Constantin Marafet și pasiunea pentru literatură. De la Biblie la Editura Rafet: „Şi cu toate acestea BIBLIA rămâne cartea mea de căpătâi”

CONSTANTIN STANCU ŞI CONSTANTIN MARAFET ÎN DIALOG

 

CONSTANTIN STANCU ÎNTREABĂ, CONSTANTIN MARAFET RĂSPUNDE:

 

Scurte NOTE LITERARE DESPRE CONSTANTIN MARAFET, SCRIITOR, EDITOR, OM DE CULTURĂ

 

Directorul Editurii „Rafet” din Râmnicu Sărat

 

MARAFET CONSTANTIN (poet, prozator, editor) n. la 16 mai 1961, com. Buda, jud. Buzău, fiul lui Toader şi al Linei. 1968-1976, urmează cursurile şcolii generale din com. natală. 1976-1980 – Liceul Industrial nr. 6, Buzău. 1978-1980, cursurile Şcolii de Artă, cu durata de 2 ani (secţia actorie), Buzău. 1990, se inscrie la Facultatea de Drept (face doar 3 ani). Academia Online, unde îşi dă licenţa cu lucrarea Fundamentele profesiunii de editor de carte, obţinând calificativul ,,Excelent.” A fost preşedinte al cenaclurilor Al. Sihleanu, Doina, Arthur Enăşescu. A frecventat cenaclurile Confluienţe şi Nichita Stănescu (Bucureşti), Duiliu Zamfirescu (Focşani), Viaţa Buzăului şi V. Voiculescu (Buzău). Debut la 16 ani cu poezie în Viaţa Buzăului (1977), având girul poetului Puiu Cristea. Iar în vol. colectiv, Primele iubiri. A fost director fondator şi redactor-şef al revistelor şi ziarelor: Doina, Glas Râmnicean, Revista Poliţiei, Pagini Râmnicene, Arhipelag, Curentul de Râmnic(fondator Victor Frunză). În prezent, director al rev. Vitralii (fondată, 2005). Din 1997, editor, fondator şi director al „Editurii Rafet” (Râmnicu Sărat), tipărind cărţi ale unor scriitori din ţară şi străinătate.

- Rădăcina înstelată

- 

- Țara zidului amar, roman, Editura Rafet, 2019

- Întoarcerea țărmului, Rditura Rafet, 2019

etc.

1.  De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult?

Răspuns Constantin Marafet: Interesant, niciodată nu m-am gândit la ce-mi lipseşte cel mai mult. Chiar ce-mi lipseşte?! Privesc în jur. Cărţi …mii de cărţi. Acesta-i universul meu.  Am tot ce-mi trebuie. Constat, acum, că mă întrebaţi, niciodată nu am avut altă sete decât setea de pagina tipărită. Nu sunt omul care să-şi dorească lucruri cu orice preţ, îmi lipsesc lucrurile comune, specifice oricărui om de rând, lucruri mărunte dar… multe.  Dar cel mai mult îmi lipseşte tatăl şi fraţi mei plecaţi în nefiinţă, înainte de a împlini 16 ani. Uneori  îmi lipseşte Sfântul aer, simt cum mă sufoc de atâta neputinţă.

2.  Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră?

