Revista Banchetul, nr. 13-14-15
vineri, 31 martie 2017
Eminescu în limba germană. Traducere Christian W. Schenk
Revista Banchetul, nr. 13-14-15
miercuri, 29 martie 2017
marți, 28 martie 2017
Nichita, un gând - 31.03.2017. Sensul iubirii și altă matematică...
Poezia lui
Nichita Hristea Stănescu produce multă bucurie, iubitorul de literatură bună
reacționează imediat la un poem, îi cunoaște vocea, imaginea. Imaginea lui se
confundă cu imaginea poetul în sine. Imediat apare și tristețea, cărțile
publicate în partea a doua a vieții sunt mai puțin cunoscute. Critica literară
a fost depășită de aceste cărți, sunt cărțile grele din poezia românească.
Nichita s-a
născut în anul 1933, a decedat în anul 1983, a fost un mare iubitor al poeziei
din viața oamenilor. L-a preocupat greutatea sufletului. Un eseu scris pe
această temă rămâne memorabil. „Materia” sufletului este palpabilă, deci, doar 21
grame…
A scris destul
de mult, a publicat la fel, începe cu un volum având un titlu interesant: Sensul iubirii (1960)…
Da, a scris
poezie patriotică bună: Un pământ numit
România… Sună frumos și are multă rădăcină. Cine nu-l agreează, să pună
repede un înger acolo!
A fost redactor
de revistă, a primit numeroase premii, a rămas fidel poeziei cu toate celulele
ființei sale, a dăruit câte o poezie celor care l-au iubit, mai mult decât a
dărui flori, a dăruit iubire... partea cea mai frumoasă a ființei sale. Cea mai
tandră!
Lumea este
prezentată în mod original în opera sa, o viziune unică. Și-a construit opera
ca pe o catedrală, catedrala din poem, cu înger pe acoperiș. Viziunea lui
merită să fie continuată de poeții români, e o cale bună, duce spre miracol…
Pot sa fiu uitat, pentru că
nu țin la brațe, pot sa-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
și cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sângele meu se vărsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca niște bariere.
E lumina destula. Privirile mele
nu vad decât o singura masca (… ); (Edict).
nu țin la brațe, pot sa-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
și cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sângele meu se vărsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca niște bariere.
E lumina destula. Privirile mele
nu vad decât o singura masca (… ); (Edict).
Metaforele lui
construiesc cosmosul, procedează ca în univers: participă materia, animalele,
florile, peisajul, a „furat” uneltele de la îngerul principal, care pune funia
de măsurat în cetate.
Ca nimeni altul
a redat, prin revelație personală, complexitatea ființei umane. Era convins că
omul este marea carte unde avem acces la marea informație meandrică pusă de
Creator acolo, ca mărturie… Unghia are un ochi, degetul are un ochi, o lumea a
perspectivelor copleșitoare.
Versurile
poemelor sale curg lin, sunt melodioase și dantelate, atrag prin gravitația
ideilor și prin gravitația cuvintelor. Cuvinte sunt gravide… Parabolele
dezgheață lumea înghețată, cuvinte se asociază precum regulile din științele de
limită, care leagă lumi deosebite. Eu înlăuntrul eului, cer înlăuntrul umărului…
Paradox și algoritm la malul mării…
Ni se deschide
perspectiva matematicii poetice, a rigorii, bizarul face parte din peisaj și
atrage normalitatea invizibilă…
Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu știm, vai, nu ştim cât facem (Altă matematică).
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu știm, vai, nu ştim cât facem (Altă matematică).
În poeziile
sale, Nichita a pus un partener, o femeie, un prieten, îngerul. Poezia sa este
populată de oameni care trăiesc plenar, are viață. Aici se devoalează
miracolul…
Metaforele sunt
prezente, abundă, sunt semne și noduri, înger pe trecerea de pietoni. Mesajul
este unic, irepetabil. Metafore despre iubire, timp, spațiu, forme complexe
vii, despre sens, despre ea și despre poet… Poetul nu este artistul simplu, e
ființa complexă care traduce mesajul…Când fericirea se recompune în opera sa,
se declanșează durerea, ea e dureros de frumoasă…
Nichita vede
viitorul ca un prezent continuu, ni-l prezintă cu fast sau cu simplitate, are
ziceri de profet la banchetul artei. Prin viitor el se eliberează de greutatea
timpului, ne eliberează de noi.
Starea poeziei?
