miercuri, 28 septembrie 2022

Colocviile Romanului Românesc Contemporan, ALBA IULIA 30 SEPTEMBRIE - 1 OCTOMBRIE 2022. Proza de azi: „Memorie și ficțiune în roman”... Semnal, participanți, organizatori, invitația

 

EVENIMENT LITERAR - 

Colocviile Romanului Românesc Contemporan

 

Colocviile romanului românesc contemporan au loc în 30 septembrie, și sâmbătă, 1 octombrie 2022.

Organizatori: Consiliului Județean Alba, Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba și  Filiala Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, în parteneriat cu Universitatea „1 Decembrie 1918”  din Alba Iulia.

Titlul proiectului: Colocviile Romanului Românesc Contemporan...



Tema aflată în dezbatere: Proza de azi: „Memorie și ficțiune în roman”.

Colocviile vor fi moderate de președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu.

Programul: vineri, 30 septembrie 2022 – de la ora 17.00 la 20.00, cu deschiderea oficiată de președintele Filialei Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, Cornel Nistea, și sâmbătă, 1 octombrie 2022 – de la ora 10.00 la 13.00.

Participă: Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Cristian Pătrășconiu, Horia Gârbea, Adrian Lesenciuc, Irina Petraș, Andrea Hedeș, Vasile Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, Marta Petreu, Mihai Zamfir și Angelo Mitchievici.



Sursa. Cornel Nistea, președinte Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România

Breaking News: MOARTEA, O ȘTIRE BANALĂ... Cancerul vine „online”...

 Fragment din romanul „VADUL ARS”

Ioan se ridică de pe scaun, deschise televizorul şi privi la ştiri, erau proaspete, tensionate, cu impact. Reportera vorbea agitată, era în faţa unei vile, în spate se vedeau alături autovehicule de poliţie, ambulanţe, mai multe persoane care încercau să facă bine. El ascultă atent:

„...Decesul femeii a survenit dimineaţă, la ora şapte. Au găsit-o moartă în piscina goală, se pare că s-a sinucis. Acestea sunt primele concluzii ale anchetatorilor. Avea doar treizeci de ani, era tânără. Suferise de o boală incurabilă, abia de trei săptămâni aflase că avea cancer albastru, poate trei-patru cazuri pe întreg pământul, boala nu iartă şi se manifestă galopant. Moartea este sigură. Bianca este cunoscută în toată ţara pentru emisiunile de televiziune. A ascuns tuturor boala sa, dar a cedat nervos, ştia că mai sunt şanse. Singurul care mai avea cunoştinţă de boala ei se pare că a fost Bebe Apostol, celebru şi el în lumea modei. Probabil că toată afacerea va rămâne la el, cel care i-a fost îndrumător în complicata lume a modei. Rudele apropiate nu au ştiu nimic de eveniment. Cercetările continuă, sunt prezenţi poliţişti, criminalişti, medici legişti. Se face un raport, sperăm să avem detalii despre el. Suntem sigur că telespectatorii noştri o cunosc pe Bianca Drăguţ, sunt interesaţi de evoluţia evenimentelor... Ciudat, femeia s-a sinucis, se pare, în pielea goală, la fel ca Eva în rai!... Anca, poţi continua din studio!”


Ioan Jude mai privi imaginile de pe ecran. Se prezenta vila, erau imagini cu Bianca de la diferite evenimente, parada modei şi altele. Textul curgea pe ecran, erau ştiri crude, făcute să impresioneze privitorii. Pentru el nu erau simple ştiri din lumea modei. Era ceva mai mult. Înţelegea că împreună cu Bianca murea o lume. Ea ştia cel mai bine ce se afla în spatele cortinei la Vadu Ars, a cunoscut multă lume, a intrat în relaţii cu multe personalităţi ale zilei, cu potentaţi, cu moguli, cu politicieni. Se mişca după o regie subtilă, poate i-a scăpat, dar a intrat cu siguranţă în malaxorul vieţii. A strivit-o. Multe secrete se duceau împreună cu ea. A cunoscut bărbaţi, destui bărbaţi din localitate, din zonă, apoi bărbaţi de Capitală.

Ioan a devenit trist. Nu se putea altfel. Cancerul era o boală nemiloasă, tumori maligne care se înmulţeau excesiv, afectau ţesuturile vecine, totul devenea incontrolabil. Pe dinafară Bianca arăta trăsnet, juca rolul ce i s-a dat de companiile de media cu mult talent, ajunsese o vedetă, făcea rating, s-a lansat în lumea modei.

Cuvintele erau fulgere într-o lume aproximativă. Cancer, deci... Migraţie, invazie, anomalii, mutaţie, ADN, tumori... Cuvinte pe care le folosesc oamenii politici, jurnaliştii, scriitorii când se refereau la societatea modernă. Cuvinte şi lacrimi. Moartea care vine prin catering, prin comandă online, prin nepăsare.


C Stancu ©


Revista „Portal - MĂIASTRA”, nr. 3/2022. Semnal, date de contact, literatura ca eveniment social amplu... De la Marin Preda la Anca Sîrghie



 Sursa: Zenovie Cârlugea

SALONUL HUNEDOREAN AL CĂRȚII Deva, 2022. Ediția a XXI-a, Deva Mall, etajul 3, Salle d Or, 12-25 octombrie 2022. Organizatori: Consiliul Județean Hunedoara și Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva. Semnal, câteva date, participanți speciali




 Programul la adresa: https://www.bibliotecadeva.ro/temporare/oct2022/salon/carte/mobile/index.html

vineri, 23 septembrie 2022

Voi muri uitat și sărac... Psalmul de pământ la Eugen Dorcescu

 Știu: voi 

muri uitat și sărac 

un ascet învelit în pânză de sac. 

