Eminescu ... Deva, 15 ianuarie 2025: EMINESCIANA... Câteva note, semne în măreția frigului

 

EMINESCU ȘI MEMORIA CULTURALĂ

 

*Dan Toma Dulciu a publicat în anul 2024 o carte aparte: EMINESCU – ITINERAR VIENEZ, o carte de colecție, apărută cu sprijinul Asociației „Mihai Eminescu” – Viena. Din păcate, au apărut doar 20 de exemplare, ediția a fost îngrijită de Nicolae Băciuț, în contextul sărbătoririi Zilei Limbii Române la Viena, 31 august 2024, pe traseul Viena 2017 / Târgu Mureș 2024.

Eminescu nu a fost prea bogat, dar a investit puținele resurse în cărți, apoi a cedat aceste cărți unor cunoscuți sau teologi care au studiat la Viena. Relațiile sale cu aceștia se baza pe schimbul sau cedarea de cărți, astfel multe din acestea au ajuns în biblioteci de cult. „Din păcate, o parte din fondul de aur al <<Bibliotecii Seminarului Teologic>> din Blaj s-a risipit în anii de după 1948, aceasta fiind reînființată în 1990. Aici se regăsește o bijuterie în lumea eminescologiei: Prima ediție a Poeziilor lui Mihai Eminescu, 1884, cu semnătura olografă a poetului. Oare câte biblioteci sau persoane din România posedă o asemenea comoară?” (p. 147). Istoria este mai lungă, autorul punctând momentele în care comorile scrise au ajuns de la poet la cei care iubesc cultura. 

Mitul lui Eminescu s-a format în capitala imperiului. O tavernă de pe strada Weihburggasse l-a inspirat pe poetul național când a creat poemul Împărat și proletar, alături fiind și o baie comunală pentru lucrătorii din oraș. O icoană înlăcrimată redând-o pe Fecioara Maria, aflată în Catedrala Sfântul Ștefan,  l-a inspirat pentru poezia Înger și demon (p.152 - 153).

 

 

*Eminescu a avut o idee profundă despre Sfintele Scripturi. În biblioteca lui, alături de operele sfinţilor părinţi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Augustin, Ioan Damaschin, se găsea şi Sfânta Scriptură. În manuscrisele sale există o traducere în limba română veche a începutului prologului din Evanghelia după sfântul Ioan: "La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...".

El consideră că Evanghelia, "această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean", este aceea ca l-a "ridicat atâta pe om". Într-un articol din publicat în ziarul "Timpul", notează: "Iată, două mii de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea". Şi precizează: "Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui". În acelaşi articol, deplânge cum "în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia".

În Evanghelii se găsesc "cuvintele de miere", din care preoţii învaţă poporul. Într-o noapte de Paşti, aşa cum reiese din poezia, "Învierea", fiind în Biserică, urmărit de "spiritul rece al morţii", Poetul contemplă şi ascultă: "Un singur glas îngână cuvintele de miere, / Închise în tartajul străvechii Evanghelii". Şi apoi adaugă: "C'un muc în mâini moşneagul cu barba de zăpadă / Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă / Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă, / Că de trei zile'nvinge, cumplit muncindu-şi prada".

 

*Ion Pachia-Tatomirescu revine cu o carte profundă, EMINESCOLOGIE LA PUTEREA A TREIA, apărută la Editura Waldpress din Timișoara, în anul 2024. O carte la care a lucrat mai mulți ani (55 de ani, din 1968 până în 2023) după cum afirmă în moto-ul de la început. Există deci o știință aparte: Eminescologia. Puterea ei se extinde la trecut, prezent și viitor, ca o paradigmă cultural-socială importantă, pe același palier cu religia, chiar.

Cititorul va avea în față o carte complexă, cu o „bibliografie sigilată” masivă pentru fiecare capitol, trimiteri la texte critice consolidate și citate din opera lui Eminescu pertinente, veridice, corecte. Pe alocuri se fac trimiteri la cultura veche a românilor, pelasgo-valahă, cu legendele și miturile agreate, arătându-se rădăcinile existențiale ale unui creator de marcă, cu deschidere spre marea literatură a lumii, cu idei din sociologie, istorie, fizică, matematică, astronomie, teologie, cu păstrarea regulilor genurilor literare. Autorul pune accent pe rădăcina pelasgo-valahă din opera lui Eminescu, deși arată că civilizația Sudului/ Romei a învins cultura material-spirituală a Nordului, aspecte care dau o notă aparte analizei. Este bine că sunt enumerate valorile vechi, care vin dintr-o civilizație dizolvată în apa imperiilor, dovadă că învingătorii își impun regulile. Pe de altă parte, este o lecție actuală, România, așa cum o știm se află/ s-a aflat la intersecția marilor imperii - și de aici o serie de lecții care vin natural spre cititorul de astăzi, viețuitor într-o lume mult mai complexă, dar care, pe unele locuri, repetă experiențele trecutului.

 

*MUNTELE FĂRĂ POTECI este o carte de studii şi eseuri dedicate lui Mihai Eminescu de scriitorul Gligor Haşa, publicată chiar la Editura Gligor Haşa în anul 2009 şi este la cea de a doua ediţie revizuită şi adăugită.

Tema Eminescu este o temă complexă, dar abordată din diferite unghiuri de scriitori, de critici, de amatori sau de cei cu ochi la inimă, ori ignoranţi. Opera marelui poet român ori viaţa sa sunt argumente decisive pentru literatura română, pentru cititorul avizat, pentru iubitorul de romanţe, pentru iubitorul de povestiri de dragoste. Probabil că se va mai scrie despre Eminescu, ori nu s-a scris destul, încă.

Gligor Haşa ţine să scrie în cartea sa dedicată poetului naţional: „Pe Eminescu l-am citit în întregime de vreo zece ori şi parţial de mai multe zeci de ori. I-am cercetat opera poetică, citind şi adnotând cu nesaţiu şi pe toţi cei care s-au simţit datori să-l tălmăcească, şi pe toţi cei care au îndrăznit să-l interpreteze. De fiecare dată mi se abătea gândul, ca un dor din alte lumi, să alcătuiesc un glosar, comentat, cu versurile eminesciene care se lipesc de sufletul şi inima cititorului odată pentru totdeauna”.

 

Când aprofundează temele, Gligor Haşa arată că în opera lui Mihai Eminescu se profilează clar conceptele de dor, jale, tristeţe, cântecul omului în faţa problemelor fundamentale ale vieţii, la intersecţia iubirii cu moartea, tensiunea unei vieţi care se vrea profundă şi luminoasă. De remarcat accentul pus pe concept, adică pe sistemul şi viziunea asupra universului în care se mişcă omul, indicând spre moartea ca dor la Eminescu.

Autorul se apleacă asupra unor teme şi idei emblemă, muntele în poezia eminesciană, ori motivul fecioarei, trimiţând spre puritate şi echilibrul în viaţă, viaţa ca dar, ca expresie a  mişcării universului în spaţiul infinit dar şi în cel al gândului, a visării, a viziunii pure. Codrul este văzut de autor ca o temă importantă la poetul echinoxial, apoi paralelele dintre Eminescu şi Ion Budai-Deleanu, ori Lucian Blaga.