Depășirea crizelor, sărbătoarea relațiilor în plină viteză, există reflexul
poetului care reacționează la tensiunea din relații. Se ridică prin iubire,
face saltul ca un leu în plină vânătoare. Da, Nichita ne duce în noi
universuri, știința poetului este de a ne preda gustul genezei. Macrocosm și
microcosmos se lipesc și formează punctul central. De acolo există perspectivă
și se vede opera imperfectă și soldatul…
Experiența
personală reflectă drama omului în căutarea eului, a omului modern care bate cu
degetul în zid, poate deschide cineva. Îngerul de serviciu, îngerul titular.
Nichita se îndepărtează de canoanele vechi, inventează alte, mai noi, mai
stranii, mai apropiate de inima omului. Hotarul dintre lumi este mobil, lumea
se dilată, se deplasează spre roșu… Cu Nichita intrăm în pădurea de sunete,
sunetele modelează lumea noastră care ne locuiește. Când se joacă, Nichita
inventează. Poate fi criticat, poate fi negat, el ne servește noi universuri cu
poet cu tot!
De ce? Fără
pricină, fără pricină!
Uneori este
superficial, lasă intenționat să-i scape ceva important, se odihnește prin
poezie de oboseala catedralei sale! Da, pare vulnerabil, dar intră în carte cu
toate păsările migratoare. Poezia sa împinge zgomotul de fond al civilizației
la marginea zicerii. Lasă amprente pe țipăt! Poetul este actorul care-și
prezintă poezia, nu se sperie de pietrele care l-ar împroșca din public. Scrie
poemul pietrei care vede…
Tinerii vin spre
rigoarea frumosului de la malul mării, de la malul timpului:
Această mare e acoperita de
adolescenți
care învață mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu brațul, de curenți,
mai sprijinindu-se de-o raza țeapăna, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsa tăiata-n unghi perfect
și îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinita de yole. Și aștept
un pas greșit sa văd, sau o alunecare
măcar pan' la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan
au și deprins să meargă pe valuri, în picioare (Adolescenți pe mare).
care învață mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu brațul, de curenți,
mai sprijinindu-se de-o raza țeapăna, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsa tăiata-n unghi perfect
și îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinita de yole. Și aștept
un pas greșit sa văd, sau o alunecare
măcar pan' la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan
au și deprins să meargă pe valuri, în picioare (Adolescenți pe mare).
Constantin Stancu
Nicolae Băciuț: VATRA VECHE 3, SUPLIMENT DEDICAT LUI NICHITA STĂNESCU. Mereu o altă matematică a poeziei...
Revista (în varianta printată) va fi prezentată în premieră la Ploieşti, în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”, marţi, 28 martie 2017 Ora 17,00 –Serata Atitudini dedicată poetului Nichita Stănescu: prelegeri susţinute de prof. Gelu Nicolae Ionescu şi prof. Mădălina Ştefan despre lirica lui Nichita Stănescu; prelegere susţinută de prof. insp. Rodica Georgescu – „Vocea umană”; recitaluri muzicale susţinute de elevii Colegiului de Artă „Carmen Sylva” Ploieşti.
Nicolae Băciuț: prezentarea ultimului număr al revistei „Vatra veche”,
cu suplimentele dedicate lui Nichita Stănescu şi Anei Blandiana.
SUMAR
Acasă, de Nichita Stănescu/1
Portret al poetului, la tinereţe fără bătrâneţe, de Nicolae Băciuţ/3
Poetul (din Viaţa şi opera lui Nichita Stănescu, Repertoar biobibliografic), de Mircea Coloşenco/3
Naşterea şi copilăria/3
Prima poezie/5
Anii de şcoală primară/5
Gimnaziul şi liceul, Ploieşti/6
Student la Bucureşti/7
Dublu debut în presă: Cluj şi Bucureşti/8
Dublu debut editorial/9
Boemă, poezie, căsnicie/10
Nichita Stănescu, respirări critice, de Valentin Marica/26
Iubire, vis, existenţă în „Măreţia frigului”, de Ştefania Ciobanu/29
Luarea zborului din zbor, de Mioara Kozak/31
Metamorfoze sacrale, de Ştefania Ciobanu/33
Poezia ca viaţă, dincolo de viaţă, de Cezarina Adamescu/34
O altă matematică, de Constantin Stancu/36
