. Ea nu mimează poezia, se simte acasă între poeți.

Cu volumul de versuri Ecouri din tenebre*, apărut la Editura Armonii Culturale, 2018, poeta se reîntoarce acasă, la fereastra unui poem continuu. Volumul este structurat pe două zone bine definite:

I.                             Solitudine;

II.                           Zbor incert.

Prima parte cuprinde poeme scrise în mod clasic, ritm, rimă, formă fixă, bine controlată.

Partea a doua este mult mai originală, fantezia și puterea de creație inspirată este organiză în așa fel încât mesajul este mult mai puternic, depășind faza de exercițiu pe o temă dată.

Cartea, ca întreg, denotă o sensibilitate specială și capacitatea de a percepe efectele produse de zbuciumul vieții. Ieșirea din zona întunecată a existenței se face prin poezie. Este un ritual impus și acceptat cu bucurie de Camelia Ardelean. Deși ezită să-și asume o viziune coerentă asupra evenimentelor din viață, ea se joacă de-a poezia. Pășește pe urmele poeților consacrați, are răbdarea să lucreze asupra unei poezii până materia brută se limpezește.

În prima parte a volumului preia o serie de teme și idei clasice din literatură. Le modelează după starea proprie, acceptă unele tușe moderne și postmoderne, realizează o poezie care îi aparține. Sonete, rondeluri, poezii în accepțiunea largă a termenului, toate sunt bine realizate. Se simte influențele unor poeți clasici, de la Eminescu la Topîrceanu și Macedonski… A fost un exercițiu necesar și util, o treaptă depășită și solidă. Răbdarea specific feminină o ajută să iasă la mal, să proclame poezia ca una captivă cântecului, limita dintre cuvinte și melodia interioară a poeziei a fost mult apropiată. Limbajul este detașat, uneori cuvinte din zona obișnuită, de fiecare zi, apasă asupra blocului de text.

Ea realizează o poezie de romantică, echilibrată, bazându-se pe cuvintele înmugurite, acceptă jocul și riscul de a intra sub arcadele poeziei așa cum s-a cristalizat în ochii receptorului mediu. Iubirea, anotimpurile, tragedia individului apăsat de singurătăți, natura în dinamica ei, vremurile aproximative, toate vin dintr-un entuziasm simplu și curat.

Volumul debutează cu o afirmație paradoxală, ea afirmă că nu este poet…Este doar trubadurul venind din alte vremuri, este refugiatul în poeziei, o ființă care zboară peste o câmpie de cuvinte, are patima în carne și timpul este captat din zona unui ev melodios.

Este un joc, ea așteptând un răspuns favorabil. Argumentele sunt poeziile din volum, galaxia gândurilor, ploile de jad, marea flămândă, himerele, tenebrele, o călătorie în arca anotimpului proxim, cerul plin de vise… Temele sunt romantice, intră, apoi, sub semnul unui clasicism consacrat, verificat de fiecare poet pe pielea proprie. Iarba crește pe amintiri, prezența iubitului din vis și din realitatea asumată, magia primăverii, metamorfozele în teritorii interzise, călătoria supremă – călătoria în sine, tristețea sub cupola poeziei…

Surprinzător, preluând ecouri vechi, ea pledează pentru o viziune a religiilor orientale. Caută starea perfectă a sufletului în echilibru – nirvana. Dă chiar o definiție a termenului. E starea căutată de omul eliberat de gravitația prezentului, levitând spre alte dimensiuni. Experimentul nu este nou, la noi a fost asumat de mulți poeți, pe plan internațional occidentalii au descoperit lumea orientului ca pe o posibilitate de evadare din stresul zilnic (vezi experiența Beatles în anii 60-70 din secolul trecut). Pe un alt plan, mult mai înalt, Eugen Dorcescu a scris un volum antologic Nirvana (2014), o carte dedicată soției, in memoriam.

Poeta surprinde clipe importante din viața unui om, de la bucurie la cădere: „Lumina omului căzut/ Reînflorește în iertare;/ Din haos roadele amare,/ Cu muguri noi au apărut”. (Rondelul omului căzut, p. 19).

Reluând o temă veche în literatură (Romulus Vulpescu), poemul Ne batem joc… aduce noi sensuri: „Ne batem joc de clipa ce o avem,/ În soarta măcinată-acut de boală,/ Sportivi nătângi, cu iadul în tandem,/ Printre ninsori mai dăm o rotocoală.// Am obosit să credem în minuni/ Cu aripi reci pe umbre de cuvinte/ (Abia mai poți din visuri să te-aduni,/ Să te târăști încet spre înainte!)” (p. 40).

Eliberându-se de tensiunea poeziei cu formă fixă, evadând din rigoarea ideilor impuse de rimă, Camelia Ardelean realizează poeme mult mai puternice în partea a doua, exersând un Zbor incert. Un titlu inspirat, singurătatea este una personală, noaptea este aproape, ceva se petrece în spatele draperiei, există o voce interioară, tentația unor noi insomnii sub presiunea orașului, în peștera ființei se petrec ceremonii. Peste toate planează acest blestem al scrisului, venit de departe, din caruselul vieții, din faptul că murim câte puțin în fiecare zi, având un destin în oase… tenebre sub pecetea cuvintelor.