Implorând, până-n

ultima clipă,

să mă-nvăluie-n umbra-I

divina aripă.



Încă de-acum,

nu mai am nici un

țel, nici un drum.

Mă întreb cine sunt.

Pământul din mine nu

mai este pământ”.


Eugen Dorcescu - APROAPELE. 111 Psalmi și alte poeme, apărut la Editura Eurostampa, din Timișoara, în anul 2022, fragment, p. 47.

marți, 20 septembrie 2022

Umbrele de aur ale toamnei

 

Rădacinile țipă

 

Toamna preface umbrele-n aur,

rădăcinile ţipa între viaţă si moarte,

între neant si veşnicie,

rădăcinile ţipă ,

în lumina zilei arhetipurile îşi arata carnea imponderabila...




 

În locul acela a fost un arbore,

aerul mai vibrează,

simţi cum urcau spre cer sevele,

parca o frunza cade-n flacăra parului tău, 

se preface-n uitare...

Vine toamna ca o amintire în mintea 

statuilor de la Sarmizegetusa...



C Stancu ©


Foto: C Stancu, Sarmizegetusa -2015

Radu Igna, Opera omnia... Editura Tipo Moldova, Iaşi-2013, antologie cuprinzând trei romane pe care le consideră reprezentative pentru opera sa: Vâltoarea, Valea proscrişilor, Nimic deosebit în timpul serviciului meu… „Plata păcatului este moartea, dar prea repede uităm că mor alţii pentru noi pentruca viitorul să ne rămână intact. Vâltoarea este şi fotografia unei jertfe umane, care marchează cititorul. „Dimineaţa l-au îmbrăcat cu cămaşă şi izmene albe de bumbac, cureauă lată, bocanci în picioare şi colop nou în cap, laibărul cel bun al lui Pavel în spate şi l-au dat în seama feciorilor să fie cu ochii pe el ca nu cumva să se rătăcească prin oraş... “

 

 

Un loc pentru cei proscrişi

 

 

Radu Igna, scriitor din Haţeg, membru al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, a publicat la Editura Tipo Moldova, Iaşi-2013, o antologie cuprinzând trei romane pe care le consideră reprezentative pentru opera sa: Vâltoarea, Valea proscrişilor, Nimic deosebit în timpul serviciului meu… Antologia curpinde note biobibliografice, referinţe critice şi ne sugerează că istoria literară va trebui să ţină cont de acest important romancier care a prins în cărţile sale viaţa specială a celor din Ardeal, a pus în lumină tragediile personale şi erorile colective, ne-a propus personaje de referinţă din istoria destul de recentă a românilor.

Plecat de la ţară, din Glodghileşti (Hunedoara), trecut prin încercări esenţiale, fiind exmatriculat politic de la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti în anul 1958, având numeroase perioade de tensiune în viaţa sa de profesor de limba română şi limba engleză, acum pensionar şi ajuns la o vârstă a maturităţii depline, Radu Igna (n. 6 nov.1934) ne lasă moştenire o lume frământată care depăşeşte marginile veacului prin pasiunea pentru viaţă, simplu, profund, cu vorbe de duh care dau culoare epocii.

Autorul a fost premiat de Uniunea Scriitorilor din România de mai multe ori, este cetăţean de onoare a oraşului Haţeg şi remarcat de Consiliul Judeţean Hunedoara cu diploma de onoare, dar, probabil, premiul cel mai important este aprecierea cititorilor şi a prietenilor scriitori: Dumitru Hurubă, Radu Ciobanu, Gligor Haşa, Eugen Evu, Teresia B. Tătaru, Valeriu Bârgău, Adrian Dinu Racheru, Constantin Stancu, Ioan Barb, Ioan Evu…

Profesor onest şi plin de dragoste pentru elevii pe care i-a format, nu numai le-a predat formal, trăieşte în provincie, cu puterea vremurilor pe umeri, scrie, ne provoacă la joaca memoriei, un joc profund, pe care dacă nu-l acceptăm, ne refuzăm identitatea.

Despre romanul Vâltoarea, putem remaca faptul că este un roman serios, important.  

Iată o frază definitorie: “Iosif păşeşte printre ierburi până la uşa tindei. Mai aruncă o privire spre priciul unde a dormit în acel an al copilăriei, deschide aparatul şi fotografiază casa ce se împotriveşte cu încăpăţânare pădurii hotărâtă să o înghită”.

Autorul, născut în anul 1934, deşi publică cumva târziu dar cu vigoare, este stăpân pe talentul său, scris în anul 1968 şi revăzut în anul 2000, volumul are ceva trainic din greutatea adevărului care rezistă, iar răbdarea scriitorului dă valoare incontestabilă romanului şi-l pune în lumina istoriei. Îniţial romanul a fost publicat la Editura Corvin, Deva- 2001.