Răspuns CM: Am învăţat că invidia şi minciuna este cel mai mare păcat. Adversarii sau duşmanii sunt atât de necesari ca şi prietenii,  evident că  iniţial cei mai aprigi adversari sau duşmani  mi-au fost prieteni, aşa credeam eu. Ei doar se foloseau de mine şi culmea e că am ştiut asta, îi cunoşti imediat după aroganţă, după vorbă, după port,  e bine să-i ţii aproape, să-i studiezi, să înveţi să nu fii ca ei. Dacă ei mint, tu nu trebuie să minţi, dacă ei înşeală, tu nu trebuie să înşeli, dacă ei te desconsideră, tu niciodată să nu desconsideri o fiinţă umană, e simplu, atât de simplu, trebuie doar să-i vezi dincolo de aparenţe. Dar … să vă povestesc ceva, un fapt real. Anul trecut, prinţesa mea (fiica) a trebuit să facă o operaţie la Viena, la vestitul AKH. Locuind în Viena sau făcând naveta timp de aproape şapte luni, am cunoscut toţi cerşetorii, oameni minunaţi, care au trăit o adevărată dramă în România şi care trăiau o altă dramă, o dramă a umilinţei la Viena. Nu toţi aveau vocaţia cerşetoriei, unul fusese învăţător, altu’ şofer, muncitori etc.. Vorbeam zilnic cu ei, îi ştiu pe fiecare, le cunosc dramele. La un moment dat, prinţesa mea, mă apostrofează, ,,hai , mă tată, zilnic stai de vorbă cu cerşetorii aştia’’. I-am replicat blând, dar trist, ,, niciodată să nu desconsideri un om’’. Ei, da, a venit răspunsul ei sec, specific tinereţii. Aşa fusesem şi eu, între timp mi-am descoperit duşmanii şi consider trufia un păcat. Ea e prea tânără. Eu nu am ascultat-o şi am continuat să vorbesc cu ei. Într-o sâmbătă mergând la o terasă am observat o tânără care vindea flori în restaurant. S-a apropiat şi de masa noastră cerându-ne în germană să cumpărăm flori de la ea.  O întreb în germană de unde are florile, s-a bâlbâit apoi imediat în româneşte îi zic, hai, fugi de aici le-ai furat din cimitir. Uimită către mine, tu eşti român, da ca şi tine, trebuie spus că nu am găsit nici-un cerşetor sau vânzător de flori de altă naţionalitate, am discutat circa două minute, apoi fiecare şi-a văzut de treaba lui. Peste câteva săptămâni cu o zi înaintea operaţiei, dimineaţa, posomorât, mă îndreptam către AKH. La o intersecţie mă strigă cineva, ridic privirea şi o văd pe florăreasa de la restaurant.

- Ce faci ? unde te duci? mă da tu eşti necăjit tare, îi povestesc pe scurt necazul meu.

- Cum fata care era cu tine, hm, la AKH, dar acolo e scump rău de tot, cum pot să te ajut?

- Mulţumesc frumos de gându-l bun, nu este cazul, mă descurc.

- Uite am două sute de euro la mine, ba nu, mergi la mine mai am o mie, ţii dau ţie, a, ia stai, vorbesc cu cerşetorii, toţi te iubesc, să dea fiecare câte o mie.  Eu nici nu mai auzeam. Mă gândeam la prieteni mei care aflând de problema mea, dintr-o dată aveau alte preocupări.

O iau în braţe o sărut şi-i mulţumesc încă o dată, îi explic politicos că nu este nevoie. Doamne, ce solidaritate. Plec plângând, plâng pe străzile Vienei. Povestesc întâmplarea prinţesei mele, plângea şi ea.

-      Iartă-mă tată, niciodată nu voi mai desconsidera pe nimeni.

Iată o pildă pe care eu şi fata mea nu o să uităm niciodată. Dacă nu aş fi avut duşmani care m-au umilit, m-au desconsiderat, prieteni care m-au trădat şi eu poate aş fi umilit pe cineva şi eu poate aş fi desconsiderat pe cineva şi poate aş fi trădat. E un proverb românesc, ce nu-ţi place ţie altuia nu-i face.

Am fost acuzat şi sunt acuzat pe nedrept de toate relele pământului, nu am răspuns în nici un fel, şi nu voi răspunde niciodată, mă rog pentru ei ca Dumnezeu să-i lumineze.

3.    O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi?

Răspuns CM: Pentru mine dragostea înseamnă  să pot dărui, să mă pot dărui familiei şi cărţilor. M-a înzestrat Dumnezeu cu o dragoste aşa de mare încât îmi trebuie câteva veşnicii s-o pot dărui.

     4. Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele?