 

Eminescu - Despre prezența poetului la Viena

 

EMINESCU – „CAIET” VIENEZ…

 

Te întrebi de multe ori cum de lucrurile se armonizează în așa fel încât ele favorizează apariția unei personalități emblematice pentru o epocă, pentru un popor, pentru fiecare om? Modelele contează într-o lume agitată, mereu în schimbare. Dan Toma Dulciu a publicat în anul 2024 o carte aparte: EMINESCU – ITINERAR VIENEZ, o carte de colecție, apărută cu sprijinul Asociației „Mihai Eminescu” – Viena. Din păcate, au apărut doar 20 de exemplare, ediția a fost îngrijită de Nicolae Băciuț, în contextul sărbătoririi Zilei Limbii Române la Viena, 31 august 2024, pe traseul Viena 2017 / Târgu Mureș 2024. La finalul cărții avem câteva date despre autorul ei, a publicat în numeroase reviste, printre altele a fost/ este creator al „Muzeului Virtual Eminescu” – platformă digitală sau a primului film documentar dedicat lui Eminescu. O astfel de carte ar merita mai multă atenție din partea mediului cultural românesc. Se poate da o lege pentru Ziua Culturii Naționale. Nu se poate da o lege pentru a se naște Eminescu!

Evident, din titlu rezultă o parte din viața marelui poet român, așa cum a fost ea la Viena, în perioada studiilor, în jurul anilor 1870-1871. Autorul, jurist de profesie, urmărește traseul eroului său, probând fiecare etapă, o face prin textele aduse ca argument, fotografii de epocă, manuscrise, extrase din documente oficiale, studii personale, documente de arhivă etc. Ele fac parte integrantă din fenomen, dau certitudine afirmațiilor, dinamism vieții unui scriitor de excepție, propun un tablou veridic al vremurilor, este atrasă atmosfera epocii.

Mulți români au studiat în acea perioadă la Viena. Nu numai accesul la tezaurul de cunoaștere din Europa a fost important, a fost importantă și viața trăită la nivel de comunitate și la nivel de individ. În Viena au studiat mulți români, veniți din principatele românești, cam 200 de persoane, erau abordate diferite specializări, medicina, filozofia, istoria, dreptul, politehnica etc. La hotelurile din zonă cam 40% dintre vizitatori erau români, deci o bună parte din aceștia aveau un scop bine definit în imperiul din acea perioadă: studiile, afacerile, arta, tratamentele în stațiuni,  călătoriile de plăcere, schimburile culturale, de resurse… Mulți oameni de cultură au scris despre acest fenomen: Andrei Mureșeanu, N. Filimon, Dincu Golescu, Radu Rosetti, N. Iorga etc.

De reținut atmosfera specifică, ea se concentra, în viața socială, la cafenea. Aceasta era locul unde se întâlneau studenții, primeau vești din țară, se simțeau legați de țară. Acolo se putea comenta, se aflau știrile, se schimbau cărți, se puteau citi ziarele vremii, unii se împrumutau de la cunoscuți sau oameni generoși, se socializa la nivel intelectual într-un mediu cultural evident. Valorile culturale fiind apreciate.

Preocupările studenților la Viena era multiple: „În esență, încă din primele zile, preocupările de căpătâi ale studenților sosiți la studii erau: găsirea unei locuințe, asigurarea mesei zilnice, plata taxelor școlare, admiterea la cursurile unei facultăți, precum și înscrierea la Societatea academică social-literară „<<România Jună>>” (p. 65).  Exista o cantină întemeiată de împărăteasa Maria Thereza, dar cei cu resurse limitate mâncau în oraș, beneficiind uneori de generozitatea patronilor de localuri sau de a celor cu resurse. Autorul dă detalii legate de aceste probleme sociale, avem un tablou pertinent despre viața unui student. Băutor de cafea, Mihai Eminescu petrecea nopțile în mod activ, dar fiind tânăr și robust a rezistat acestui stil de viață, uneori folositor și cu roade în creația sa. Se descurca, se adaptase la noua conjunctură. Unii studenți aveau burse, alții primeau de la familie banii necesari. Cam 400-500 de florini pe an erau necesari (40 de florini pe lună) pentru existența unui student acolo. Erau și proprietari de restaurante generoși care îi ajutau pe studenți în momentele dificile (p. 72). Tot în capitala imperiului, Eminescu a cunoscut-o pe Veronica Micle, se pare în casa doamnei Löwenbach, după un mit promovat de Octav Minar (p. 58). Într-o scrisoare a femeii apare, însă, mărturia, vorbele poetului despre marii gânditori ai vremii i-au atras respectul, apoi legătura s-a produs prin poeziile bărbatului tânăr, sensibil, cu idei înalte, frumos… Din documente mai sigure, rezultă că poetul și Veronica Micle s-ar fi întâlnit la Hotelul „Calul Alb”, informația având și o bază documentară (p. 155).

Chiar unii oamenii de afacerii au înțeles că ajutorul era necesar pentru tinerii dornici de a se forma intelectual și profesional, generozitatea lor ținea nu numai de resurse, ținea de un patriotism discret, de respect pentru cultură. Astfel, Bancherul Nicolae Dumba a fost un protector al studenților, o stradă din Viena îi poartă numele. Bărbat cu multă carismă, bancher, parlamentar, mecena și organizator cultural, el a adus o contribuție importantă pentru dezvoltarea comunității culturale românești în imperiu (p. 125 și următoarele). Un  alt om de afaceri, Simon Sina, a ajutat comunitatea românească din Viena și studenții, Eminescu pomenindu-l într-un articol din ziarul „Timpul” din 9 mai 1881, recunoscător pentru contribuțiile sale în rol de mecena (p. 229). Iată legăturile dintre oameni, dincolo de diferențele sociale, au existat fapte și evenimente care au contribuit la coagularea spiritului românesc în imperiul cunoscut de atunci. Se consolida conștiința națională, se dădea o direcție în istorie.

Eminescu nu a fost prea bogat, dar a investit puținele resurse în cărți, apoi a cedat aceste cărți unor cunoscuți sau teologi care au studiat la Viena. Relațiile sale cu aceștia se baza pe schimbul sau cedarea de cărți, astfel multe din acestea au ajuns în biblioteci de cult. „Din păcate, o parte din fondul de aur al <<Bibliotecii Seminarului Teologic>> din Blaj s-a risipit în anii de după 1948, aceasta fiind reînființată în 1990. Aici se regăsește o bijuterie în lumea eminescologiei: Prima ediție a Poeziilor lui Mihai Eminescu, 1884, cu semnătura olografă a poetului. Oare câte biblioteci sau persoane din România posedă o asemenea comoară?” (p. 147). Istoria este mai lungă, autorul punctând momentele în care comorile scrise au ajuns de la poet la cei care iubesc cultura.  

Mitul lui Eminescu s-a format în capitala imperiului. O tavernă de pe strada Weihburggasse l-a inspirat pe poetul național când a creat poemul Împărat și proletar, alături fiind și o baie comunală pentru lucrătorii din oraș. O icoană înlăcrimată redând-o pe Fecioara Maria, aflată în Catedrala Sfântul Ștefan,  l-a inspirat pentru poezia Înger și demon (p.152 - 153).

Multe din pensiunile și hotelurile din oraș fiind frecventate de români, inclusiv de poet. Plus plimbările prin parcurile vieneze, într-un cadru elegant și natural.

Compozitorul Eduard Strauss a compus un cântec în cinstea Societății „România Jună”, muzica fiind parte din evenimentele culturale care au marcat pe mulți români aflați în Viena (p. 158), inclusiv pe Ciprian Porumbescu (p. 160). Melodia „Fulg de omăt” fiind binecunoscută și apreciată ca atare. De fapt, Ciprian Porumbescu a compus și el melodia „Pe al nostru steag e scris unire”, ea devenind chiar imnul de stat al Românei (1975). Opereta „Crai Nou”, tot de compozitorul român, a avut premiera la Hotel „Victoria”  din Favoritenstrasse. Exemplele pot continua, mitul românesc pe tărâm austriac fiind consolidat prin artă, literatură, afaceri, studii, prietenii sincere, mediu cultural profund, evenimentele organizate de asociațiile românești, relații deschise. Urmele au fost fixate în presa vremii, în arhivele păstrate la diverse instituții sau în colecții particulare.