     Din vremurile care au fost rămâne totdeauna o imagine care se poate pierde, care se poate disipa. Există o stare pe muchie de cuţit, ceva foarte îngust pe care lumea merge, iar jos este Vâltoarea, gaura neagră a vremii, un  loc unde se rotesc destine până la punctul de dispariţie.

     Scriitorul Radu Igna prinde în cuvinte vechi şi în iubiri noi imaginea satului din Transilvania la început de epocă ce s-a vrut totalitară, o epocă grea în care au pierit în vâltoarea vremurilor vieţi, obiceiuri, tradiţii, iubiri, erori, istoria, ceva s-a schimbat brutal, irepetabil...

     Marin Sorescu a fost apreciat pentru volumul de poeme-scrieri-imagini „La lilieci“, considerat ca exemplar pentru că a răpit ceva din eternitatea satului românesc.

     Radu Igna nu a urmărit neapărat un fir narativ de excepţie, cred că nici nu l-a interesat, autorul s-a aplecat în suflete pentru a vedea ce a fost atunci, la începutul anilor perioadei socialiste-comuniste... Şocul a fost puternic, o lume spirituală se dărâma, începea o altă lume care nu putea să-şi fixeze identitatea. Radu Igna reuşeşte să fixeze istoria în plină dramă.

     Gospodăria ţărănească din Ardeal se prăbuşeşte sub presiunea formidabilă a vremii, oamenii nu mai înţeleg, notarul, primarul, învăţătorul nu mai ţin pasul cu adevărul, sărbătorile par să vrea a fi altele, credinţa  mai are importanţă, animalele, tăcute, nu pot să înţeleagă, pădurea se împietreşte într-o culoare verde-etern...

     Radu Igna acceptă realitatea cu blândeţe şi căldură, este ceva din trecutul acela care îi aparţine şi lui, mai ales pe plan spiritual, este mişcarea valului care l-a prins şi pe autor la început de viaţă, invadându-i sufletul cu absolut... Dacă nu ar mai exista astfel de scriitori, memoria noastră ar pieri...

     Limbajul  este autentic, sunt folosite cuvinte care au un înţeles aparte pentru ardelean: colop, drot, ojină, minceni, farbă, bică, sopon... Aceste cuvinte trezesc în mintea cititorului vremea, copilăria, părinţii, pădurea, sărbătoarea... Cei care au trecut de vârsta a doua se regăsesc cu dragoste în povestea eternă, cei care sunt tineri îşi descoperă trecutul pe care nu l-ar fi aflat niciodată, pentru că, din păcate, nu mai există ceva care să-i lege de trecut, nu mai redescoperă istoria, care rămâne o temă de casă, citită sau nu, dar nu studiată...

     Cititorul are la îndemână un glosar, pentru a putea pătrunde în esenţa naraţiunii, pentru a înţelege că a existat o lume, acolo, în Transilvania, o lume a lumilor...

     Manelizarea culturii a dărâmat memoria noastră de români... răspunsul scriitorului este viaţa, simplu, cu dragoste. Meritul lui Radu Igna este de a ne oferi acest tablou de început de epocă... Trebuie să-l  primim ca pe un dar special.



     Plata păcatului este moartea, dar prea repede uităm că mor alţii pentru noi pentruca viitorul să ne rămână intact. Vâltoarea este şi fotografia unei jertfe umane, care marchează cititorul.

     Dimineaţa l-au îmbrăcat cu cămaşă şi izmene albe de bumbac, cureauă lată, bocanci în picioare şi colop nou în cap, laibărul cel bun al lui Pavel în spate şi l-au dat în seama feciorilor să fie cu ochii pe el ca nu cumva să se rătăcească prin oraş... “

     Poate un ţăran mai trece astăzi prin oraş, invizibil, îmbrăcat aşa, simplu, etern, hotărât, fără    să-l vedem...

Romanul Valea Proscrişilor, publicat iniţial la Editura Călăuza v.b., Deva- 2004, consilier editorial regretatul Valeriu Bârgău, abordează starea de viaţă a învăţătorului aflat pe margine de timp, căutând o cale de ieşire din Valea Proscrişilor, acolo unde l-a impins destinul.

Învăţătorul este prea important pentru o comunitate pentru a fi uitat, pentru a fi îndepărtat din treburile obştii. Privind din interiorul acestei profesii scriitorul ne propune o etapă din viaţa unui profesor, în plină epoca socialistă, când este repartizat într-o localitate de munte, uitată de oficialităţii, o localitate mică, unde se petrec drame imense. Viitorul copiilor depinde de profesor, dar puţini înţeleg aceasta. Profesorii de la şcoala din Valea lui Vlad, se luptă pentru orgolii mărunte, inspectoratul de specialitate este preocupat de propagandă, Koty Neni – bucătăreasa, este interesată de universul ei închis de la bucătărie, dar important pentru toţi, administratorul şcolii nu vede dincolo de Valea Proscrişilor, preotul satului pare prins în slujba lui eternă, toţi au marile-mici probleme de rezolvat, doar profesorul Gorun, om de modă veche, bazându-se pe principii sănătoase, vede dincolo de profesie o stare de apostolat pentru comunitate. Personajul principal, Cristian Ştefănescu, pregătit a-i urma la conducerea şcolii, este bine instruit, dar în formare, abia pricepe sensul în care se mişcă lucrurile în Valea Proscrişilor, pentru că este un puls specific în acest loc. Peste  toate planează imaginea epocii, cu „ciripitori” la Inspectorat, cu dosare făcute pentru a şantaja, nu pentru a zidi oameni, cu inspectori activişti, cu multă superficialitate şi formalism, cu pericolul permanent a schimbării pe criterii politice, cu tensiunea şocurilor specifice epocii socialiste. Omul nu prea contează, intelectualul nu are valoarea lui de intelectual, ci este doar funcţionarul de la şcoală. Gorun vede altfel, tânărul Cristian vrea altfel, dar toţi se împiedică de ceva, lume refuză schimbarea, lumea s-a rupt de lumea autentică, rămâne încremenită în vetusta stare a satului afectat de dorul după pământ, lucrul la câmp, beţivul necesar din peisaj, intelectualul rasat pierdut în culorile anotimpului, urmărit ca fost anticomunist, cu sabia deasupra capului, cu suferinţa sa inutilă şi provocată, cu ritualul refuzului…