„Uneori e greu să fii tu/ în spatele draperiei/ strecurat printre anotimpuri/ înflorești sub zăpezi/ din rădăcini zdrelite de timp/ reconstruiești sub dărâmături/ gânduri amorfe… (în spatele draperiei, p.101). Singurătate se arată ca o temă constantă a omului actual în secolul din care nimeni nu mai așteptă răspunsuri.

Starea de tensiune zilnică este captată în poeme reușite: „bem cafeaua rece a existenței/ pe marginea propriei gropi/ întunericul ni se lipește de dinți/ ca o gumă mestecată prea mult” (vocea interioară, p.102).

Orașul devine un loc al dramelor bine ponderate: „singurătatea ridicată la rang de virtute/ se plimbă pe străzi/ în straie de gală încruntate de ger/ risipa de grimase picură/ pe chipuri roase de iluzii (orașul, p. 107). Poeta este atentă la chipuri, la tablourile oferite de scena publică, pașii mușcă din asfalt.

Sunt versuri care concentrează în ele destinul omului, la gară locomotive încărcate de gânduri se cabrează sub resturi de neuroni. Fericirea este o glumă proastă tranșată la colțul străzii, oamenii sunt travestiți în muritori. În univers este o singurătate generalizată: „scheletul sufletului ne (mai) susține/ înstrăinarea de propria galaxie” (cât de goi suntem, p. 111).

Blestemul scrisului este unul acut, fără scăpare: „crucificată pe altarul poeziei/ caut drumul spre convulsii/ cu răni pe tălpile de gând” (blestemul scrisului, p. 113).  

Frica modelează ființele: „propriile frici/ nu își iau niciodată concediu/ lucrează peste program fără salariu…/ se instalează confortabil/ printre circumvoluțiuni/ își etalează fiorii în oglindă/ zgârie cu gheare de oțel/ prezentul speranțele viitorul” (fiori în oglindă, p. 117).

Într-un poem (în caruselul vieții) poeta afirmă: „am obosit să (nu mai) fiu eu”..., un joc dureros de real, de obicei omitem să mărturisim; este, însă, atributul celui care stă sub blestem și recunoaște…

În alt poem ea constată dureros de adevărat: „îmi zornăie în creier o moarte latentă/ alură de fata morgana/ adun în pumni gânduri șubrezite/ le fac respirație neuron la neuron” (tenebre, p. 130).

În acest ciclu de poeme ea a renunțat la rigorile poeziei clasice, versul curge abrupt, fără semne de punctuație evidente, liber și aventuros, toate încep cu literă mică, valoarea cuvintelor s-a uzat până la dispariția sensului. Prezentul a ars intens înainte de a se exprima. În schimb, temele și ideile sunt mai plastic exprimate, iar unele versuri sunt reușite pe un fond modernist care invocă libertatea absolută rezervată artistului, cu toate că „povara pietrelor din noi întipărită-i pe retină”…

Exemplele pot continua, Camelia Ardelean pune mult suflet în textele scrise, iese prin cerul poemelor sale. Sunt unele stângăcii sau cuvinte facile rătăcite printre versuri, faptul că își asumă curajul de a privi în oglindă o realitatea inventată de ea, dovedește că are dorința de a birui tenebrele.

În prefața cărții Gligor Hașa, scriitor important, romancier, poet, eseist, notează: „Ceea ce personalizează volumul, îl face plăcut lecturii și certifică talentul autoarei, e bogăția și expresivitatea limbajului poetic, care pare a sta la îndemâna unui vrăjitor”. (Camelia Ardelean - șlefuitor de diamante,  p. 5).

Cartea are o dedicație semnificativă: „Părinților mei, care m-au făcut Om”, ea nu mai trebuie explicată, volumul este un răspuns la acest efort.

La final, biografia cu numeroase informații care trădează o ființă pasionată de frumos, în căutarea esențelor. Cu siguranță, poeta va urca spre alte etape, faptul că își asumă note literare la cărțile citite (și lecturile sale sunt dense), publicate în revistele literare, dovedește că ea se va maturiza deplin și va intra în zona eliberării de fricile necesare, poate printr-un alt joc de trubadur pătimaș, după cum afirmă: „Îmi smulg cuvinte din carne/ cu pofta unui canibal/ însetat de sânge/ pe locul lor/ ciulinii își sapă rădăcini (îmi smulg cuvinte…, p. 98).

 

 

Constantin Stancu

Ianuarie 2019

 

*Camelia Ardelean, Ecouri din tenebre, poeme, 148 pagini, Adjud: Editura Armonii culturale, 2018.

Text apărut în revista  „Portal Măiastra”, nr. 1/2019