„Dincolo de legendă, se așterne însă o altă realitate. Această capodoperă a sculptorului Josef Müllner este cunoscută sub denumirea <<Capul lui Siegfred>>”. Creația a fost comandată, după terminarea Primului Război Mondial, de către studenții și cadrele didactice ale <<Universității din Viena>>, în amintirea membrilor acestei instituții de învățământ, morți în conflictul abia încheiat” (p. 212). Această sculptură are o legendă apocrifă, sculptorul a folosit schițele vechi ale tatălui său, pentru acestea au pozat tineri studenți săraci, poate și Eminescu a fost printre ei, model pentru eroul Siegfred. O legendă născută fără voia poetului la aproape o sută de ani de la moartea sa… Asemănarea este izbitoare și marchează Momentul Viena.

Creațiile poetului au fost adunate într-un volum, ele reflectă opera sa din acele momente. Se pare că a fost un singur exemplar CAIET VIENEZ, el prezintă voința scriitorului în ce privește creația sa. Acesta a circulat printre studenții și românii aflați la Viena, un manuscris reper pentru istoria literară (p.199). Și la Academie există mai multe manuscrise cuprinzând poezii din perioada trăită în capitala austriacă, alături de traduceri, cursuri studențești, alte note culturale și literare.

Poetul a fost și un om al spiritului și credinței, vizita Biserica Ortodoxă „Sfânta Treime” , alături de alți colegi sau români aflați în localitate, poate și Biserica „Sfântul Gheorghe”, la vârsta de 20 de ani cunoștea Evangheliile. Există și un manuscris cu poezia Dumnezeu și om (inițial Christ), dovedind interesul său pentru textele sacre ale creștinismului (p. 231).

Uneori, studenții, săraci, dar pasionați, din lipsă de bani, învățau la lumina felinarelor pe străzi, iată dedicarea, dorința de a realiza ceva, de a se forma ca oameni.

Cultura e puterea popoarelor, scria Eminescu în notele sale. Cultura e dinamică, putea fi găsită în locuri speciale, în parcuri, în cafenele, restaurante, pe stradă. În locuința sa umilă din capitala imperiului, el studia profund, își făcea o cafea la o mașină cu spirt. Când era absorbit de idee, de temele abisale ale creației sale, uita de sine, nu lua cina la fel ca ceilalți camarazi, ruga pe cineva să-i aducă o gustarea modestă, continuând să lucreze, abandonat total operei.

În ultimele pagini, Dumitru Toma ne prezintă Fântâna cu înger, modelul fiind al actriței Frederike Bognar, mult admirată de poet, el participând la seratele organizate de femeia cunoscută în lumea artistică, aproape de locuința poetului din Schaumburgergasse 15. Sculptorul a transpus legenda unei tinere care a răpus doi infractori, dar modelul actriței a stat la baza alegorie statuară. Simbolic: fântâna, eroina, actrița, generozitatea personalităților imperiale, modelul frumosului ca fundal al călătoriei în timp și-n memorie.

Călătorind cu Eminescu prin Viena, cititorul poate descoperi modul cum se plămădește opera unui mare poet, contextul în care a trăit, puterea culturii în viața sa, deschiderea spre oameni, împrejurările favorabile sau mai puțin favorabile. Va descoperi omul copleșit de misiunea sa divină.

Efectul? Poezia care străbate sticla de protecție, rezistentă la istorii, a timpului…  

 

 

Constantin Stancu

Text apărut în rev. „Vatra veche”, nr. 2/2025

 

 

EMINESCU - ITINERAR VIENEZ

 

Dan Toma Dulciu a publicat în anul 2024 o carte aparte: EMINESCU – ITINERAR VIENEZ, o carte de colecție, apărută cu sprijinul Asociației „Mihai Eminescu” – Viena. Din păcate, au apărut doar 20 de exemplare, ediția a fost îngrijită de Nicolae Băciuț, în contextul sărbătoririi Zilei Limbii Române la Viena, 31 august 2024, pe traseul Viena 2017 / Târgu Mureș 2024. La finalul cărții avem câteva date despre autorul ei, a publicat în numeroase reviste, printre altele a fost/ este creator al „Muzeului Virtual Eminescu” – platformă digitală sau a primului film documentar dedicat lui Eminescu. O astfel de carte ar merita mai multă atenție din partea mediului cultural românesc. Se poate da o lege pentru Ziua Culturii Naționale. Nu se poate da o lege pentru a se naște Eminescu!

Cultura e puterea popoarelor, scria Eminescu în notele sale. Cultura e dinamică, putea fi găsită în locuri speciale, în parcuri, în cafenele, restaurante, pe stradă. În locuința sa umilă din capitala imperiului, el studia profund, își făcea o cafea la o mașină cu spirt. Când era absorbit de idee, de temele abisale ale creației sale, uita de sine, nu lua cina la fel ca ceilalți camarazi, ruga pe cineva să-i aducă o gustarea modestă, continuând să lucreze, abandonat total operei.

C STANCU HATEG ©

Năzuința spre Absolut - EMINESCU... Eveniment cultural la Deva

ZIUA CULTURII NAȚIONALE –

„Eminesciana – Năzuința spre absolut”.

 

 

 

În data de 15 ianuarie 2025, Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara - Deva a organizat evenimentul Ziua Culturii Naţionale, a fost ziua în care am aniversat 175 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu, organizat cu sprijinul Consiliului Judeţean Hunedoara. Cea de-a XVI-a ediţie „Eminesciana” a stat sub semnul cultural „Eminesciana – Năzuința spre absolut”.

La început, contactul „la rece” cu poezia şi muzica a avut loc în Parcul Municipal „Cetate” din Deva, aproape de statuia poetului.

Domnul director Sebastian Bara a deschis manifestările zilei, salutând prezenţa la acest eveniment a domnului Costel Avram, administratorul public al Consiliului Judeţean Hunedoara, a domnului Alin Adam Ţambă, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, a cadrelor didactice, scriitorilor, elevilor şi iubitorilor poeziei prezenți în număr mare, înfruntând frigului de iarnă, simbolic, cum ar scrie Nichita, au fost în „măreția frigului”.

Au avut loc câteva momente artistice dedicate marelui poet. Au recitat cu pasiune și căldură, învingând frigul, din opera poetului: actriţele Isabela Hașa și Cristina Lazăr. Au răsunat cântece cunoscute și îndrăgite în interpretarea  cântăreților Ciprian Roman, Cristian Fodor și Ovidiu Olari.    S-au depus coroane de flori la statuia lui Mihai Eminescu de cei prezenți, finalul evenimentului fiind unul emoționat.

Ziua Culturii Naţionale a continuat la Sala de Lectură a bibliotecii județene. Managerul Sebastian Bara a deschis manifestarea literară în prezența scriitorilor din județ și a iubitorilor de poezie, iar domnul Costel Avram, administratorul public al Consiliului Judeţean Hunedoara, a avut câteva cuvinte calde dedicate acestei zile. Scriitori hunedoreni, bine cunoscuţi şi apreciaţi, i-au adus omagiul lui Mihai Eminescu, susținând un recital de poezie, au punctat prin intervențiile lor momente din viața lui Mihai Eminescu, au recitat din poeziile lui, au arătat și importanța operei ca jurnalist a celui aniversat, forța gândirii sale, cultura care a făcut mereu diferența între viață și moarte. Au adus în atenție momente din viața lui Emin, relația sa cu Veronica Micle.  La Sala de Lectură a fost organizată şi o amplă expoziţie aniversară, au fost expuse cărțile din opera lui Mihai Eminescu, precum şi tomuri despre viaţa marelui poet.