Răspuns CM: Prefer cărţile de poezie, proză, critică literară dar şi cărţile de istorie. Cărţi care transmit mesaj, fior liric. Nu există carte proastă, poate doar modul prin care autorul transmite mesajul este defectuos. O carte bună îţi poate schimba destinul dacă o poţi vedea cu ochii minţii sau cel puţin te face mai bun ca om. În clasa a I-a am descoperit biblioteca din comună şi prima carte ,,Gavroche şi Cosette’’ autor Victor Hugo, carte ce-mi va deschide gustul pentru citit şi care îmi va rămâne toată viaţa întipărită în memorie, după aceea am devenit prieten pe viaţă cu Mihail Eminescu, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Fănuş Neagu, Eugen Barbu, Mircea Micu, Adrian Marino, Grigore Vieru sau D.R. Popescu, Nicolae Breban, Emil Lungeanu, Adrian Botez, Horia Zilieru şi mulţi, mulţi alţi scriitori.

Şi cu toate acestea BIBLIA rămâne cartea mea de căpătâi.

5.   Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?

Răspuns CM: Acasă. Acasă însemnând oriunde în lume unde îmi găsesc liniştea.

6.   Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: acum ?

 

Răspuns CM: Trebuie să fac ACUM şi nu MÂINE ceea ce cred că aduce o mică bucurie semenilor mei.

A pus întrebări şi s-a bucurat

Constantin Stancu

Septembrie 2011-09-06

Foto: Constantin Marafet

Viața în fața timpurilor abrupte: „Trupuri care ard”

Trupuri care ard

 

 

Un copil ţinea pe umeri firavi un adolescent,

iar acesta ţinea pe umerii săi de argint

un tânăr frumos cu un chip de diamant,

tânărul ţinea la rându-i pe umeri un om matur,

cu un chip de aur,

care şi el ţinea pe umeri săi, pe cel bătrân,

cu părul atins de vremuri

şi toţi cei din piaţa oraşului se mirau

cum putea un copil să ţină pe umeri atâtea trupuri,

cum puteau picioarele sale firave,

neînvăţate cu mersul adevărat, să aibă atâta putere…

 

Iar bătrânul acela şi-a desfăcut braţele

ca pe aripi de vultur şi a alunecat în zbor,

se ridica peste cei ce priveau

şi nu înţelegeam că între cer şi pământ

e o cale aşa de scurtă,

doar trebuia să-ţi desfaci braţele ca pe aripi,

să-ţi pregăteşti mintea şi inima,

să priveşti în sus şi să te laşi împins

de suflarea copilului

care stă sub şirul acestor trupuri în echilibru fragil,

şi care, în urma celui ce zboară,

ard…

C Stancu

Poem din vol. Fructul din fruct, 2015

 

Ionuț Caragea: „braţ la braţ/ cu doamna moarte/ spunându-i ceva la ureche/ zâmbindu-le apoi celorlalţi/ ca și când/ i-au mai rămas/ multe vieţi de trăit” (Perplexanta prezenţă, p. 21)”

Ionuţ Caragea: Ritual sub aripa umbrei

 

(Ionuţ Caragea, Umbră lucidă, versuri, Iași: Editura Fides, 2016)

 

 

Viaţa are misterele ei. Însoţitorul omului rămâne ascuns, în limita subtilului. Ionuţ Caragea abordează acest mister cu pasiune și densitate. Volumul de versuri Umbră lucidă, apărut la Iași: Editura Fides, 2016, ne poartă într-o călătorie spirituală paradoxală. Prezentul este locuit de trecut și viitor, fotografiile se suprapun. Poetul își pune în evidenţă personalitatea și urmărește cu asiduitate umbra, sub presiunea ideilor care izvorăsc din gândirea lui Platon și se ramifică în cultura universală, atingând știinţele exacte și umbra fotonului.

Îngerul păzitor, îngerul din cuvinte, sufletul părinţilor, amprenta divină de umbră, daimonul, prezenţa invizibilă, dar reală, care ne însoţește, iată personajul din spatele cortinei.  Intermediarul dintre om și zeu (sau zei), cel care face legătura între carne și lumea spirituală, cel care protejează sau provoacă, energia din spatele draperiei, iată misterul care pătrunde în poemele autorului.

