Vatra veche, nr. 11/2017. Lecturi în sărbători. Poezie, proză, eseu, cronica literară, oameni și cărți... Sumar, lecturi libere în ninsori. Călătorii literare cu Nicolae Băciuț

Lecturi:
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/vatra-veche/
Sursa: Nicolae Băciuț

CALENDAR 2018 - ARHIVE LITERARE

Eugen Dorcescu: Sub cerul genezei... Nu este nimic mai frumos...

Sub cerul Genezei

(fragment)

1

Nu e nimic mai

minunat,

mai sublim,

în lumea creată de

Yah Elohim,

nu e nimic şi

nici nu a fost

vreodată

ceva mai frumos

decât fânul uitat

din Poiana

uitată.

Fânul, greu de

rouă, de

flori,

traversat de raze şi

de triluri, în

zori,

fânul

răsfirat de

zefirul hai-hui,

fânul pur, ne-nceput,

pe al cărui covor

mi s-a părut

a zări,

când şi când,

urma Lui.

Eugen Dorcescu

Christian W. Schenk: Felicitare și semn. Departele aproape

Sursa: Christian W. Schenk

Cornel Nistea: CRĂCIUN FERICIT, ORINDE V-AȚI AFLA

Nicolae Silade / Actualitatea literară: Urări de Sărbători

Din Lugoj şi Timişoara,

pentru toată ţara:

Actualitatea literară nr. 77

+ urarea noastră sinceră:

Crăciun fericit și La mulți ani!

http://actualitatea.eu/ (online) şi

http://actualitatea.eu/al77.pdf (print)

Arhiva Actualitatea literară o găsiți aici:

http://actualitatea.eu/category/arhiva/

--

Nicolae Silade
0744.575.853 (Telekom)
actualitatea literara
nicolaesilade.blogspot.ro
facebook.com/actualitatealiterara
actualitatealiterara@yahoo.com

Maria-Daniela Pănăzan / Editura CronoLogia: COLIND DE SĂRBĂTORI

Sursa. Maria-Daniela Pănăzan

Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian: Călătorind cu magii. Meditație de sărbători. „La Naşterea Domnului toate s-au pus în mişcare: Dumnezeu prin Întrupare, cerurile prin îngerii coborând şi slăvind, pământul prin oferirea peşterii, aşa cum frumos zice condacul praznicului „şi pământul aduce peşteră Celui neapropiat”, oamenii prin păstorii venind spre iesle, şi de asemenea prin magii călătorind conduşi de stea ca să-L întâmpine pe pruncul divin”

Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian

Călătorind cu magii

„Îngerii cu păstorii slăvesc

 şi magii cu steaua călătoresc”

(Condacul Naşterii Domnului)

Totul este călătorie.

Existenţa este „spaţiul” călătoriei. Ceea ce există, existentul, este subiect şi obiect al călătoriei. Numai Dumnezeu nu este nici subiect, nici obiect al acestui tip de mişcare, cu toate că, paradoxal, şi El se pune pe cale, adică se face călător. El este şi cale, căci zice: „Eu sunt calea” (Ioan 14, 6) şi ţinta, căci îndeamnă: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34), şi călător, căci El străbate cerurile şi vine pe pământ în chip de om ca să-l mântuiască pe om. El este pe cale, vine, El este prin excelenţă Celce vine, de aceea Sf. Ioan Teologul îşi încheie Apocalipsa cu rugămintea expresă: „Vino, Doamne Iisuse” (Apoc. 22, 20).

În contextul paradoxului amintit, Dumnezeu îşi începe propria Sa călătorie încă de la crearea omului după chipul Său şi cu posibilitatea dobândirii asemănării cu Sine. Înzestrat fiind cu libertatea de alegere, omul decide să nu asculte de porunca divină primordială şi astfel începe căderea în timp, cum ar zice Emil Cioran. Iar Dumnezeu îl însoţeşte pe om, invizibil, în marea sa aventură existenţială („aventură”, în sensul etimologic al cuvântului, adventus = ceea ce vine, ceea ce se întâmplă), astfel că, atunci când omul rătăceşte calea, o ia într-o direcţie greşită, spre o altă destinaţie decât cea menită (destinaţia, ţinta, fiind Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor), El decide să intervină pentru a-l repune pe om în cadrul destinului său, adică a-l pune cu faţa spre destinaţie. De aici, cea mai mare intervenţie a lui Dumnezeu în istorie, pogorârea Sa fizică în mersul lumii, prin întruparea din Sf. Fecioară Maria, prin partenogeneză, a Logosului divin, deci a Fiului Său, „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, cum spunem repetat în Simbolul credinţei.