A recitat actrița Isabela Hașa, glasul ei punând în valoare magnetismul poeziei lui Mihai Eminescu.

Au fost prezenți, printre alții, scriitorii: Camelia Ardelean, Mărioara Ardelean, Dumitru Dumitrescu, Nicolae Crepcia, Radu Igna, Constantin Stancu, Ioan Vasiu, Aurelian Sârbu, Daniel Marian, Dorel Neamțu, Mirela Coceci, Victoria Stoian, Valentin David, Nora Hurban, Ileana Cornelia Neaga, Sorin Micuțiu, Tiberiu Vințan, Daniel Mariș, Miron Simedrea etc.

Scriitorii prezenți au schimbat impresii, cărți, au salutat eternitatea poeziei prin prezența lor, entuziasmul și bucuria de a fi reclădit împreună, pentru câteva ore, frumusețea pierdută a vieții… S-a lansat revista „Piedestal”, nr. 3 (5)/ 2024, în paginile ei fiind incluse textele scriitorilor din județ și a colaboratorilor din țară.

Organizatorii au mulțumit participanților pentru implicarea în acest proiect cu amprentă națională.

Biblioteca a fost, pentru câteva ore, un loc al frumuseții, pasiunii, regăsirii, al proclamării dreptului la cultură într-o vreme a căutărilor sociale.

Organizatorii au inițiat realizarea de fotografii și interviuri cu ocazia evenimentului, au fixat evenimentul în rama culturală a județului. Cei prezenți au schimbat cărți, impresii și s-au încurajat la un banchet cultural organizat de bibliotecă.

A consemnat C Stancu Hațeg ©

*Foto: Biblioteca  

 

EMINESCIANA - DEVA, 15 IANUARIE 2024. Semnal, date despre eveniment

 Potrivit tradiției încetățenite de ani buni, și în acest an, ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, Ziua Culturii Naționale, va fi marcată așa cum se cuvine de către Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara - Deva.

Poetul nostru național, reper fundamental al spiritualității românești, va fi omagiat printr-o manifestare culturală specială organizată cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara.
În fiecare zi de 15 ianuarie, îi invităm pe toți cei care îl poartă în suflet pe Mihai Eminescu și poezia sa minunată să vină în Parcul Municipal „Cetate” din Deva, lângă statuia poetului, și să asiste la o veritabilă sărbătoare a poeziei și cântului așezată sub genericul Eminesciana – Năzuința spre absolut.
Acest generic este inspirat din impresionanta monografie „Eminescu” scrisă acum peste 60 de ani de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, personalitate emblematică a spiritualității românești, dar și de titlul unei ample exegeze a cărei autoare este Rosa del Conte, profesoară de literatură română la Universitatea din Roma, „Eminescu sau despre Absolut”, lucrare considerată cea mai amplă monografie scrisă de un specialist străin dedicată lui Mihai Eminescu. Am considerat că năzuința spre absolut, spre perfecțiune, spre desăvârșire, spre acumularea permanentă și neobosită de cunoaștere face parte din profilul de geniu al poetului nostru național.
Toți cei care vor veni la aceste manifestări vor avea bucuria să asiste la un program artistic jalonat de recitaluri de poezie și muzică la care își vor da concursul îndrăgiții cântăreți Ciprian Roman, Cristian Fodor și Ovidiu Olari, actrițele Isabela Hașa și Cristina Lazăr.
Amintirea poetului o purtăm în suflet în fiecare zi, versul eminescian ne este alături la bucurie sau necaz, așa cum a fost alături de atâtea generații care ne-au precedat și sperăm ca și cei ce vor veni după noi să-l iubească pe Eminescu așa cum îl iubim noi.
Pe toți cei care îl iubesc și îl prețuiesc pe Mihai Eminescu îi așteptăm la statuia lui, la întâlnirea din miez de ianuarie cu Luceafărul nostru.

EMINESCU LA PUTEREA A TREIA... Ion Pachia-Tatomirescu și fenomenul literar generat de marele poet

 

EMINESCOLOGIE LA TRECUT, PREZENT, VIITOR, SUB MAȘINĂRIA LUMII…

 

Despre Eminescu s-a scris mult, complex, fundamental. Personalitatea marelui poet a dinamizat literatura română și a modelat modul cum percepem cultura ca forță socială. Ion Pachia-Tatomirescu revine cu o carte profundă, EMINESCOLOGIE LA PUTEREA A TREIA, apărută la Editura Waldpress din Timișoara, în anul 2024. O carte la care a lucrat mai mulți ani (55 de ani, din 1968 până în 2023) după cum afirmă în moto-ul de la început. Există deci o știință aparte: Eminescologia. Puterea ei se extinde la trecut, prezent și viitor, ca o paradigmă cultural-socială importantă, pe același palier cu religia, chiar.

Cartea începe cu povestea prezenței lui Eminescu pe tărâmul Olteniei, „Câmpul Cerbului”, aproape de Filiaș, județul Dolj, la invitația unui prieten. Locul mirific, natura generoasă, stimulează viziunea lui Eminescu asupra vieții, timpului, istoriei ca forță socială. Episodul este semnificativ, a generat numeroase momente de inspirație literară și este motiv pentru dezvoltarea științei despre Eminescu.

Trecerea timpului este o temă fundamentală abordată de poet, ciclul uman, de la copilărie la maturitate este unul care ține de existența omului ca specie în Univers. Imaginea trecerii anilor, ca „nouri lungi pe șesuri”, este una profundă, legată de creație, de modul în care totul devine dinamic și supus purificării. Posibilitatea unei noi lumii se întrezărește în textele poetului.

Timpul se concretizează în prezența tablourilor istorice, de la Sarmisegetusa la Roma împăratului Traian, planurile istoriei sunt decodate de marele poet, ajungând la „sâmburele” lumilor, depășind idealul, plonjând în realul dureros. Există „raza de gândire”, informația încrustată în materie și ea poate fi decodată, sub coajă fiind adevărul… Toate sub arcadele Carpaților, ca o civilizație pelasgo-valahă bine coagulată.

Etapele „terraformării” lumilor pe această planetă sunt bine prezentate în opera lui Eminescu, de la civilizația Asiro-Babiloniană, în jurul marilor fluvii Tigru și Eufrat, la civilizația Egipteană, cu tiparul ei special, de-a lungul Nilului. Apare în istorie civilizația Semitică/ Ebraică, în jurul râului Iordan și a Mării Moarte, cu istoria ei agitată și legendară. În lume se intersectează toate cu civilizația Heladică/ Elenă, de la Marea Egee. Comerțul, dezvoltarea artelor și a meseriilor vechi, aduc noi paradigme în dinamica socială. Eminescu le vede cu ochii minții, dincolo de presiunea existenței mundane. Orfeu are harfa sfărâmată, istoria curge spre taina Imperiului Roman, apoi căderea imperiului, ca orice imperiu bazat pe slăbiciunile și limitele umane. Migrația popoarelor modelează istoria spre un final real, lumea se reface din cenușă și sânge. Sub roțile carului de aur a unui împărat, vremurile și oamenii sunt striviți, dar timpul are capcanele sale, dar și soluțiile vindecării rănilor sociale.