Imaginea alunecă în abis, abisul o redă poetului. El o prezintă materializată în stări, proiecţie în carnea viitorului, valul care aruncă lumea pe ţărmul zilei. Lumea este casantă, poetul fragil, cititorul vulnerabil, umbra dă sens realităţii și toate se încheagă într-o naraţiune pe buzele zeului de serviciu. Arta are capacitatea de a reflecta partea subtilă a existenţei, Caragea își asumă riscurile, limitele sale sunt certitudinile sale.

Volumul are menirea de a prezenta cititorului poetul „cu bune și rele”, Ionuţ Caragea se descoperă cu rigoare și pasiune, poemele curg de la paradoxala prezenţă la o nouă viaţă, toate atinse de aripa umbrei. În prefaţa volumului Maria-Ana Tupan reţine: „Metaliteratura e un loc geometric al postmodernităţii, dar Ionuţ Caragea nu pare interesat de afilierea stilistică, ci de modul analogic, de complementarităţi, în care prelucrează metafora centrală” (p. 15).

Experienţele scriitorului pasionat de adânc, normele știinţei, paradoxul artei, puterea rugăciunii, întâmplări curente, toate pot intra în poem, umbra este acolo, puternică, organizând materia primă pusă la dispoziţie de sufletul poetului.

Tema este generoasă, absconsă și tentantă. Artistul, indiferent de formele de exprimare, a fost mereu pe urmele umbrei, a căutat-o, a găsit-o în locuri surprinzătoare, a rămas dator umbrei harnice.

Jocul de-a timpul, organul special al celui iniţiat în mersul cuvintelor pe sârma realităţii, Dumnezeu care se impune prin copleșitoarea prezență, cel care umbrește și lumea se schimbă, lumea își recapătă dinamismul și sensul. Cuvintele au povestea lor în povestea mai mare a destinului, explodează în naraţiunea de pe buzele universului, cuvintele vin și fac legătura cu imperiul umbrei. Peste toate planează viaţa, dragostea, fericirea, banalul din mituri, fluturele cu aripi de cuvinte. Citind atent aceste poeme, am redescoperit rigoarea spiritului alunecând pe gheaţa materiei. Prin toate aceste, Ionuţ Caragea se detașează de experienţele facile ale poeţilor tineri, ale poeţilor prinși în roata marketingului literar coagulat în cărţi rapide, cărţi de tonomat.  

Cartea declanșează marile întrebări despre subiectele care au frământat lumea şi poeţii dintotdeauna: Adevărul care așteaptă, cel despre care refuzăm să vorbim, cel care ne spune rugăciunea în timpul prezent. Poetul este prins între cele două planuri ale existenţei, este „lacrima de foc curgând pe obrazul pământului!”

Destinul lui este unul special: „braţ la braţ/ cu doamna moarte/ spunându-i ceva la ureche/ zâmbindu-le apoi celorlalţi/ ca și când/ i-au mai rămas/ multe vieţi de trăit” (Perplexanta prezenţă, p. 21).

Într-o lume confuză, Caragea afirmă: Eu simt și presimt dumnezeirea! Este o replică la poezia Rugăciune aparţinând poetei Ana Blandiana, cunoscută în istoria literară ca o poetă de forţă.

Această certitudine declanșează responsabilităţi, revelaţia personală, logica textului poetic, rigoarea dintre idei, toate magnetizează poemele.

Discursul poetic este lung, respiraţia autorului denotă un exerciţiu constant și percutant. Poetul renunţă voit la fiorul liric, mizează pe raţiune și pe reţeaua ideilor care leagă lumile. El știe dincolo de metafore ce și cum, el știe cum e jocul umbrei în magica existenţă. Poetul reţine: „Dumnezeu care știi dinainte/ tot ce i se va întâmpla fiecăruia/ dar care ţi-ai autoimpus să uiţi” sau „Dumnezeu al fiului care a venit printre noi/ pentru a ne aminti că toţi suntem unul și același/ parte și întreg, timp și nontimp, moarte și eternitate” ( Eu simt și presimt dumnezeirea, p. 23-24).