Textul condacului marelui praznic redă acest adevăr de necuprins cu mintea în cuvinte simple, dar de forţă şi de adâncă semnificaţie: „Astăzi Fecioara naşte pe Cel mai presus de fiinţă”, oglindind lămuririle marelui mistic Pseudo-Dionisie Areopagitul despre cum trebuie „înţeles” Dumnezeu, adică El fiind supra-existenţial, dincolo de orice idee am putea avea noi despre ceea ce înseamnă „existenţial”. Acest mod apofatic de a-L aborda pe Dumnezeu, de a gândi despre El, prin negarea posibilităţii de a-L descrie, „cataloga”, defini prin orice concept uman, numit şi via negativa, arată şi mai bine inimaginabila distanţă „parcursă” de Dumnezeu în călătoria Sa spre om prin actul Întrupării Fiului Său din Sf. Fecioară Maria, act ce are la temelie nemeritata iubire divină faţă de noi şi care, astfel, dă răspunsul cuvenit la celebra, dar simpla şi naturala întrebare: Cur Deus homo, pentru ce Dumnezeu s-a făcut om? a Sf. Atanasie cel Mare şi a Fericitului Augustin.

Aşadar, întreaga existenţă umană este o călătorie. În starea paradisiacă aceasta s-a desfăşurat sub dublul semn al privilegiului şi bucuriei de a fi în preajma lui Dumnezeu, de a fi în Împărăţie, „acasă”, dar şi al tragicului, de a fi nesocotit porunca divină şi a suferi toate consecinţele acestui lucru, cea mai mare, moartea.

După cădere, călătoria existenţială a omului a fost însoţită discret de Dumnezeu care de la bun început a făgăduit un Răscumpărător, întreţinând flacăra acestei promisiuni prin profeţi şi alţi oameni aleşi, dar şi marcând în mod concret, prin evenimente speciale, prezenţa Sa, însoţitoare, pe parcursul drumului.

Apoi a avut loc Întruparea Fiului Său, acest lucru marcând în mod şi mai concret, vizibil, incontestabil, faptul că, şi felul în care Dumnezeu îl însoţeşte pe om pe parcursul drumului în destinul său existenţial, înaintând spre destinaţie, spre ţintă. Aceasta este perioada cea mai importantă unde Dumnezeu nu-i mai spune omului: „Alege”, („Iată am pus înaintea ta apa şi focul, viaţa şi moartea; alege viaţa ca să trăieşti”, Deut. 30 19), ci, în timp ce-l lasă în continuare pe om liber să aleagă, îi explică ce şi de ce în detaliu, îl ia de mână şi-l conduce spre ţintă, îl asigură de iubirea supremă divină concretizată, după Întrupare, în răstignire şi moarte, şi îi promite însoţirea pe drumul vieţii până la sfârşit atunci când zice: „Iată eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20), Iisus pornind înainte şi dând şansa tuturor celor ce cred în El să-L urmeze îndeaproape, astfel ca rătăcirea căii din vechime să nu se mai poată repeta.

Un astfel de eveniment, cea mai mare intervenţie a lui Dumnezeu în istorie, nu poate fi întâmpinat decât doxologic. Iar doxologia este de două feluri aici: mută, dar şi exprimată în cuvânt. Este mută, desfăşurându-se în tăcere, întrucât nu există cuvânt pe măsură. Există doar o mare uimire, iar aceasta este dincolo de cuvânt şi de orice expresie, decât doar dacă ne gândim la expresia pe care uimirea o întipăreşte pe faţa celui surprins, a celui pe care l-a cuprins necuprinsul.