Civilizația Pelasgo – Valahică, în „Raiul Daciei”, ca civilizație distinctă în istorie, cu amprenta specifică are dinamica ei, poetul prinde în opera sa mișcarea, valul și arată luminile de la Dunăre. Mitul are locul lui, este un mod de a codifica tainele istoriei, prin etapele esențiale de pe acest areal. Ajuns în acest punct, Ion Pachia-Tatomirescu reia istoria lumii, la fel precum Harari, ulterior, pasionatul istoric al civilizațiilor, iar umbrele vremurilor s-au mișcat în opera poetului, printre râuri argintoase, codrii grei de argint, munți seculari, dumbrăvi de aur, păduri de flori, sub zborul fluturilor cu aripi de curcubeu, „A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptuos” (p. 33). Imagini dintr-un tablou  modern, care descriu locul Edenului Pelasgo-Valah. Sunt punctate miturile, legendele, prezența zânelor, a Stejarului Sfânt, muntele ca un portal între lumea de aici și infinit, sub ochiul lui Samoș/ Dumnezeu Daciei. Toate duc la o împărăție fără bătrânețe și a vieții eterne, bază pentru basmele românilor și miturile formate în timp. Folclorul ieșind la iveală, cu forțele lui modelatoare și generatoare de creații diverse.

Podul peste Dunăre pricinuește căderea civilizației din Dacia, capitala Sarmisegetusa, cu simbolurile ei și stilul de viață format sub știința dacilor de a se face nemuritori. Simboluri, legende, tipologii care se mișcă în istorie ca fermenți ai comunităților umane. Imperiile, sub roțile istoriei, se ridică, apoi cad, Imperiul Roman învinge, își impune regulile, civilizația, religiile, Bătrânul Rege-Nord este înfrânt de valul noilor puteri din lume.

Se poate observa profunzimea operei lui Eminescu, firul roșu al istoriei fiind bine prezentat, accesul la informație și viziunea asupra lumii i-au permis poetului să ofere tablouri asemănătoare cărților sacre din religiile istorice ale civilizațiilor punctate. Unele aspecte se cunosc, altele sunt cimentate în scrierile academice, altele sunt scoase cu generozitate de Ion Pachia-Tatomirescu în evidență.

Vraja vremurilor se sparge prin revoluție, cu efemera Columnă din Paris, Eminescu, racordat la spiritul vremurilor sale, descrie momentul, imperiile cad, secolele de întuneric se țin cu lanțuri de umilirea popoarelor, sufletele care se zbuciumă în firea comunităților (p. 52). „Omul mare” revine pe scena lumii, arată secretele zeilor sau moare pentru libertate și pace, pentru Patrie. Ion Pachia-Tatomirescu punctează și legătura poetului cu spiritul Zalmoxianismului, cu deschiderea spre raportul dintre parte și întreg, infinitul ținând de eternitatea lui Dumnezeu: „A pus gânduri uriașe într-o țeastă de furnică/ O voință-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică/ Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom” (p. 54). Justiția divină acționează, sunt prinse cele șapte etape de la dispariția unei lumi la panorama deșertăciunilor, trecând prin moartea timpului.

Amprenta universală, marcată de romantism, se vede în ființă și dimensiunile lirosofic în Glossă, cu respectarea rigorii literare și nuanța muzicală a ideilor.  Balanța bine-rău, lumea ca teatru, întrebările asupra a ceea ce a fost, cu accent pe condiția umană. Ion Pachia-Tatomirescu reține afirmațiile lui George Călinescu referitoare la textul magnific: „capodopera liricii ideologice, satirică fără obiect (…), ce printr-o prestidigitație sublimă de idei voiește a învedera proasta mașinărie a lumii” (p. 62).

Darul lui Dumnezeu este o oră de iubire, exercițiul de învățare a tehnicii de a muri, voluptatea se intersectează cu durerea, plus vulnerabilitatea în fața jumătății de aur. Omul devine propriul rug prin arderea spirituală, ajungând la ascetismul care țâșnește deasupra realului: „Nu credeam a muri vreodată/ pururi tânăr înfășurat în manta-mi,/ Ochii mei nălțam visători la steaua/ Singurătății” (p. 66).

Istoria străbate ființa cu dorul Nemuritorului Dac, aflat sub pecetea nunții cosmice, totul bazat pe muzicalitate, ideea cosmică, testamentul celui aflat pe-o Gură de Rai, filozofia care se coagulează în forțe subtile, protagonistul reintegrându-se în ordinea cosmică…(p. 74).

Există o decadă a miturilor esențiale în opera marelui poet, Ion Pachia-Tatomirescu arată mitul etnogenezei Poporului Pelasg-Valah, mitul nemuririi cu integrarea părții în întregul cosmic, cel al tinereții fără bătrânețe, motivul teiului, al bradului sau stejarului, al arborelui divin. Apoi al perechii ideale, a nunții cosmice, al Zburătorului, al trecerii din Țara-cu-Dor în Țara-fără-Dor, al „boabei spumei”, el „ens-ului” de geniu, al comprimării timpului etc. Avem o analiză complexă provenind din marile paradigme ale existenței, sub amprenta Pelasgo-Valahă.

O analiză complexă este dedicată poemului Luceafărul, cu alegoria nemurii și simbolului înfiorării cosmice dintr-un timp melodios, văzute printr-o viziune estetic-romantic-paradoxistă a autorului cărții, cu tablouri bine articulate și cimentate în literatură.

Intrând în gândirea poetului, cronicarul prezintă starea universului în poezia sau proza lui Eminescu, cu arhitectura Cosmosului și timpul reversibil, o viziune de ansamblu care se bazează pe lecturi din marile cărți ale lumii, având o privirea universală, chiar dacă pe baze romantice. Trecutul oferă tipare pentru un viitor previzibil, dureros de real, prezent în mintea omului.

Iubirea stă la baza  recâștigării Raiului, omul putând intra în eternitate, îndrăgostiții fiind atinși de „aurul florilor de tei”.

Cititorul va avea în față o carte complexă, cu o „bibliografie sigilată” masivă pentru fiecare capitol, trimiteri la texte critice consolidate și citate din opera lui Eminescu pertinente, veridice, corecte. Pe alocuri se fac trimiteri la cultura veche a românilor, pelasgo-valahă, cu legendele și miturile agreate, arătându-se rădăcinile existențiale ale unui creator de marcă, cu deschidere spre marea literatură a lumii, cu idei din sociologie, istorie, fizică, matematică, astronomie, teologie, cu păstrarea regulilor genurilor literare. Autorul pune accent pe rădăcina pelasgo-valahă din opera lui Eminescu, deși arată că civilizația Sudului/ Romei a învins cultura material-spirituală a Nordului, aspecte care dau o notă aparte analizei. Este bine că sunt enumerate valorile vechi, care vin dintr-o civilizație dizolvată în apa imperiilor, dovadă că învingătorii își impun regulile. Pe de altă parte, este o lecție actuală, România, așa cum o știm se află/ s-a aflat la intersecția marilor imperii - și de aici o serie de lecții care vin natural spre cititorul de astăzi, viețuitor într-o lume mult mai complexă, dar care, pe unele locuri, repetă experiențele trecutului.

Cu alte cuvinte, avem tabloul complet și complex al poetului bazat chiar pe viziunea personală, modelată de studiile cercetate de Ion Pachia-Tatomirescu de-a lungul timpului, cu pasiune, acribie, deschidere.

Da, cultura poate fi puterea care ne duce spre lumină…

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Vatra veche”, 2024

 

 

 

 

 

Eminescu - TRECUT, PREZENT, VIITOR... Literatura la puterea a treia...