Caragea forţează limita, recunoaște că în prezenţa lui Dumnezeu puterea sa se multiplică, dar riscă o afirmaţie paradoxală, creatura se face egală creatorului, e năzuința omului care scapă din capcanele gravitaţiei, plonjând în transcendență…

Fiecare poem are esenţe și puncte nodale în logica volumului, umbra își fixează reperele în destinul omului: „sunt o reciclare a trecutului meu” – exclamă poetul, el are ceva de spus „cu gust amar de viaţă în gură” (Cuvinte nepotrivite, p. 25).

Ideile se dezvoltă arborescent în mintea scriitorului, Dumnezeu și-a autoimpus să uite, salvarea noastră vine din această uitare care este mai degrabă o umbrire a destinului uman. Cităm: „e ușor să dăm vina pe Dumnezeu/ pentru toate relele/ e ușor să găsim pe altcineva responsabil/ decât pe noi înșine/ noi cei care prin toate alegerile noastre/ facem orice rău posibil” (Dumnezeu și-a impus să uite, p. 26).

Da, oamenii pleacă dincolo cu toate amintirile lui Dumnezeu…, posibilă concluzie a managementului umbrei în viaţa individului efemer/etern.

Uneori frust, totuși limbajul poetului coagulează poeme echilibrate, bine articulate și semnificative:

 

„Din carnea mea nu au mai rămas

decât câteva fâșii de singurătate

din timpul meu nu au mai rămas 

decât niște amintiri fugărite

de neiertătoare uitare

din ochii mei nu au mai rămas

decât niște luminiţe plăpânde

din pașii mei nu au mai rămas

decât niște urme risipite de vânt

da, știu, viaţa merge înainte

cu ce a mai rămas din mine

important este ca sufletul meu 

să lustruiască oasele din rastel

să fiu pregătit pentru ultima luptă

cu putreziciunea timpului” (Putreziciune timpului, p. 32).

 

Tema finalului de epocă se definește prin putreziciunea timpului, mecanismele istoriei ne prind pe toţi, chiar dacă viaţa merge înainte!

În panoplia istoriei există un nesfârșit mister, o intrare secretă, un întuneric viu, petale de umbre, o stâncă neagră, judecata de acum, se iscă un dialog între omul simplu și poet sub dansul fulgilor de întuneric. Presiunea necesităţii ca trambulină a libertăţii limitate îl împinge pe acesta spre banalul din fiecare zi. Notăm: „iar în viaţa de zi cu zi/ mă conformez banalului/ chiar acum îi spun umbrei/ că trebuie să socializeze/ și să facă schimb de tăceri/și îmbrăţișări cu alte umbre” (Mă conformez banalului, p. 78).

Un poem mai lung este Imn umbrei (colaj), un ritual poetic pentru prezenţa umbrei, un cântec păgân pentru stări divine. Un imn venit de la „un om descheiat la șireturi, cu mâinile-n buzunare şi șapca trasă bine pe cap” (p. 55)…

Din această relaţie a poetului cu umbra rezultă judecata, o judecată aspră, în paradigma unei lucidităţi asumate: „nu cred în Judecata de Apoi/ judecata mea e acum/ e un proces al conștiinţei/ stau în faţa voastră și citesc/ propriile mele poeme/ iar umbra mi-e martor” (Judecata de acum, p. 76).

Grafia poemelor este una modernă, cuvintele se ating în fraze care încep cu literă mică, virgulele s-au topit în magma versurilor, poetul își spune povestea cu aplomb și sinceritate, nu este un postmodernist, este un clasic în căutarea viitorului, cu rigoare, cu slăbiciuni și ambiţie. Renunţă la firul liric, abordează ritualul de atragere a adevărului pur, uneori inaccesibil. Discursul său se bazează pe metafora cea mare, a întregului care domină partea.  Uneori își pune cu prea mare pasiune eul în prim-planul cărţilor sale, sub forţa motoarelor de căutare atât de specifice vremurilor de azi. În fond, așa cum declară, s-a născut pe Google.  