În iconografia ortodoxă această uimire este bine redată în unele icoane unde chipurile – fie al dreptului Iosif, fie al păstorilor, fie chiar al oilor – sunt redate cu o astfel de expresie mută pe faţă. Şi sigur că uimirea este întipărită mai întâi în suflet pentru că mintea nu poate pricepe raţiunea celor întâmplate, aşa cum nu înţelegea psalmistul în V. Testament când se întreba uimit: „Ce este omul, Doamne, că-ţi aminteşti de el?” (Psalm 8, 4) sau când constata că omul este ca iarba câmpului: „Omul, ca iarba-s zilele lui, înflorirea lui, ca floarea câmpului; un vânt a trecut peste ea şi nu mai este, nici locul nu i se mai găseşte” (Psalm 102, 15-16).

Doxologia este însă şi exprimată în cuvânt, deşi astfel, numai parţial, atât cât poate cuvântul să exprime, căci niciodată nu exprimă totul. De aceea spune condacul amintit că „îngerii cu păstorii slăvesc” pentru că ce altceva poţi să faci în faţa minunii, decât să cazi cu faţa la pământ şi să slăveşti pe Dumnezeu? Doxologia reprezintă de fapt starea naturală, poziţia normală a omului în faţa lui Dumnezeu, în general vorbind şi, în special, în faţa fiecărei intervenţii binefăcătoare a lui Dumnezeu în istorie, în viaţa noastră.

Viaţa fiind însă o călătorie, dar ea însăşi o minune în acelaşi timp, înseamnă că omul trebuie să-şi călătorească viaţa mai ales după ce L-a cunoscut pe Dumnezeu în Iisus Hristos cel întrupat pentru mântuirea noastră, aşa cum îndeamnă Fericitul Augustin când vorbeşte despre călător: „Cântaţi cu vocea, cântaţi cu inima, cântaţi Domnului cântare nouă; cântaţi cum cântă călătorul. El merge şi cântă; el cântă şi înaintează; el cântă ca să‑şi întărească puterile. Cântă şi tu ca să te întăreşti în dreapta credinţă şi întru sfinţenia vieţii.”

La Naşterea Domnului toate s-au pus în mişcare: Dumnezeu prin Întrupare, cerurile prin îngerii coborând şi slăvind, pământul prin oferirea peşterii, aşa cum frumos zice condacul praznicului „şi pământul aduce peşteră Celui neapropiat”, oamenii prin păstorii venind spre iesle, şi de asemenea prin magii călătorind conduşi de stea ca să-L întâmpine pe pruncul divin.

De fapt, magii reprezintă realitatea de zi cu zi a omenirii. Nu toţi în vremea lor au aflat, nu toţi au înţeles că se întâmplă un mare eveniment de proporţii istorice şi cosmice, aşa cum nu toţi oamenii L-au cunoscut pe Mântuitorul Hristos, cum nu toţi, chiar în timpul Lui, au înţeles că în Iisus-omul se ascunde Fiul lui Dumnezeu, chiar după semnele, declaraţiile, minunile făcute de El. Cum spune Sf. Ioan Teologul: „La ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au primit; lumea prin El s-a făcut şi lumea nu L-a cunoscut” (Ioan 1, 11).

Este ca şi cum Dumnezeu vine să ridice pânza de  întuneric de pe ochii lumii şi unii o ţin peste faţă şi trag de ea să nu fie luată pentru că, trăind în întuneric, întunericul a devenit realitatea lor şi, ca atare, nimic altceva nu poate fi acceptat. Cum zicea un scriitor polonez: „De multe ori oamenii nu văd ceea ce au în faţa ochilor, ci ceea ce au în mintea lor”.

Dar magii îl reprezintă şi pe omul înţelept, cel care gândeşte, se uită împrejur, se uită la cer, citeşte mersul stelelor şi semnele timpului, este deschis la noutate, nu e anchilozat în prejudecăţi, nu se crede nici măcar înţelept, de aceea, când înţelege că ceva se întâmplă în lume, într-un anumit moment şi într-un anumit loc, purcede cu smerenie la drum, într-o călătorie doxologică ce va fi încununată de copleşitoarea descoperire şi minunata întâlnire cu Dumnezeu. Faptul de a aduce daruri, aurul, smirna, tămâia, toate lucruri foarte scumpe la vremea aceea, indică atât smerenia lor totală, cât şi recunoaşterea majestăţii Celui întâmpinat.