 

EMINESCOLOGIE LA TRECUT, PREZENT, VIITOR, SUB MAȘINĂRIA LUMII…

 

Despre Eminescu s-a scris mult, complex, fundamental. Personalitatea marelui poet a dinamizat literatura română și a modelat modul cum percepem cultura ca forță socială. Ion Pachia-Tatomirescu revine cu o carte profundă, EMINESCOLOGIE LA PUTEREA A TREIA, apărută la Editura Waldpress din Timișoara, în anul 2024. O carte la care a lucrat mai mulți ani (55 de ani, din 1968 până în 2023) după cum afirmă în moto-ul de la început. Există deci o știință aparte: Eminescologia. Puterea ei se extinde la trecut, prezent și viitor, ca o paradigmă cultural-socială importantă, pe același palier cu religia, chiar.

Cartea începe cu povestea prezenței lui Eminescu pe tărâmul Olteniei, „Câmpul Cerbului”, aproape de Filiaș, județul Dolj, la invitația unui prieten. Locul mirific, natura generoasă, stimulează viziunea lui Eminescu asupra vieții, timpului, istoriei ca forță socială. Episodul este semnificativ, a generat numeroase momente de inspirație literară și este motiv pentru dezvoltarea științei despre Eminescu.

Trecerea timpului este o temă fundamentală abordată de poet, ciclul uman, de la copilărie la maturitate este unul care ține de existența omului ca specie în Univers. Imaginea trecerii anilor, ca „nouri lungi pe șesuri”, este una profundă, legată de creație, de modul în care totul devine dinamic și supus purificării. Posibilitatea unei noi lumii se întrezărește în textele poetului.

Timpul se concretizează în prezența tablourilor istorice, de la Sarmisegetusa la Roma împăratului Traian, planurile istoriei sunt decodate de marele poet, ajungând la „sâmburele” lumilor, depășind idealul, plonjând în realul dureros. Există „raza de gândire”, informația încrustată în materie și ea poate fi decodată, sub coajă fiind adevărul… Toate sub arcadele Carpaților, ca o civilizație pelasgo-valahă bine coagulată.

Etapele „terraformării” lumilor pe această planetă sunt bine prezentate în opera lui Eminescu, de la civilizația Asiro-Babiloniană, în jurul marilor fluvii Tigru și Eufrat, la civilizația Egipteană, cu tiparul ei special, de-a lungul Nilului. Apare în istorie civilizația Semitică/ Ebraică, în jurul râului Iordan și a Mării Moarte, cu istoria ei agitată și legendară. În lume se intersectează toate cu civilizația Heladică/ Elenă, de la Marea Egee. Comerțul, dezvoltarea artelor și a meseriilor vechi, aduc noi paradigme în dinamica socială. Eminescu le vede cu ochii minții, dincolo de presiunea existenței mundane. Orfeu are harfa sfărâmată, istoria curge spre taina Imperiului Roman, apoi căderea imperiului, ca orice imperiu bazat pe slăbiciunile și limitele umane. Migrația popoarelor modelează istoria spre un final real, lumea se reface din cenușă și sânge. Sub roțile carului de aur a unui împărat, vremurile și oamenii sunt striviți, dar timpul are capcanele sale, dar și soluțiile vindecării rănilor sociale.

Civilizația Pelasgo – Valahică, în „Raiul Daciei”, ca civilizație distinctă în istorie, cu amprenta specifică are dinamica ei, poetul prinde în opera sa mișcarea, valul și arată luminile de la Dunăre. Mitul are locul lui, este un mod de a codifica tainele istoriei, prin etapele esențiale de pe acest areal. Ajuns în acest punct, Ion Pachia-Tatomirescu reia istoria lumii, la fel precum Harari, ulterior, pasionatul istoric al civilizațiilor, iar umbrele vremurilor s-au mișcat în opera poetului, printre râuri argintoase, codrii grei de argint, munți seculari, dumbrăvi de aur, păduri de flori, sub zborul fluturilor cu aripi de curcubeu, „A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptuos” (p. 33). Imagini dintr-un tablou  modern, care descriu locul Edenului Pelasgo-Valah. Sunt punctate miturile, legendele, prezența zânelor, a Stejarului Sfânt, muntele ca un portal între lumea de aici și infinit, sub ochiul lui Samoș/ Dumnezeu Daciei. Toate duc la o împărăție fără bătrânețe și a vieții eterne, bază pentru basmele românilor și miturile formate în timp. Folclorul ieșind la iveală, cu forțele lui modelatoare și generatoare de creații diverse.

Podul peste Dunăre pricinuește căderea civilizației din Dacia, capitala Sarmisegetusa, cu simbolurile ei și stilul de viață format sub știința dacilor de a se face nemuritori. Simboluri, legende, tipologii care se mișcă în istorie ca fermenți ai comunităților umane. Imperiile, sub roțile istoriei, se ridică, apoi cad, Imperiul Roman învinge, își impune regulile, civilizația, religiile, Bătrânul Rege-Nord este înfrânt de valul noilor puteri din lume.

Se poate observa profunzimea operei lui Eminescu, firul roșu al istoriei fiind bine prezentat, accesul la informație și viziunea asupra lumii i-au permis poetului să ofere tablouri asemănătoare cărților sacre din religiile istorice ale civilizațiilor punctate. Unele aspecte se cunosc, altele sunt cimentate în scrierile academice, altele sunt scoase cu generozitate de Ion Pachia-Tatomirescu în evidență.

Vraja vremurilor se sparge prin revoluție, cu efemera Columnă din Paris, Eminescu, racordat la spiritul vremurilor sale, descrie momentul, imperiile cad, secolele de întuneric se țin cu lanțuri de umilirea popoarelor, sufletele care se zbuciumă în firea comunităților (p. 52). „Omul mare” revine pe scena lumii, arată secretele zeilor sau moare pentru libertate și pace, pentru Patrie. Ion Pachia-Tatomirescu punctează și legătura poetului cu spiritul Zalmoxianismului, cu deschiderea spre raportul dintre parte și întreg, infinitul ținând de eternitatea lui Dumnezeu: „A pus gânduri uriașe într-o țeastă de furnică/ O voință-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică/ Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom” (p. 54). Justiția divină acționează, sunt prinse cele șapte etape de la dispariția unei lumi la panorama deșertăciunilor, trecând prin moartea timpului.

Amprenta universală, marcată de romantism, se vede în ființă și dimensiunile lirosofic în Glossă, cu respectarea rigorii literare și nuanța muzicală a ideilor.  Balanța bine-rău, lumea ca teatru, întrebările asupra a ceea ce a fost, cu accent pe condiția umană. Ion Pachia-Tatomirescu reține afirmațiile lui George Călinescu referitoare la textul magnific: „capodopera liricii ideologice, satirică fără obiect (…), ce printr-o prestidigitație sublimă de idei voiește a învedera proasta mașinărie a lumii” (p. 62).

Darul lui Dumnezeu este o oră de iubire, exercițiul de învățare a tehnicii de a muri, voluptatea se intersectează cu durerea, plus vulnerabilitatea în fața jumătății de aur. Omul devine propriul rug prin arderea spirituală, ajungând la ascetismul care țâșnește deasupra realului: „Nu credeam a muri vreodată/ pururi tânăr înfășurat în manta-mi,/ Ochii mei nălțam visători la steaua/ Singurătății” (p. 66).

Istoria străbate ființa cu dorul Nemuritorului Dac, aflat sub pecetea nunții cosmice, totul bazat pe muzicalitate, ideea cosmică, testamentul celui aflat pe-o Gură de Rai, filozofia care se coagulează în forțe subtile, protagonistul reintegrându-se în ordinea cosmică…(p. 74).