Volumul are câteva repere critice, note literare, cronici, fraze de suflet venite din partea unor critici literari precum Alexandru Cistelecan, Theodor Codreanu, Daniel Corbu, Adrian Dinu Rachieru, Maria-Ana Tupan, dovadă că Ionuţ Caragea este o prezenţă importantă în peisajul literar contemporan, dinamic pe scena cu poeţi care continuă să-l aștepte pe Godot.

O simplă concluzie: „și nici nu pot zbura/ atât de sus încât/ să nu mi se vadă umbra” (Neputinţă, p. 69).

 

 

Constantin Stancu

Scenarita, o temă la modă mereu. „Efectul acestui Scenariu asupra oamenilor este catastrofal, apare un nou personaj, nevroticul: „Personajul nevrotic trăiește, doar cu puține excepții, obsesia frustrării, a nedreptății, a ideii că oricine are ceva cu el, că îl urmărește pentru a-i face rău, pentru a-i submina autoritatea și prestigiul” (Nevroticul din marele scenariu, p. 121)”

 

Dumitru Hurubă: Glumim, nu?

 

Dumitru Hurubă este un umorist fin, un atent observator al societății românești, scriitor implicat și cu viziune proprie, autor de romane cu nerv și stil, el se menține în atenția cititorilor prin ideile pertinente, prin ironie, prin pasiunea pentru adevăr. Ca orice scriitor implicat, el a scris o carte cu ștaif dedicată fenomenelor sociale pe care le-a trăit. Această poveste în care eroii sunt românii, intitulată Scenarita: un eseu-fantezie*, apărută la Florești, jud. Cluj: Editura Limes, 2016 reprezintă viziunea unei conștiințe a vremurilor pe care le trăim. Cartea nu este o fantezie, este un studiu despre rigoarea fanteziei, adică știința de a spune lucrurilor pe nume, fără a apela la metodele științifice validate de secolul trecut. E știința despre speranță, despre meandrele viitorului și despre labirintul trecutului. Despre aceste teme s-au preocupat scriitori importanți, amintim pe Nicolae Breban (Viața mea, Editura Polirom, 2017) care aborda viața proprie prin prisma întâmplărilor pe care le-a străbătut prin valurile vremii, apoi Răzvan Theodorescu în dialogurile cu istoricul Narcis Dorin Ion (Despre cultura de ieri și românii de azi – Convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu, Editura Rao, 2017) ori Aura Christi (Din infern, cu dragoste, Editura Ideea europeană, 2017), sau Theodor Codreanu (în textele publicate în revista „Contemporanul”). Lista poate continua, scriitorul, în ciuda opoziției politicienilor, reprezintă un reper în societatea românească prin faptul că se află în prima linie de exprimare prin jurnale, cărți, dezbateri și, uneori, emisiuni de televiziune și radio.

În ciuda titlului care trimite la fantezie, la finalul cărții se află o bibliografie selectivă din care aflăm că Dumitru Hurubă a plecat în analizele sale de la temele și ideile unor filozofi sau sociologi recunoscuți și cu expertiză în domeniu. Amintim pe: Erich Fromm, Karen Horney, José Antonio Marina, Robert Ecarpit, Sigmund Freud, G. Călinescu și, nota bene, datele publicate de Institutul Național de Statistică. Rezultă de aici că umorul și ironia au baze serioase, obiective, certe. Cu alte cuvinte, umoristul nu se joacă, el ne pune oglinda cuvintelor în față. Temele au preocupat și preocupă societatea occidentală și cea românească, sunt în atenția unor lideri de opinie, au penetrat în cărțile unor intelectuali de frunte pentru că sunt mereu actuale și necesare. Sunt în joc inteligența eșuată, conflictele interioare ale omului, conflictele dintre oameni, istoriile care au marcat epocile, cronici ale mizantropului bine temperat, idei care au generat orele astrale ale narațiunilor de fiecare zi.