Modernismul poeticii lui Nichita Stănescu, de Angela Melania Cristea/37
Amnezie Kabir, anamneză Nichita, de George Anca/38
Metafora arborelui în lirica lui Nichita Stănescu/, de Niculina Chiper/40
Un experiment, de Adina Velcea/42
În loc de concluzii, de Nicolae Băciuţ/48
Nichita Stănescu, citit de copii. Metafora arborelui în lirica stănesciană, de Alexandra Alexa/47
Leoaică tânără, iubirea, de Cristian Tătar/50
Semnificaţia poeziei „Ţărm”, de Ligia Ungur/50
O călărire în zori, de Ionuţ Prodan/51
Ploaie în luna lui Marte, de Michelle Barrella/51
Semnificaţia titlului poeziei „Cântec”, de Vlad Blăjan/51
Poezia „Noi”, de Ioana Bloj/52
Căderea frunzei în toamnă, de Rozalia Truţa/52
Iubindu-l pe Nichita, de Codruţa Băciuţ/53
Supliment literar Nichita Stănescu/54
Treptele unui bust/55
Muzeul Memorial Nichita Stănescu”, Ploieşti, de Luminiţa Cornea/56
Festivalul şi Concursul Literar-Artistic „Nichita Stănescu”/ ediţia I/57
Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”. Laureaţi/58
Marele premiu: Mircea Ionescu Quintus/59
Premiul „Opera Omnia”: Adam Puslojic/60
Interviu cu Adam Puslojic, de Miron Manega/61
Poeme de Adam Puslojic/63
Premiul Special: Aura Christi/64
Premiul pentru promovarea Culturii în Străinătate: Iosif Herlo/67
Programul Festivalului, ediţia 2017/69
Eusebiu Ştefănescu, Despărţire în martie, de Nicolae Băciuţ/72
Epoca Clepsidrei/73
Nichita, de Petru Ioan Creţu/73
Lecturi:
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/vatra-veche/
SUMAR
Acasă, de Nichita Stănescu/1
Portret al poetului, la tinereţe fără bătrâneţe, de Nicolae Băciuţ/3
Poetul (din Viaţa şi opera lui Nichita Stănescu, Repertoar biobibliografic), de Mircea Coloşenco/3
Naşterea şi copilăria/3
Prima poezie/5
Anii de şcoală primară/5
Gimnaziul şi liceul, Ploieşti/6
Student la Bucureşti/7
Dublu debut în presă: Cluj şi Bucureşti/8
Dublu debut editorial/9
Boemă, poezie, căsnicie/10
Nichita Stănescu, respirări critice, de Valentin Marica/26
Iubire, vis, existenţă în „Măreţia frigului”, de Ştefania Ciobanu/29
Luarea zborului din zbor, de Mioara Kozak/31
Metamorfoze sacrale, de Ştefania Ciobanu/33
Poezia ca viaţă, dincolo de viaţă, de Cezarina Adamescu/34
O altă matematică, de Constantin Stancu/36
Modernismul poeticii lui Nichita Stănescu, de Angela Melania Cristea/37
Amnezie Kabir, anamneză Nichita, de George Anca/38
Metafora arborelui în lirica lui Nichita Stănescu/, de Niculina Chiper/40
Un experiment, de Adina Velcea/42
În loc de concluzii, de Nicolae Băciuţ/48
Nichita Stănescu, citit de copii. Metafora arborelui în lirica stănesciană, de Alexandra Alexa/47
Leoaică tânără, iubirea, de Cristian Tătar/50
Semnificaţia poeziei „Ţărm”, de Ligia Ungur/50
O călărire în zori, de Ionuţ Prodan/51
Ploaie în luna lui Marte, de Michelle Barrella/51
Semnificaţia titlului poeziei „Cântec”, de Vlad Blăjan/51
Poezia „Noi”, de Ioana Bloj/52
Căderea frunzei în toamnă, de Rozalia Truţa/52
Iubindu-l pe Nichita, de Codruţa Băciuţ/53
Supliment literar Nichita Stănescu/54
Treptele unui bust/55
Muzeul Memorial Nichita Stănescu”, Ploieşti, de Luminiţa Cornea/56
Festivalul şi Concursul Literar-Artistic „Nichita Stănescu”/ ediţia I/57
Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”. Laureaţi/58
Marele premiu: Mircea Ionescu Quintus/59
Premiul „Opera Omnia”: Adam Puslojic/60
Interviu cu Adam Puslojic, de Miron Manega/61
Poeme de Adam Puslojic/63
Premiul Special: Aura Christi/64
Premiul pentru promovarea Culturii în Străinătate: Iosif Herlo/67
Programul Festivalului, ediţia 2017/69
Eusebiu Ştefănescu, Despărţire în martie, de Nicolae Băciuţ/72
Epoca Clepsidrei/73
Nichita, de Petru Ioan Creţu/73
Lecturi:
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/vatra-veche/
sâmbătă, 25 martie 2017
Adrian Botez: Crist- Marele Artist
CRIST-CERTITUDINI
ciorile vin şi-n munţii de zăpadă
topesc păduri şi crapă stânci în sfadă
ciorile-orbesc lumina Crinului Divin
stoluri funebre seacă-n graaluri vin
păstorul munţilor – Crist – Marele Artist
ridică faţa: totu-i aşa trist...