Există o decadă a miturilor esențiale în opera marelui poet, Ion Pachia-Tatomirescu arată mitul etnogenezei Poporului Pelasg-Valah, mitul nemuririi cu integrarea părții în întregul cosmic, cel al tinereții fără bătrânețe, motivul teiului, al bradului sau stejarului, al arborelui divin. Apoi al perechii ideale, a nunții cosmice, al Zburătorului, al trecerii din Țara-cu-Dor în Țara-fără-Dor, al „boabei spumei”, el „ens-ului” de geniu, al comprimării timpului etc. Avem o analiză complexă provenind din marile paradigme ale existenței, sub amprenta Pelasgo-Valahă.

O analiză complexă este dedicată poemului Luceafărul, cu alegoria nemurii și simbolului înfiorării cosmice dintr-un timp melodios, văzute printr-o viziune estetic-romantic-paradoxistă a autorului cărții, cu tablouri bine articulate și cimentate în literatură.

Intrând în gândirea poetului, cronicarul prezintă starea universului în poezia sau proza lui Eminescu, cu arhitectura Cosmosului și timpul reversibil, o viziune de ansamblu care se bazează pe lecturi din marile cărți ale lumii, având o privirea universală, chiar dacă pe baze romantice. Trecutul oferă tipare pentru un viitor previzibil, dureros de real, prezent în mintea omului.

Iubirea stă la baza  recâștigării Raiului, omul putând intra în eternitate, îndrăgostiții fiind atinși de „aurul florilor de tei”.

Cititorul va avea în față o carte complexă, cu o „bibliografie sigilată” masivă pentru fiecare capitol, trimiteri la texte critice consolidate și citate din opera lui Eminescu pertinente, veridice, corecte. Pe alocuri se fac trimiteri la cultura veche a românilor, pelasgo-valahă, cu legendele și miturile agreate, arătându-se rădăcinile existențiale ale unui creator de marcă, cu deschidere spre marea literatură a lumii, cu idei din sociologie, istorie, fizică, matematică, astronomie, teologie, cu păstrarea regulilor genurilor literare. Autorul pune accent pe rădăcina pelasgo-valahă din opera lui Eminescu, deși arată că civilizația Sudului/ Romei a învins cultura material-spirituală a Nordului, aspecte care dau o notă aparte analizei. Este bine că sunt enumerate valorile vechi, care vin dintr-o civilizație dizolvată în apa imperiilor, dovadă că învingătorii își impun regulile. Pe de altă parte, este o lecție actuală, România, așa cum o știm se află/ s-a aflat la intersecția marilor imperii - și de aici o serie de lecții care vin natural spre cititorul de astăzi, viețuitor într-o lume mult mai complexă, dar care, pe unele locuri, repetă experiențele trecutului.

Cu alte cuvinte, avem tabloul complet și complex al poetului bazat chiar pe viziunea personală, modelată de studiile cercetate de Ion Pachia-Tatomirescu de-a lungul timpului, cu pasiune, acribie, deschidere.

Da, cultura poate fi puterea care ne duce spre lumină…

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. Dacoromania, nr. 114/2024

 

 

 

 

 

EMINESCU ȘI CĂRȚILE...

Biopoeme crescute lent

 

 

Dragi poeți, lumea vă va urî cu stil pentru că și pe Eminescu

l-au urât întâi. Voi nu mai sunteți băieții de gașcă,

lumea nu mai citește poeme cu ritm și rimă de import,

nu mai citește poeme în proză,

caută europoeme corecte estetic, politic,

biopoeme crescute lent chiar pe bulevard.

 

Dacă pe Eminescu l-au otrăvit, vă va veni și vouă rândul,

dacă i-au trecut cuvintele prin mașina de tocat carne,

nu vor scăpa nici vorbele voastre.

 

Cum vă zic, lumea vă urăște, voi nu aveți telecomenzi în mâini, voi purtați în pumni cuvinte sângerânde.

 

Acolo unde locuiește un poet, el își scrie poemele pe zidurile apartamentului de la etajul zece,

sunt poeme cu balcon și aer condiționat.

 

Atât vă mai zic:

Nu pe voi vă urăște lumea, nici pe Eminescu,

sunteți cu toții mărci industriale precum numele sfinților

din zilele de pe urmă.

Lumea urăște pe fabricantul de cuvinte,

pe angrosistul de vorbe, pe agentul de vânzări,

pe vindecătorul care are o ambulanță,

plină cu acele cuvinte de lux, cu diacritice,

și care știe cum să-l calce pe cizmă pe jandarm.

 

 

Constantin Stancu Hațeg ©

 

Ion Pachia-Tatomirescu, Eminescologie la puterea a treia... Editura Waldpress, 2024. Fenomenul Eminescu, sumar oglindă...

 

PROGRAM EMINESCIANA, 15 IANUARIE 2024. DEVA CULTURALĂ ȘI POEZIA

 

Eminescu și creștinismul, limbajul religios la poet

 

 

Eminescu despre creștinism

 

 

 

Unii teologi și biserici sunt dispuși să-l prezinte pe Eminescu în diferite stări, poziții, să caute un loc în istorie pentru el, fără a fi nevoie. Curentul creștin ortodox consideră că poetul ar trebui plasat printre sfinți, fără a ține cont că el s-a considerat poet, a suferit pentru poporul său, a deschis punți între oameni, culturi diferite. A cercetat mult, a reținut ceea ce-i de folos poeziei sale, operei sale. Opera s-a deschis spre universalitate.

Alte curente creștine, care nu au cultul sfinților, îl consideră poet care, uneori, nu înțelege Evanghelia, nu a cercetat Scriptura, un poet național rămas blocat în activitatea sa literară, o personalitate a lumii laice.

Sunt extreme care exclud capacitatea unui scriitor de a vedea dincolo de limitele umane, mai ales dacă are geniu, geniu primit de Sus. Poetul a cercetat în profunzime Scriptura, dar a înțeles că forțele religioase pot bulversa oamenii. Oamenii simpli, cei care iubesc, cântă după o săptămână de muncă, se căsătoresc, au urmași și se bucură de toată truda lor.

Totuși, Eminescu are o poziție aparte față de adevărul din Scripturi, a săpat în profunzime, acolo unde omul se poate întâlni cu Dumnezeu, conform cu standardele vremii sale. Evident, el nu a cunoscut operele marilor teologi din secolul al XX-lea, dar a simțit pulsul divin din textele Scripturii. 

Eminescu și Evanghelia: „Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altuia. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrate a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tată-său din ceruri iertare prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.” (Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1).

 

A avut o idee profundă despre Sfintele Scripturi. În biblioteca lui, alături de operele sfinţilor părinţi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Augustin, Ioan Damaschin, se găsea şi Sfânta Scriptură. În manuscrisele sale există o traducere în limba română veche a începutului prologului din Evanghelia după sfântul Ioan: "La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...".

El consideră că Evanghelia, "această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean", este aceea ca l-a "ridicat atâta pe om". Într-un articol din publicat în ziarul "Timpul", notează: "Iată, două mii de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea". Şi precizează: "Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui". În acelaşi articol, deplânge cum "în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia".

În Evanghelii se găsesc "cuvintele de miere", din care preoţii învaţă poporul. Într-o noapte de Paşti, aşa cum reiese din poezia, "Învierea", fiind în Biserică, urmărit de "spiritul rece al morţii", Poetul contemplă şi ascultă: "Un singur glas îngână cuvintele de miere, / Închise în tartajul străvechii Evanghelii". Şi apoi adaugă: "C'un muc în mâini moşneagul cu barba de zăpadă / Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă / Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă, / Că de trei zile'nvinge, cumplit muncindu-şi prada".