De remarcat modul în care tânărul profesor învaţă de la viaţă, direct pe viu, cum se formează în această vale uitată de lume, cum primeşte putere din labirintul satului din Ardeal. Contactul cu elevii simpli de la ţară, care sunt marcaţi de munca lor, de credinţa lor, de pământ, vite, timp, este semnificativ.

Profesorul Stefănescu meditează: „Acest Vasile P. Munteanu mi-a îmbogăţit cunoştinţele de psihologie şcolară punându-mi răbdarea la încercare. Mi-a fost un adevărat maestru. Elevul fără caiete, creion, vreo unealtă de scris, nimic! În schimb are un pumn agresiv şi o gură spartă. I-am cumpărat creioane, stilou, cerneală, un pix şi trei caiete. A doua zi a venit fără ele. Le-a pierdut.      M-am repezit la el şi, apucându-l de gulerul cabatului de şubă, l-am scuturat cu violenţă ca pe un pom”.

Elevul acesta îi dă o lecţie de viaţă profesorului Cristian, el trebuie să aibă grijă de familie pentru că tatăl îi este bolnav. Între teorie şi practică profesorul învaţă mare lecţie a vieţii de fiecare zi, o lecţie necuprinsă în programa şcolară.

În paralel Cristian tinde să devină bărbat, cunoaşte câteva femei, medicul din Valea Proscrişilor, o femeie mai în vârstă decât el, dar liberă, pendulând între suflet şi interes,  abordând dragostea de lume ca pe un exerciţiu necesar, apoi femeia locului, Cumbrie, cu viaţa ei sănătoasă, cu dragostea esenţială urcând din pământ ca o plantă, trecând dincolo de cultură şi vreme, îi marchează existenţa şi-l schimbă, într-o lume care îşi caută sensurile. 

S-ar părea că tânărul profesor, bine educat, în plină formare, va fi noul director al şcolii, toate converg pentru a-i urma bătrânului Goron, pierdut între bătrâneţe şi moarte. Secvenţa morţii bătrânului învăţător Goron, îi marchează pentru toţi, el moare la datorie, precum acei caii bătrâni în războaie. Dispariţia lui din Valea Proscrişilor este un eveniment pentru memoria locului...

Până la urmă urmaşul Cristian nu ajunge director. De ce ? Răspunsul este chiar în noi, este etern, suferinţa are aceeaşi faţă în orice epocă, chiar dacă în aparenţă este altfel.

Deşi cititorul nu a întâlni mare aventuri şi nici scene de dragoste care să şocheze, va descoperi însă modul cum omul se poate forma în această lume şi cum există o ieşire din Valea Proscrişilor, după cum există o ieşire din comunism, din tăcere. Pentru tânărul cititor poate tema sau subiectul cărţii nu par interesante, dar dincolo de mode şi stiluri rămâne viaţa, aşa cum este ea, o viaţă în plină miracole.

Romanul începe şi se sfârşeşte simbolic cu imagine beţivului din sat, o imagine care subliniază căderea omului în cele de jos, în mlaştina vremii, dureros pentru un intelectual adevărat...  În acel moment răsună în liniştea de piatră un cunoscut strigăt de om turmentat şi Tirea se ivi aproape de punte, venea strigându-şi tirada…”

Există vremuri în care nu se întâmplă ceva deosebit, există vremuri în care, totuşi, se mai petrec unele lucruri importante, care ne schimbă vieţile, aşa, pe nevăzute.

Radu Igna, scriitor sensibil, atins de puţină tristeţe, cu o străduinţă demnă de remarcat pentru redarea unor evenimente pe care noi, românii, le-am cam  pus sub preş, fugind de lipsa păcii interioare, atent la memoria noastră cea de toate zilele, scriitorul retras în cărţile sale şi-n regretele sale, ne transmite romanul Nimic deosebit în timpul serviciului meu.

Se pare că şi scriitorii au un timp al lor, dincolo de timpul civililor din secolul al XX–lea sau al XXI–lea, un timp special când se schimbă epocile, oamenii, destinele, morţii… Este un timp special, care iese din timp, un timp în care se pierd identităţile. Această scriere a fost iniţial încurajată de publicaţiile “REFLEX“, din Reşiţa, în anul 2003, redactor şef fiind poetul Octavian Doclin.