...să înălţăm din rădăcini de inimi altă lume
bicisnic croncănit din piscuri fie spume
să fie vară iar – pe cerurile-albastre
lumina-n clipă nască-şi alte astre
suntem mai buni – cântă privighetori
nu mai plodesc în slăvi nici ciori – nici nori
...puterea nu stă-n zei – credinţe – servitudini
ci arde-nalt în Cristul-Certitudini!
Adrian Botez
***
miercuri, 22 martie 2017
Ana Blandiana: Cândva arborii aveau ochi...
- Supliment Ana Blandiana
Ana Blandiana, la ceas aniversar! Vatra veche și Nicolae Băciuț, semne în istoria literaturii...
Lecturi:
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/vatra-veche/
Dumitru Hurubă: Caragiale, o viață furtunoasă (fragment, continuarea pe acest blog)
Încă un necaz…
Înainte de plecarea
definitivă din ţară, Caragiale l-a recomandat pe fiul său Matei Ion Caragiale
redactorilor de la revista Viaţa
românească ca pe un mare talent, de faţă fiind Vlahuţă, C. Stere,
Ibrăileanu şi Topîrceanu, care
descoperise în versurile recomandatului unele
lacune de ordin artistic stârnind orgoliul şi mânia lui Caragiale. Supărat şi
jignit, acesta îl apostrofă pe vestitul autor al Parodiilor originale cu duritate: „Da’ cine eşti, tu, mă, să-mi dai mie lecţii de poezie?” (M.
Sevastos, Amintiri de la „Viaţa
românească”, E. P. L., 1966).
…Şi, desigur, nu a fost
de-ajuns, paharul cu tristeţi încă nu se umpluse: la 14 aprilie 1890, Caragiale şi-a prezentat spre
premiere Academiei Române opera sa de teatru scrisă în deceniul 1880-1890. Este
vorba despre: O noapte
furtunoasă (1879);
Conu Leonida
faţă cu reacţiunea (1880),
publicată în revista „Convorbiri literare”
nr. 11/1880; O scrisoare
pierdută (1884).
Comedie de moravuri sociale şi politice, piesa a avut premiera pe scena
Teatrului Naţional din Bucureşti,
în data de 13 noiembrie
1884 şi reprezentată în
decurs de trei săptămâni de 11 ori cu succes extraordinar de public; Comedia D-ale carnavalului
(1885), a fost reprezentată
în premieră, de asemenea, pe scena
Teatrului Naţional din Bucureşti în data de 8 aprilie 1885 având parte de un
insucces deplin, fapt datorat unei campanii asiduă şi negativă de presă,
organizată şi orchestrată de către D. D. Racoviță-Sfinx, cronicar dramatic la ziarul România
liberă, „ofensivă” preluată apoi de majoritatea presei… „Obiectul”
vehementei negaţii a fost imoralitatea unei părţi importante a societăţii
oglindită în mai toată dramaturgia caragialiană, şi anume: cea specifică
mahalalei purtând tarele micii burghezii decadente prezentată la scară redusă,
dar specifică. Astfel, creaţia sa de teatru a fost considerată antiliberală şi, prin
consecinţă, antinaţională. În această ordine de idei, Academia i-a respins de
două ori (şi teatrul şi Momente-le de
la premiere, teatrul obţinând doar 3
voturi pentru şi 24 împotrivă în plenul şedinţei Academiei. Este de reţinut
intervenţia lui Dimtirie A. Sturdza, pe-atunci secretarul Academiei, care,
desigur, a influenţat semnificativ şi indiscutabil votul: „Un artist (…) trebuie să
iubească adevărul, frumosul şi binele; el (…) nu trebuie să ia elementele rele din societate şi a le prezenta ca
tipuri care înfăţişează naţiunea sa proprie, pe care cu intenţiune o
ponegreşte… Dl. Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată
joc de ea”. Acuzaţii extrem de grave care vor fi lăsat urme amare în
sufletul sensibilului Caragiale. Iar dacă la acestea mai adăugăm şi
consideraţiile şi analizele lui Eugen Lovinescu (1881-1943), făcute în anul
1908, respectiv: „În cincizeci de ani nu va mai rămâne nici cea mai mică urmă din
atmosfera morală a comediilor lui Caragiale; amintirea republicii din Ploeşti
sau a gărzii civice se vor fi risipit de mult”. A fost una dintre cele mai