Eminescu apreciază valoarea rugăciunii, invocarea ajutorului de sus. În manuscrisele lui s-au găsit o transcriere în limba latină a rugăciunilor "Tatăl nostru" şi "Ave Maria", precum şi rugăciuni către Mântuitorul: "Isuse Cristoase / Izvor mântuitor / Şi Domn al oştirilor / De oameni iubitorule / Mântuitorule"; "Isuse Cristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate".

Rugăciunea vizează următoarele: să fie ascultate plângerile, durerile noastre. Iată rugăciunea: "Rugămu-ne-ndurărilor, / Luceafărului mărilor; / Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri / Din neguri te arată / Lumină dulce clară, / O, Maică Preacurată / Şi pururea Fecioară, / Marie!"

Poetul are încrederea că asupra sufletului rănit, se va aşeza binefăcătoarea "lumină lină", care poate să-i redea speranţa: "Speranţa mea tu n-o lăsa să moară, / Deşi al meu e un noian de vină; / Privirea ta de milă caldă, plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară".

Se roagă apoi pentru credinţa: "Redă-mi credinţa". Sentimentul nimicniciei şi al păcatului îl face să vadă distanţa dintre ce ar trebui să fie şi ce este. Simţindu-se fără credinţă, poetul o cere în rugăciune: "Străin de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. // Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!" (Răsari asupra mea, 1879)

Eminescu are o consideraţie specială pentru Iisus Hristos, Mântuitorul. El este modelul suprem, demn de a fi urmat. El este "martirul omenirii lănţuite". "Crist, scrie Eminescu în Apelul din anul 1870 pentru praznicul de la Putna, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei".

El s-a născut în sărăcie la Betleem, luminând şi devenind împăratul omenirii. În poezia "Dumnezeu şi om" (1873), se adresează Mântuitorului dintr-o veche icoană: "Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător... / Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană. Erau vremurile când Isus se arăta ca darul divin venit de sus: "Te-am văzut născut în paie", căci acolo, la Betleem, "Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul". Vede distanţa dintre ceea ce se întâmplă în prezent şi ce era în trecut: "Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie / Ieri ai fost credinţa simplă însă sinceră, adâncă, / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă... / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie".

În "Rugăciunea unui dac" (1879), Poetul evocă lucrarea mântuitoare a lui Cristos, deşi nu-l numeşte: "El este-al omenimei isvor de mântuire / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, El este moartea morţii şi învierea vieţii!".

La 12 aprilie 1881, publică articolul "Şi iarăşi bat la poartă...", cu ocazia sărbătorii Paştelui: "Duiosul ritm al clopotelor - scrie el - ne vesteşte că astăzi încă Cristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri" (Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Ed. Academiei, 1985, p. 134-135). Cristos este acela care moare şi învie, biruie moartea, se jertfeşte, pentru a ne dărui nouă viaţă. "Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Cristos învingător / Iar inimile toate s-unesc în armonie: «Cântări şi laude-nălţăm / Noi, ţie unuia, / Primindu-l cu psalme şi ramuri, / Plecaţi-vă, neamuri, / Cântând Aleluia! / Cristos au înviat din morţi, / Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcând-o, / Lumina ducând-o / Celor din morminte!»" (Învierea, 1878)

Poetul este fascinat cu privire la creştinism: puterea lui transformatoare. Nici o altă învăţătură nu l-a ridicat atât de mult pe om, precum Evanghelia lui Cristos. Biografia divină, care întrupează şi descoperă iubirea este cea care "au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui"

"Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Isus Cristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine... Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie" ("Şi iarăşi bat la poartă...", "Timpul", 12 aprilie 1878).

Eminescu are admiraţie pentru Fecioara Maria. Ei i se destăinuia, ei i se roagă. Pentru el, Fecioara este "crăiasa" lumii, "regină peste îngeri", "luceafărul mărilor", "Maica Sfântă", "pururi fecioară", îndurarea, cea care are puterea să ne înalţe "din valul ce ne bântuie", mila care risipeşte deznădejdea, cea care poate veni "în noaptea gândurilor", care poate să "asculte a noastre plângeri". Poetul înalţă rugăciunea către ea: "Crăiasă alegându-te, / Îngenunchem rugându-te / Înalţă, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / O, Maică Preacurată / Şi pururea Fecioară, / Marie!" (Rugăciune, 1879).

Versurile "Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară" amintesc de imaginile Maicii Domnului din iconografia bizantină, unde Preacurata îşi pleacă privirile pline de duioşie asupra celui care priveşte icoana.

Fecioara Maria este alături de Isus: "De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului" (Colinde, colinde, 1878).

Maria l-a născut pe acela care poate da adevărata libertate. În anul 1870, un comitet care îl avea secretar pe Eminescu chema la praznicul Mănăstirii Putna. "În ziua de 15 august a.c. românii în genere serbează ziua Sântei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Crist", scria Eminescu în Apel. "Fraţilor, am proiectat a serba cu toţii ziua acelei sânte care-a conceput în sânul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiut mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: Libertatea!" (Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 32).

Creștinii protestanți consideră că Isus este singurul mijlocitor între om și Dumnezeu, el este Omul Isus (1 Tim. 2:5). Totodată Biblia are și ea mesajul ferm legat de Maria, mama Domnului Isus:

Matei 1: 39. Maria s-a sculat chiar în* zilele acelea si a plecat în

grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda.

40. A intrat în casa lui Zaharia si a urat de bine Elisabetei.

41. Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, si Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt.

42. Ea a strigat cu glas tare: „Binecuvântată * ești tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tău.

43. Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu?

44. Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie.

45. Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care iau fost spuse din partea Domnului se vor împlini.”

Mulți protestanți, evanghelici și din alte culte, predică din acest text, subliniind rolul și poziția Mariei. Biblia are totdeauna dreptate, pe de altă parte, situație acceptată de cultele creștine.

 

Alexandru Vlahuţă, atunci când l-a vizitat în ospiciu din Bucureşti, cu puţin timp înainte de a muri: "Era prin martie 1889; m-am dus într-o zi să-l văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. M-a cunoscut şi i-a părut bine când m-a văzut... M-a întrebat de prieteni căindu-i, vorbind de ei cu milă... adusei vorba de poezii... Atunci cu o bucurie de creator, scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie şi, aşezându-se pe scaun, începe să citească... un şir lung de strofe de o sonoritate şi un efect ritmic fermecător... Fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: foc şi aur reveneau mereu... n-am putut reţine decât aceste patru versuri: "Atâta foc, atâta aur / Şi-atâtea lucruri sfinte / Peste întunericul vieţii / Ai revărsat, Părinte".

Eminescu și credința:

„E ușoara credința ca prin precepte teoretice de morala, prin știința oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie sa aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune, după care sa-și modeleze caracterul si faptele. Precum arta moderna își datorește renașterea modelelor antice, astfel creșterea lumii noua se datorește prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creștinul a-și modela propria sa viața”. Întrebării retorice de ce Iisus Hristos este așa de mare, Mihai Eminescu îi da un răspuns simplu: „Pentru ca prin iubire el a făcut cearta intre voințe imposibila. Când iubirea este, și ea este numai când e reciproca, si reciproca absolut, va sa zică universala; când iubirea e, cearta e cu neputința” (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Științifica și Enciclopedica, București, 1981).

Iată că Biblia a avut un rol important în viziunea despre viață la Mihai Eminescu. Desigur, comentarii vor fi, teologii vor căuta să arate că ei au dreptate. Uită un lucru, literatura este punte deschisă spre Viață. Ori viața fără Biblie nu se poate concepe dacă trăiești în civilizația iudeo-creștină.

 

*Sursa informațiilor: Internet, și http://ercis.ro/actualitate/viata201001.asp?id=20100124, preot: Cornel Cadar

Text publicat în Rev. „Vatra veche”, nr. 8/23