 A trebuit să treacă o revoluţie peste noi, pentru ca să ne reamintim de propriul destin. Romanul redă marginea de timp dintre un veac şi altul, 22 decembrie 1989, dată semnificativă pentru români, de referinţă pentru cei în viaţă, încă, pentru că va veni o vreme când urmaşii noştri nu vor mai ştii niciodată că a existat un veac de singurătate…

Radu Igna abordează evenimentele din perspectiva zilei de 21 decembrie 1989, atunci lumea nu se schimbase, mentalităţile erau  neatinse de libertate, activişti de partid „luptau” pentru un  „viitor strălucit”, oamenii erau de pază pentru a se apăra de alţi oameni: profesori, ingineri, medici veterinari, păzeau o idee moartă de mult, printre ei se rătăceşte necunoscutul, în timp ce miliţienii dorm în post, femeile cu talent de primar se zbat între sarcini de partid şi adulter... Arma de pază este la vedere, cei mulţi sunt anonimi, restul aşteaptă, simt aerul de liberate, rememorează vremuri trecute, obiceiuri, miroase a praf de puşcă, etc.

 Adrian Nedelcu, un profesor dintr-o localitate uitată din România, se zbate între simţul datoriei şi evadarea din cercul strâmt al istoriei. Este de pază şi nu ştie unde, în timpul serviciului său nu se întâmplă nimic, formalismul este obişnuit, el continuă să se deplaseze la serviciu cu aceeaşi  bicicleta, trece prin istorie pe bicicletă, nu-l vede nimeni ca om în sine, doar ca obiect.

Într-o singură zi se schimbă vremurile, apare lupta pentru scaunul iluzoriu al libertăţii, nimic nu se întâmplă în mod deosebit, aceeaşi oameni se luptă pentru putere, îşi spun domnule, ei, foştii tovarăşi, legaţi prin legea nevăzută a căderii libere. În toată această agitaţie de sfârşit de lume, este şi colegul Ion, profesor care se simte bărbat, el continuă adulterul început într-o altă epocă, cu atenţie şi energie, ca activitate de bază în noua epocă, prefigurând industria sexului şi a pornografiei.

O perdea neagră s-a aşternut afară, în faţa geamului, ştiu că afară cad însă fulgi mari, că vremea confuză din ultimele zile s-a schimbat”. Acesta este stilul lui Radu Igna, un stil curgător, descriind lucruri simple într-o manieră profundă. Fraza descrie vremurile. Povestirea este marcată de o anumită tensiune, scriitorul consemnează faptele, curat, fără mari pretenţii de intelectual aflat la post între o epocă şi alta. Cred că peste vreme, scrierile lui Radu Igna se vor redescoperi, pentru că ele redau fidel vremurile. Uneori ne este ruşine de ce a  fost înainte, dar acolo este viaţa noastră, plină de sensuri.

Titlul romanului este uşor ironic, dar revelatoriu, pentru unii nu s-a întâmplat nimic, pentru alţii încep alte vremuri, cu aceeaşi oameni.  Dar oamenii nu se schimbă peste noapte, de aici începe drama adevărată. Un profesor anonim este arestat, fiind confundat cu un securist, iar fost activist de partid comunist are o piatră în inima sa: „Orice va fi, oricum va fi, zicea Mirescu, avem conştiinţa împăcată că ne-am făcut datoria. Am muncit zi şi noapte ca să facem o ţară nouă. Le-am construit fabrici, le-am dat locuri de muncă, blocuri cu apartamente, i-am instruit prin şcoli, nu le-a convenit, vor altceva. Îi priveşte. De condus nu vor putea conduce fără noi “. Aici este drama unui popor, gândul virusat de politică, drogul puterii… Poate de aceea nu s-a întâmplat nimic deosebit… Eroul principal al căţii  mai are o şansă: pensionarea… o altă eroare a vremii.

La Haţeg, retras în memoria locului, Radu Igna a continat să scrie, pentru că aşa se roagă cei care au tristeţea prelungită din timpul serviciului…

În unele zile însorite scriitorul are curajul să treacă pe o bicicletă demodată prin faţa adolescenţilor prinşi între un veac şi altul, adolescenţii, elevii eterni dintotdeauna…

Doar trei romane în această antologie, definitorie şi cumva deschisă. Radu Igna lasă o mărturie curată despre lume.

Eugen Evu notează: „Romanul Vâltoarea este cel mai reuşit roman pe care l-am citit în ultimii ani. Prin forţa unui narator a cărui luciditate este insuportabilă… (Provincia Corvina nr. 21/2001)”

Dumitru Hurubă reţine: „Radu Igna şi-a demonstrat nu doar harul de foarte bun narator, ci şi de respect, responsabilitate şi dragoste pentru actul de creaţie ( În revista „Vox Libri”, Biblioteca Judeţeană Hunedoara - 2011”).

Valeriu Bârgău a ţinut să sublineze: Valea proscrişilor este o carte în care ecoul personajelor se amestecă într-un iureş de obsedant de deceniu cu iureşul sălbatic al naturii, al caracterelor exemplare (coperta a IV-a a cărţii)”.