Noi vrem să fim de partea magilor. Să fim cu mintea şi cu inima deschisă spre intervenţia şi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ca atare, citind semnele timpului, înţelegând că Dumnezeu este cu noi, pornim cu magii în sfânta călătorie slăvind cu uimire şi aducând inimile noastre ca dar Celui ce a venit „Să se nască,/ Şi să crească,/ Să ne mântuiască.”

Sursa: Th. Damian

Mihai Manolescu: Dorul... „În paşi de balerină Ce cucereşte scena, Cu graţii de felină Ce îşi supune vremea, Se-aşează la fereastră Şi mă priveşte-n ochi”

Dorul

La margine de clipă,

Pe-o frunză călătoare,

Cu zbateri de aripă

Fecund tremurătoare,

Sălăşuieşte dorul,

Prezenţă diafană

Ce îşi urmează zborul

Ghidat de-un vârf de pană.

În paşi de balerină

Ce cucereşte scena,

Cu graţii de felină

Ce îşi supune vremea,

Se-aşează la fereastră

Şi mă priveşte-n ochi,

Sădind la mine-n glastră

Sămânţă de deochi.

El pleacă mai departe,

Căci are-o listă lungă,

Iar până peste noapte

Mai trebuie să ajungă

La mii de alte chipuri

Sortite-a fi privite

Şi-a scoate din nisipuri

Iubiţi... pentru iubite

Sa ne auzim cu bine in 2018!

Mihai Manolescu

Urare din Toronto, cuvinte deasupra oceanului... Observator colindă

In  preajma Sfintelor Sãrbãtori ale Nasterii Domnului  ne gandim la cei dragi, la  prieteni, la oamenii pe care ii apreciem.

 

Va trimitem cu dragoste si bucurie , colinda noastra, :

In ãst timp de Sfant Crãciun
Vã dorim tot ce-i mai bun:
Roade multe, veselie,
Daruri de la Dumnezeu sã fie!
Satisfactii, sãnãtate,
Doar de haruri s-aveti parte,
Fericire, voie bunã
Cu ai casei impreunã!
Crãciun fericit ! La multi ani !

 

Colaboratorii si prietenii  Observatorului din Toronto

 

http://www.observatorul.com/events_main.asp

 

Ion Pachia-Tatomirescu: Holopoem, pământul de aproape și departe... „Cum respiri, Tu, Doamne, o dată la şaptezeci de milioane de ani înmuguriţi, înfrunziţi, înfloriţi, rodiţi, vestejiţi, poleiţi în aramă, în aur, în argint, în toate...”

Pământul văzut ca o varză

(holopoem)

Mulţumesc, Doamne, că mă laşi

să stau călare,

pe-această-nsomnorată protuberanţă a soarelui,

chiar în dreapta Ta...!

De-aici văd bine pământul,

şi-l aleg, Doamne, între două respiraţii,

pentru vremelnicia germinaţiei de gând,

pentru foşnetul oceanelor de neuroni...

Cum respiri, Tu, Doamne,  o dată

la şaptezeci de milioane de ani înmuguriţi,

înfrunziţi, înfloriţi, rodiţi, vestejiţi,

poleiţi în aramă, în aur, în argint, în toate...

Examinat mai cu atenţie, Doamne,

pământu-i ca o varză bine-nfoiată,

cu magnetica-i rădăcină înfiptă adânc,

în temeiul protuberanţei mele,

cu frunzele mărginaşe bătute de vântul solar,

cu oamenii-purici albi, gălbui, roşii, negri,

cu limacşii abandonaţi de cochilii,

cu coropişniţe, cu crapi, cu egrete,

printre frunzele centrului-cap-chelit,

cap întărindu-se, cocându-se

în sublimele raze roase de fluturi –

raze al căror rumeguş curge

în creştetul verzei-pământ,

pârlind câte ceva, pârguind o parte...

Doamne, între frunzele verzei-pământ,

e-atâta viermuială, e-atâta moarte curgând imediat,

din orice naştere...! Mişcarea frunzelor, panica stârnită

de vântul asurzitor, de prăpastiile căscate între fiinţe...!

Gândeşte-te, Doamne, regândeşte-Te,

în frunzele verzei-pământ...!