greu de suportat ameninţări în legătură cu dramaturgia lui Caragiale… Şi nu a
fost deloc o chestiune accidentală, pentru că, după 4 ani, în 1912, ideea este
reluată într-un studiu mai vast despre opera dramatică a lui Caragiale,
publicat în Convorbiri literare şi
apoi în volumul al III-lea din Critice,
trei ani mai târziu (1915) la Editura Ancora, continua în aceeaşi notă
depreciativă: „Opera lui Caragiale ni se
pare săpată într-un material puţin trainic. Timpul a început să-l macine
încetul cu încetul. Lipsită de adâncime, de orice ideologie, de orice idealism,
de orice suflare generoasă, plină de un pesimism copleşitor, de o vulgaritate,
de altminteri colorată, ea s-a bucurat de prestigiul unei literaturi, prea
actuale, dar va rămâne mai târziu cu realitatea unei valori mai mult
documentare.” Afirmaţii distrugătoare pentru un suflet sensibil, al lui
Catagiale. (Textul este de regăsit şi în
volumul al IV-lea de Opere, apărut,
în 1987, la Editura Minerva). Singura explicaţie ar putea fi, deşi subţire, că
Lovinescu, la 27 de ani, încă nu avea bine format simţul de critic literar…
După aproape un deceniu, în
1922, la publicarea ediţiei de Opere, Paul
Zarifopol (1874-1934), mai îndulceşte situaţia scriind: „Lumea aceasta, de care se îngrozesc judecătorii moraliceşti ai lui
Caragiale, îmi pare mie că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate.
Vorbesc de modelele reale, nu de preparatele artistului.” După câţiva ani,
în 1935, Pompiliu Constantinescu (1901-1946), apoi G. Călinescu(1899-1965), în
1941, nu sunt foarte departe de afirmaţiile lui Lovinescu, aşa încât, Călinescu,
îşi expune părerea despre personajele caragialene în Istoria literaturii astfel: „Toţi
aceşti eroi sunt structural satisfăcători, însă nu se poate face cu ei comedie
adîncă.” Sigur, după moartea lui Caragiale, aceste aprecieri devin o altă
poveste, lipsită de importanţă pentru marele Caragiale, trecut în nefiinţă, şi,
evident, cu altă conotaţie spiritual-valorică. În textul de faţă era doar o…
paranteză.
Chestiunea în sine,
apropo de tematica prezentului text, şi întorcându-ne la anii cuprinşi între
1890-1904, când personalităţii în aria culturii, în loc să-i ia apărarea, i-au
subapreciat opera, în timp ce alte persoane au ignorat-o, în cazul cel mai
fericit. Realizăm astfel că motivele mâhnirilor lui Caragiale sunt cât se poate
de clare şi de întemeiate, iar hotărârea de a-şi părăsi ţara natală pentru a se
stabili la Berlin nu ni se mai pare lipsită de logică şi sens, doar un pic
paradoxală, fiindcă marele dramaturg nu cunoştea limba germană…
Adevărata
reabilitare, însă, şi recunoaşterea valorii incontestabile a operei sale, a
avut loc la 28 octombrie 1948, când I. L. Caragiale a fost ales membru de
onoare post-mortem al Academiei Române…
Dumitru
Hurubă
luni, 20 martie 2017
Vatra veche, nr. 3/2017. Sumar, lecturi de primăvară, flux literar
Lecturi la:
Sursa: Nicolae Băciuț
sâmbătă, 18 martie 2017
Eugen Dorcescu - 75. Poem din oglindă
Eugen Dorcescu
OMUL DIN OGLINDĂ
1
Nimic. Să
mă
crezi
când
Îți spun.
Nici năvala,
nici zvonul
de moarte, nici boala,
nici bomba căzută
sub
geamuri,
nici gura de tun,
umplând de fiori și de
sânge
trupuri mici de copii și
făcându-le pulbere
școala,
nimic,
nici tigrul, nici leul,
lansați spre gâtlej, în
avânt,
nici cuțitul,
scăldând în salivă și-n
lacrimi cel din urmă
cuvânt,
nici securea, nici
rânjetul coasei,
oprit în obraz și pe
dinți lunecând,
nimic din acestea,
fii sigur că
nu,
nimic nu se-aseamănă
cu
atacul subit al angoasei.
Poem din volumul În piața centrală,
Timișoara: Editura
Marineasa, 2007
Abonați-vă la:
Postări (Atom)