     Stilul autorului este al unui profesionist, stăpân pe mijloace, iar refuzul unui plan elaborat epic şi acceptarea planului simplu al vieţii unor oameni din trecut, aşa cum l-a scris iniţial Dumnezeu, este un merit. Antologia are profunzime, iar sinceritatea autorului dă strălucire fotografiei. Radu Igna nu a preluat tehnica romancierului care vrea să facă pe placul cititorului, avid de facil, de întâmplări care   s-ar putea întâmpla, dar care nu se întâmplă în realitate niciodată, Radu Igna a scris  pur şi simplu, direct, cu dragoste, profund... Doar trebuie să ne înţelegem trecutul...

Putem afirma că această carte sintetizatoare este densă, tablourile corect puse în lumină, personajele par a fi evadat din realitate în miezul povestirii cu forţa adevărului şi a speranţei care au marcat generaţiile din perioada la care s-a referit scriitorul cu durere şi iluminare.

 

 

Constantin Stancu


Foto: Radu Igna - Biblioteca Hațeg, vorbind despre literatura și cultura din Hațeg... (2013). În planul doi: Manager Biblioteca Județeană Hunedoara, Ioan Sebastian Bara, Constantin Stancu și Cristi Bătrâncea, director Casa de Cultură Hațeg 

Dumitru Tâlvescu, Povestea faunului Zephinos... Baia Mare: Editura ECREATOR, 2022 - Colecția de proză. O lume pierdută și regăsită-n cuvinte



 

vineri, 16 septembrie 2022

Despre viziunea asupra lumii: Iisus și restul... cezarilor...

 

”Iisus Și-a ridicat ochii și a văzut pe niște bogați care își aruncau darurile în vistierie.

A văzut și pe o văduvă săracă aruncând acolo doi bănuți.

Și a zis:<<Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toți ceilalți; căci toți aceștia au aruncat la daruri din prisosul lor, dar ea a aruncat din sărăcia ei tot ce avea ca să trăiască>>” (Luca 21: 1-4).

 

 


„Vom lua ca reper aici învățătura lui Iisus, cel care pentru mine este modelul psihologic ideal al comportamentului uman. Dacă l-am fi ascultat în loc să-l răstignim, am fi avut 2.000 de ani avans în civilizație și o cu totul altă lume decât aceasta, aflată în pragul sinuciderii. Modelul psihologic ilustrat de Iisus prin viața sa și prin învățăturile sale este, fără nici un dubiu, benefic pentru sănătatea, pacea și înțelegerea rosturilor lumii.

Ceea ce ne-a lăsat Iisus ca sfaturi și învățături rezonează realmente cu datele celor mai noi științe ale timpului nostru. Au trebuit să treacă 2.000 de ani până să le putem explica științific. Oare cât timp ne va mai trebui să și respectăm ceea ce ne-a dat?

(Dumitru Constantin - Dulcan, Creierul și mintea universului, Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2019, pp. 155-156).

 

 

Napoleon Bonaparte a spus: „Eu cunosc oameni și vă spun că Iisus Cristos nu este un simplu om. Între el și oricare altă persoană din lume nu există termen de comparație. Alexandru, Cezar, Carol cel Mare și eu, am fondat imperii. Dar pe ce am bazat noi creațiile geniilor noastre? Pe forță. Iisus Cristos și-a întemeiat imperiul pe dragoste; și, la această oră, milioane de oameni ar muri pentru El”. (Josh McDowell, Mărturii care cer un verdict, p. 139, Cursuri, Campus Crusade for Christ, 1972).

 

„Astăzi oamenii au ajuns până și să înjure folosind numele lui Isus. Încercați să vă imaginați cum ar suna ca un om de afaceri să strige „Thomas Jefferson!” când lansează o lovitură la golf, sau un instalator să urle „Mahatma Gandhi!” când își dă peste degete cu cheia franceză. Nu e chip să scăpăm de acest Isus” (Philip Yancey, Isus pe care nu L-am cunoscut, Oradea: Editura Kerigma, 2006, p.17).

 

 

 

 

marți, 13 septembrie 2022

Lőrinczi Francisc-Mihai, un cronicar harnic. Cuvinte pe nicovală...

 

 

Un cronicar pe acoperișul zilei:

Lőrinczi Francisc-Mihai

 

 

Lectura unei cărți este un eveniment special. Cititorul plonjează într-o lume impusă de scriitor, este o probă de exerciții impuse. Lőrinczi Francisc-Mihai este un poet remarcabil, un iubitor al cărților, cronicar ar vremii sale așa cum o vede el prin ochii altora.

El iubește cartea în sine, ca un obiect viu. Prețuiește pe cel care a scris-o de parcă ar fi aproapele său de departe. Se regăsește și se pierde cu fiecare text citit. Iese la loc larg cu fiecare recenzie, cu fiecare cronică. Se simte bine în pielea celui care iubește povestea dintr-un roman, narațiunea lirică din poeme, acceptă eseurile spuse de alții ca pe scrisori venite de la prieteni.

În cartea Cuvinte pe nicovală* apărută la Sibiu: Editura CronoLogia, în anul 2019, cuvintele sale sunt fierbinți. Analizează cărțile unor prozatori, a unor poeți, se lansează într-o luptă cu sine și cu limitele culturale de azi. El simte autorul, vede dincolo de text, pune urechea pe inima din frazele scrise atent. Sunt treisprezece scriitori puși pe nicovala literară. Sunt din cei care au vocația mesajului scris. Din cei care fac din scris o misiune și care au ceva de spus lumii. Cronicarul nu ține cont de marketingul literar, pe el îl interesează opera ieșită la lumină. Scrie despre acești oameni cu dragostea dintâi, proaspătă, sinceră.