Că bobul de rouă rostogolit pe nervuri, în dimineţi, înseamnă

cataclism, avalanşă, pustiire pe-o vale,

sau pe toate plaiurile acelei privelişti,

că tremurul fiecărei frunze e seism întunecător de stea,

semănător de genune...

Ai putea să stai o clipă,

să regândeşti veritabila, dreapta lumină, Doamne,

chiar şi pentru varza-pământ...!

Ce caută farfuriile, discurile, Doamne, la varza-pământ –

atent la circumferinţa pietrelor,

unele-s gravide, Doamne,

după atâtea potoape,

sub tot mai ofilit curcubeu:

ştiu,

vrei să văd ca omul din zorii istoriei, dar...*

_______________________

*(Pentru Distinsul Receptor, încă două variante ale aceluiaşi text, în volumele: Ion Pachia-Tatomirescu: 1. Bomba cu neuroni,  Dacia / Roumanie, Timişoara, Ed. Aethicus, 1997, p. 86 sq. ; 2.Fulgerul sferic / Éclaire sphérique, Timişoara, Ed. Aethicus, 1999, pp. 83 ‒ 87).

  

La Terre vue comme un chou

(holopoème)

Je Te remercie, Bon Dieu, parce que Tu permets

m’arrêter à califourchon

sur cette protubérance ensommeillée du soleil,

même à Ta droite ... !

D’ici je vois bien la Terre, et je la choisis, Bon Dieu,

entre deux respirations, pour l’éphémeride d’esprit,

pour le frémissement des océans de neurones ...

De quelle manière Tu respires, Bon Dieu, une seule fois

à soixante-dis millions ans bourgeonnés,

feuillés, épanouis, en donnant une bonne récolte,

ou bien fanés, dorés en airain, en or,

en argent, en tout ... !

Examinée de près, Bon Dieu,

la Terre est comme un chou bouffant,

avec sa racine magnétique enfoncée profondément,

dans la base de ma protubérance,

avec les feuilles périphériques batues par le vent solaire,

avec des hommes-pucerons blancs, jaunes, rouges, noirs,

avec les limaces abandonnées par leurs coquillages,

avec des taupes-grillons, avec des carpes, avec des aigrettes,

parmi les feuilles du centre-crâne-chauve,

tête s’en solidifiant, en l’âge műr,

entre les rayons sublimes, rongés de papillons –

des rais-scieures en coulant

dans le sommet de la tête du chou-Terre,

en flambant quelque chose,

en commencent à műrir quelque part...

Bon Dieu, parmi les feuilles du chou-Terre,

il y a tant de grouillements, il y a tant de mort

en découlant immédiatement de toute naissance ... !

Le mouvement des feuilles, la panique soulevée

par le vent assourdissant,

par les gouffres bâillés entre hommes ... !

Réfléchis, Bon Dieu, repenses-Toi,

dans les feuilles du chou-Terre ...!

Au nom du ciel, les goutelettes de rosée en culbutant

sur les nervures des feuilles, à l’aube, signifient cataclysme,

avalanche, le ravage d’une vallée,

ou bien le désert des alpages

de ce paysage –

puisque le tremblement de chaque feuille est le séisme

en assombrissant l’étoile,

c’est le semeur des abîmes ...

Tu pourrais cesser de marcher un instant

en repensant la lumire véritable, droite, Bon Dieu,

voir pour le chou-Terre ... !

Les assiettes-volantes, les disques de la pensée sauvage,

Bon Dieu, qu’est-ce qu’ils recherchent dans le chou-Terre ... ?!?

Attentif aux circonférences des pierres,

je constate qu’elles sont enceintes, Bon Dieu,

aprs tant de déluges,

au-dessous de l’arc-en-ciel s’en flétrissant –

je sais que Tu veux

mon regard éloigné comme de l’homme

dans  les aubes des histoires, mais ...*

_______________________

*(Pour l’Éminent[e] Réceptionnaire, deux variantes d’un même texte par Ion Pachia-Tatomirescu: 1. Bomba cu neuroni / «Bombe à neurones»,  Dacia / Roumanie, Timişoara, Ed. Aethicus, 1997, p. 86 sq. ; 2. Fulgerul sferic / Éclaire sphérique, Timişoara, Ed. Aethicus, 1999, pp. 83 ‒ 87).

Sursa: Ion Pachia-Tatomirescu