Pe Dumitru Hurubă îl preocupă să definească secolul în care locuim/trăim, să arunce o privire spre Imperiul European care naște contradicții și semne de exclamare, un imperiu blocat între imperii și birocrație. El analizează migrația modernă a popoarelor, problemele religioase, bolile spirituale care macină societatea, rețetele de manipulare ale populației, drama educației și a învățământului, problema patriotismului în era globalizării, regulile dure ale statisticii, problema culturii, criza cărții scrise etc. Ne invită, ca orice nabab, la o plimbare pe Bulevardul Corupților, și face o analiză a nevroticului, adică a omului modern care a fost prins între mandibulele Marelui Scenariu…

Ce este Scenariul în viziunea scriitorului? Este neputința noastră cea de toate zilele de a ne asigura un viitor, de a modela speranța, de a evita căderea spirituală a societății cu tot ce presupune ea. Dumitru Hurubă înțelege scenariul prin întrebările pe care le pune, de ce golul lăsat de căderea sistemului comunist nu poate fi acoperit de ceva mai durabil pentru fiecare, nu numai pentru unii?… Golul este acolo, ca o prăpastie în care cad mulți, alții înnebunesc elegant, alții mor cu onoruri, alții migrează în alte părți, alții ies la pensie și fluieră în biserică.

Cartea începe cu un Preambul aparent fără rost… Sunt argumentele sale, ne invită să vedem în cei de lângă noi și în noi doar personajele unui Scenariu, el evită să dea explicații științifice, se limitează la fantezia care tulbură timpurile prin revelație personală. Îl ironizează pe Andre Malraux care prevedea prin 1975 că secolul al XXI-lea va fi religios. Google a luat locul lui Dumnezeu și secolul pe care-l trăim s-a schimbat. Preambulul este fără rost deoarece insul de pe bulevard a ajuns în situația în care nu mai dă importanță lucrurilor care-l trag în jos, spre adânc…

Hurubă scrie: „În realitate va fi vorba despre remodelarea individului, din toate punctele de vedere, în scopul obținerii unei vietăți având doar chip de om, dar toate ale lui funcționând pe baza unor cipuri considerate, la un moment dat, ereditar-biologice, respectiv când nivelul de cultură generală al populației va atinge nivelul Mării Moarte” (p.p.5-6).

Fenomenul 1989 în Europa de Est, deci și în România, este analizat de eseist cu atenție: „Numai că, în toată degringolada de atunci s-a observat că viața urma un curs bine dirijat spre altundeva, spre altceva, care începea să nu mai fie utopie, ci un adevăr, drept că oarecum mai complicat, dar se impunea încet-încet” ( Scenarita, p. 33).

Dumitru Hurubă examinează datele statistice oficiale și constată o realitate dură, greu de acceptat și prevăzut pentru cetățeanul obișnuit. A crescut numărul cetățenilor cu studii superioare, acest lucru a generat și altceva: „Okei-okei, constată mucalitul, ne facem toți cu studii superioare, și? O să ducem lingura la gură mai…științific, mai elegant, că, dacă industrie nu e, economie nu mai e, ce facem cu absolvenții de studii superioare? La spălat de mașini în Occident!” (Chestiuni inefabile de statistică, p. 77).

Hurubă analizează fenomenul Facebook, o face cu multă ironie și constată că rețeaua de socializare a declanșat noi experimente lirice, că superficialitatea în cultură distruge cultura serioasă, că în rețea oamenii își pot expune creațiile literare fără cenzură, sub semnul unei libertăți aproximative și duioase ca o ghilotină în zori. Iată ce scrie: „Unii scriitori mai șmecheri, la adăpostul unei sintagme, au publicat chiar romane, povestiri, jurnale etc. de-o puerilitate căreia, doar cu eforturi uriașe, nu i se spunea prostie” ( Să vorbim puțin și despre cultură/ literatură, autori și cărți, p. 94).