Citind textele lui Lőrinczi Francisc-Mihai afli că poezia este un strugure adus din Rai, că există o nuntă specială între poezie și natură. Pentru cronicar poezia este un cântec alb de mireasă sau o probă de rezistență în labirintul imaginarului. Există o duminică a metaforei și o tăcere care acoperă zgomotul de fond al lumii. Romancierul are ceva special, solid. El construiește universul între real și imaginar, el provoacă lumea la schimbări, el ne oferă o felie de pepene roșu într-un timp elastic sau poate, o doză de spirit pur, de 90 grade.

În cărți descoperi un dor de absolut, o limită a existenței și o forfecare a mesajului din cuvinte.

Cronicarul a citit cu atenție cărțile despre care a scris. Lectura a fost un ritual bine stăpânit. Temele abordate sunt dragostea ca valoare supremă, aflată în grădinile imperiale. Apoi dreptatea omului sub vremuri, jertfa lirică a poetului, jurnalul de idei trăite, frământările dintr-o Europă atinsă de schimbări bruște. Eseurile sale despre cărți pun în paradigmă suferința, durerea care a dinamizat istoria. El este atent la dialoguri sau la parabole, la memoriile anonimului aflat pe holul istoriei.

Alte valori care au stat la baza cronicilor sale au fost/ sunt nebunia, sclavia modernă și întâlnirile cu oameni necunoscuți, plus fericirea acestora sub clar de lună.  

Lőrinczi Francisc-Mihai depune efortul de a prinde miezul lucrurilor, este atent la istoria literaturii române așa cum s-a fixat ea la un moment dat, înțelege aventura formelor oprindu-se, însă, la forma care exprimă frumosul în cât mai multe dimensiuni. Concluzionează trist despre omul presupus sau despre nostalgiile poetului, apelând la mesajul simbolurilor serioase.

Despre poezia lui Dumitru Ichim notează: „Dacă în volumele anterioare de poezii scriitorul oferea o hartă explicită, toponimele erau din cele mai diverse spații, de la cel oriental-mediteranean, eurasiatic ori american în ale căror maluri își săpa cuvântul, în prezentul volum de sonete (n.n. Dumitru Ichim, Tu știi că te iubesc, 150 de sonete, Editura Charisma, București, 2016) localizarea este una de sorginte spirituală, un spațiu nelimitat” (La nunta în livada lirei, p.p. 18-19).

Despre romanele lui Nicolae Suciu reținem: „Prozatorul desfășoară un cerc amplu, de largă panoramă, cu dârlogii epicului bine ținuți în frâu și struniți, până ce drumul duce acasă, sub streașină…(Nicole Suciu - Câteva considerații asupra romanelor, p. 37).


Despre romancierul Ioan Popa cronicarul reține: „Proza lui Ioan Popa condensează o țesătură vie de locuri, oameni, evenimente și limbaje într-un flux narativ covârșitor, o lume amplă într-o derulare cinematografică în care satul natal din reminiscențele amintirii și sub imperiul afectelor ajunge la dimensiuni nebănuite, devenind un spațiu fabulos sub pana magică a plăsmuirii” (Proza lui Ioan Popa. Scrieri, p. 83).

Referindu-se la antologia de poezii semnată de Nicolae Crepcia, Lőrinczi precizează: „Nicolae Crepcia realizează prin această Antologie o nuntire spirituală în cuvânt, locuire în poezie ca într-un bungalow divin, o experiență de cunoaștere plotiniană care conduce la intense prefaceri interioare: fulgerul care conturează/ țipătul bufniței/ întunericul care mă înghesuie în spaimă (Pașii vântului pe acoperiș)” - (Nicolae Crepcia, p. 129).

Exemplele pot continua, cititorul va putea descoperi lumea literară de azi sub un halo spiritual dens. Mai subliniem că analiza făcută în această carte la diferite romane sau volume de poeme are la bază lecturi importante din oameni ai cărții, idei și teme solide și pertinente din Rabindranath Tagore, Olimpiu Nușfelean, pr. Constantin Necula, Maria-Daniela Pănăzan, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Charles Morgan, Ioan Pintea, Ștefan Zeletin, Nicolae Băciuț, Ion Vlad, Ernest Bernea etc.

Lőrinczi Francisc-Mihai este o voce importantă în ce privește istoria literară și tinde să devină un cărturar în adevăratul sens al cuvântului. El nu are un stil scolastic, bazat pe analiza unui sistem impus/ autoimpus, el are pasiunea pentru literatura sinceră, bazată pe valori asimilate profund, pe sufletul scriitorului presat de evenimente personale și sociale. Fraza curge limpede, trimiterile sale au sevă, nu ezită să-și exprime admirația sau preferințele. Nota personală de analiză și sinceritatea dau culoare textelor sale și pun în lumină valoarea literaturii ca valoare socială importantă, menită să marcheze vremurile pe care le trăim. Eșafodajul sistemului său este unul creștin, cu mesaj și efecte spirituale evidente. El știe să dea titlul eseurilor sale, legătura dintre acesta și text este proaspătă și accentuează fiorul autentic al mesajului. Câteva exemple dezvăluie un poet în căutarea sensului subtil al frazelor: Felia de pepene roșu și timpul elastic (Nicolae Suciu); O duminică a metaforei (Nicolae Crepcia); Loja sinapselor (Virgil Todeasă); Rochia de mătase a lirismului (Daniela Șontică) etc.

Sensibil la vibrația din poeme, eseistul prinde versuri care au ceva special, care condensează miturile și realitatea din lumea poetului captat de opera sa până la disoluție: „purta cu el scule/ și era așteptat peste tot -/ el era mecanicul cerului” (Virgil Todeasă, p. 95); „dacă o singură dată/ nu ai fost copac/ cum ai putea să vorbești de iubire? Lăsați-i copacului/ dreptul de mire” (Dumitru Ichim, p. 25); „Tânăr fiind,/ privești Muntele Iluziei/ astăzi pe acel loc se multă un cimitir” (Octavian Doclin, p. 147) etc.

La finalul cărții avem referințe critice despre autorul eseurilor. Ele ne relevă un împătimit al lecturilor, un iubitor de oameni, un om modest care are ceva de spus despre semenii săi.

Monica Grosul scrie despre cronicar: „Poet și prozator, Lőrinczi Francisc-Mihai face parte dintre cei care se apropie de literatură cu respectul omului crescut la țară, în cultul tradiției și al bunei măsuri. Scrisul său poartă sâmburele credinței, al temeliilor solide și al spiritualității ca resurse ale ființării în lume…” (Monica Grosu, Prefață la cartea Brazda de acasă, 2017, Sibiu: Ed. CronoLogia, 2017, p. 152).

Scriind despre cărțile altora el rescrie un text pe o temă dată, redescoperindu-se în narațiunile vremii, în tablourile care ne atrag sau ne resping într-un teatru plasat în piața centrală.

Iată cum descrie lecturile sale: „La început am deschis cartea, grea în mâini, cu ținută și eleganță, cu greutate și profunzime, un suflet de cuvinte ca un ciorchine de strugure nobil mustind. Apoi citind, cartea a devenit ca aripa de înger, albă și ușoară și plină de iubire simțind-o cum se mută în sufletul meu” (Când Dumnezeu în colibă de om s-a ascuns, p. 12 – cronica la cartea Dumitru Ichim, Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015).

 

 

Constantin Stancu

 


 

* Lőrinczi Francisc-Mihai, Cuvinte pe nicovală, eseuri, 201 pagini, cu referințe critice, Sibiu: Editura CronoLogia, 2019.

(Scriitorii analizați: Dumitru Ichim, Anca Tănase, Nicolae Suciu, Ioan Popa, Virgil Todeasă, Irina Petraș, Daniela Șotincă, Theodor Damian, Maria-Daniela Pănăzan și Monica Grosu, Nicolae Crepcia, Maria Mărginean, Octavian Doclin).

(Referințe critice de Ion Brad, Ioan Popa, Monica Grosu, Constantin Stancu, Dinu Virgil, Pr. Iosif Zoica, Nicolae Suciu, Valentin Marica, Ovidiu Vasilescu, Maria-Daniela Pănăzan).

 

 

 

NOAPTEA BIBLIOTECILOR, EDIȚIA A XI-A, 1 OCTOMBRIE 2022, ORELE 18 - 01. Semnal, program, eveniment cultural organizat de Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara -Deva


 

Revista „Boem@”, nr. 9/2022. Literatură și artă, semnal, sumar, redacția, raftul de cărți...




 

marți, 6 septembrie 2022

Moartea a fost învinsă de viață... O istorie cu Iisus

Toate vorbesc

 

 

S-a împlinit taina divin ascunsă,

În Lege, în Psalmi şi de prooroci,

Pentru Cetatea Sfântă, Prea Supusă,

S-a împlinit ieri, azi şi-n veci... 


 

 

Iisus s-a născut în suprema lucrare,

Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Său,

A fost, este, va fi minunea cea mare,

Învingând, prin bine, ceea ce este rău...

 

Mesia ne-a promis prin veac,

Împărăţia şi un anotimp sfânt,

Toate vorbesc prin El şi nu tac,

Luminându-ne viaţa prin Cuvânt...

 

Semnele Sale veneau de sus,

Înţelepciunea cobora cu mult har,

Dumnezeu îşi făcea voia prin Iisus,

Promisiune împlinită, fără de hotar...

 

O, adevărul înalt a fost trimis

De Tatăl prin Fiul Cel Iubit,

Învățându-ne Raiul promis,

Şi ce-a spus El: s-a şi împlinit...

 

Pe temelia învăţăturii prea sfinte,

De Cel ce pururi nu se teme,

Îți leagănă-n inimă și-n minte,

Cu Biserica, prin agitata vreme -

 

Moartea a fost învinsă prin viaţă,

Vestea a fost, astfel, împlinită,

De Cel ce s-a Schimbat la Faţă...

Prin istoria de azi, tainic zidită.

 

Cine crede, dar, în Iisus cu tărie,

Simplu, cu putere şi desăvârşit,

Cine va rămâne cu El în vie,

Va trăi veşnic, iată, fiind iubit...

 

E viaţa eternă, darul de sus,

E viaţa-n lumină, cum s-a mai spus,

E viaţa pentru cel ascuns în Iisus,

E har, este răsărit fără de apus...

 

C Stancu © 


Foto: Cetatea de la Sarmizegetusa