Efectul acestui Scenariu asupra oamenilor este catastrofal, apare un nou personaj, nevroticul: „Personajul nevrotic trăiește, doar cu puține excepții, obsesia frustrării, a nedreptății, a ideii că oricine are ceva cu el, că îl urmărește pentru a-i face rău, pentru a-i submina autoritatea și prestigiul” (Nevroticul din marele scenariu, p. 121). Viața devine un calvar pentru el și pentru cei din jurul lui, sinuciderea face parte din scenariu, individul este strivit de forțele sociale.

Abordând problema umorului, scriitorul constată: „Cu tristețe, despre umor…”, punctele de la final demonstrează că ne află în fața unei drame, oamenii nu mai râd, râsul este redat electronic în spatele textelor de umor, se mimează veselia, ca orice în noul Scenariu. El constată că literatura de umor este în cădere liberă, că editurile nu mai abordează cărțile unor umoriști cunoscuți și de succes în alte vremuri, că nu se reeditează valorile certe din domeniu. Este ceva suspect în acest script, românii fac parte, totuși, dintr-un popor care a știut să facă haz de necaz, care a avut un bun simț al umorului, dispoziție pentru râs, a abordat viața cu fină ironie, sfidând răul, făcând saltul peste cu zâmbetul pe chip (nu pe cip!)…   

Am putea continua exemplele, putem reține că Dumitru Hurubă are un stil direct, că marile idei sunt expuse simplu și penetrant, cuvinte curg spre inima cititorului cu empatie, el știe să argumenteze, să citeze din marii sociologi sau filozofi și să scoată în evidență înțelepciunea populară solidă, fraza sa expune cu fină satiră dramele prin care trecem și posibilele ieșiri pe scara principală a istoriei. Sunt peste treizeci și cinci de eseuri, un preambul, o concluzie, o bibliografie, o lume în mișcare, o paradă a umbrelor și a îngerilor de serviciu… Titlurile sunt alese cu atenție, au sare și piper, conțin adrenalină. Reținem: Cu facebook, înainteeeee, marș!; Lirica actuală? Marfă!; Plebea nu trebuie să știe totul; Prostească iubire de glie strămoșească; Ehe, dacă ar fi avut Moise laptop și Wi-Fi! Etc.

„După credința majorității populației care mai ține cu sinceritate la România, ceea ce se petrece la nivel național în ultimul sfert de secol, din absolut toate punctele de vedere, nu este decât desfășurarea unui proces de distrugere sistematică a identității statului, a unei economii care acoperea toate ramurile industriale și a unui naționalism firesc în condițiile istorice date” (În fine…, p. 175).  Toate fac parte din Marele Scenariu menit să facă să dispară o țară… Dumitru Hurubă precizează: „În eseul de mai sus, am vrut să detaliez toate-acestea, fără a deveni pătimaș, fără a exagera pentru a da greutate ideilor cuprinse în materialul de față, care s-a născut în urma discuțiilor întâmplătoare cu mulți cetățeni” (p. 176).

Autorul este pesimist pe unele locuri, oricum societatea va avea de suferit din cauza megatendințelor care străbat istoria, iar din punct de vedere religios, aceste aspecte au fost prezentate în Biblie ca sfârșitul vremurilor, fiind descrise chiar în detaliu, omul imperfect ducând societatea spre căderea în ruină. Desigur, trebuie regândite multe, cele din prezent reflectă viziunea omului despre univers și societate pe baza unor cunoștințe sedimentate prin secolul al XVII-lea și secolul al XVIII-lea. Toți marii gânditori acceptă că lumea trebuie să conceapă altfel societatea în care trăiește. Unii mai pesimiști consideră că specia umană și-a consumat potențialul, pregătindu-se altceva…

Există și o pată de optimism, o întrebare revine mereu în eseurile lui Hurubă: „Glumim, nu?”    

 

Constantin Stancu

  *Dumitru Hurubă, Scenarita: un eseu-fantezie, eseuri, 180 pagini, Florești, județul Cluj: Editura Limes, 2016