Adio, ne vedem pe străzile de aur... O retrospectivă de Gheorghe Mocuța (2016)

 

Retrospectivă Constantin Stancu*

 

Antologia poetului din Haţeg reia titlul ciclului de debut, Fructul din fruct şi are un subtitlu exotic, Adio, ne vedem pe străzile de aur. E cumva sugerată aici, prin această acoladă peste timp, întâmpinarea şi despărţirea, de viaţă, de poezie, de meditaţie? Poezia lui Constantin Stancu e dăltuită într-un material preluat din memoria şi conştiinţa unui creator mai degrabă discret şi echilibrat care are simţul măsurii şi al autocenzurii. El reuşeşte prin aceste calităţi – care lipsesc în ultima vreme din peisajul publicistic – să ofere o imagine panoramică şi esenţială a poeziei sale, văzută ca o ieşire la lumină a părţii abisale din om:

„Poesia nu rezistă nămolului din adâncul râului/ precum puietul de peşte/ dansul ei între cuvinte nu se ridică la puterea/ peştilor abisali/ care transformă 100% întunericul în lumină./ Poesia între echilibru şi memorie,/ îşi caută simetria în mandibulele iluziilor,/ migrează spre o altă viaţă, din altă zi.// Efemeră asemenea particulelor care nu există/ nici o milionime de secundă, străbate totul de la/ un capăt la altul….” (Poesia ).

Antologia de faţă cuprinde poeme alese din volumele: Fructul din fruct, 1988, Păsările plâng cu aripi , 1988, Pomul cu scribi , 2006, Greutatea gândului nerostit , 2012 şi Eteminanki (Ultima săptămână) , 2014, închizând un arc de cerc de aproape 30 de ani de activitate literară, dacă ţinem cont de întârzierea programată a debutului colectiv din celălalt regim. Interesant că primul poem din antologie, Argumentele antimateriei , un „poem de început” e un adevărat manifest care intră în logica unei creaţii lucide şi mature. „Antimateria” e locul fără cărţi din raftul de sus al bibliotecii şi exprimă tocmai rostul cuvintelor, cu dialectica existenţei, a alternării golului şi plinului, în procesul creaţiei:

„Nu înţeleg dacă voi putea trăi fără mână,/ fără ochi, fără umeri, fără coasta din care se nasc/ insomnii,/ antimateria a intrat adânc în mintea mea şi/ mintea s-a făcut ţăndări,/ ca un vas de sticlă pură în care/ sticlarul scăpase o lacrimă…”

Din al doilea volum reţinem poemul titular, Pomul cu scribi , cu sugestiile sale desprinse parcă din imaginarul oriental:

„A înflorit pomul cu o mie de scribi,/ toţi tineri, purtând în mâini albe coli nescrise,/ pleoapele noastre precum aripile,/ păsări carnivore se rotesc deasupra,/ ieri purtam un nume obişnuit,/ astăzi sunt deja un număr/ mâine voi fi o culoare,/ dar să credem în tăceri,/ există un limbaj al tăcerii,/ săpat pe muntele acesta născut de alba zăpadă.”

Sunt imagini care conduc spre „un limbaj al tăcerii”, invocat simbolic, aşa cum imaginea îngerului apărut în forfota din mijlocul oraşului e de natură să extindă orizontul poeziei, ca discurs revelator şi metafizic. Motivul tăcerii reapare în volumul Greutatea gândului nerostit, alături de alte simboluri aflate „sub autoritatea şi spiritul Scripturilor” (cum se exprimă Olimpia Berca). Facerea e văzută ca rupere de trecut, ca o durere a despărţirii şi îmbrăţişării dintre elementul mineral şi carne:

„Încerc să mă smulg dar tăcerea mineralului,/ mă ţine legat încă de-nceput,/ carnea şi mineralul nu se amestecă,/ dar va veni vremea de apoi/ când piatra va vorbi într-o limbă veche/ pe care a învăţat-o cândva, demult, când literele/ i-au fost săpate în carnea ei de piatră/ chiar de mine, cel ceva fi o pată de sânge pe un/ cuvânt…”

Volumul Eteminanki sau (Ultima săptămână) se deschide cu un frumos poem despre Memoria luminii şi continuă cu ipostaza comunicării absolute (Dumnezeu devine mai accesibil în aceste texte). Este poezia lui Constantin Stancu o lirică de tip religios, cum scrie un comentator? Răspunsul vine de la Ioan Evu care l-a citit cu mare atenţie: „Poezia este iniţiere, revelaţie, epifanie, iar aspiraţia spre sacralitate este pentru C. S. o condiţie esenţială. El simte permanent o primordială nevoie de protecţie patern-divină, fără a luneca însă în capcanele misticismului… Personajele sau miturile biblice sunt numai pretexte prin care poetul îşi pune în scenă trăirile personale, caută şi găseşte răspuns propriilor sale interogaţii”. Volumul se încheie cu o secvenţă din volumul de debut Fructul din fruct şi cu un ciclu inedit, Alte poeme . Obsesia istoriei cetăţii, poemul dedicat Sarmizegetusei şi imaginea finală a îngerului rătăcit în Bizanţ, îi marchează viziunea liricii, atât de personală, a căutării sensului existenţei sub blazonul „fructului din fruct”: „morţii sunt îngropaţi în ţipătul noului născut”. Iată un vers revelator pentru întreaga alchimie lirică a poetului din Haţeg.

Preocupat să confere un statut de cetate literară propriilor căutări şi universului afectiv care le învăluie, unde fiinţa îşi află sălaşul, Constantin Stancu e un nume de reţinut, cu un discurs inconfundabil în poezia actuală.

 

Gheorghe Mocuța

 

În revista „Arca” (Arad), nr. 7-8-9/2016, pp.146-148

 

* Constantin Stancu, Fructul din fruct, (Adio, ne vedem pe străzile de aur), antologie 1988-2015, Editura Princeps Multimedia, 2015.

** Gheorghe Mocuţa s-a născut pe 5 iunie 1953 în comuna Curtici, localitate de frontieră, judeţul Arad.

A absolvit Şcoala Generală nr. 1, Curtici, Liceul Teoretic nr. 5 Arad, Universitatea din Timişoara, licenţiat în filologie (romană-franceză), 1976. A fost muncitor necalificat, funcţionar „Romtrans” Curtici (1972-1973), profesor de limba franceză la Bârlad, Sanmartin, Curtici, primar al oraşului Curtici, (1990-1992), director al Liceului Curtici (1992-2003); redactor la revista de cultură Arca din Arad, de la înfiinţare, din februarie 1990 până în 2000, în prezent este redactor-asociat la revista ARCA.

Debut în presa literară, cu recenzie în revista Orizont, din Timişoara,1975.
Debut colectiv cu secţiunea Câmpia secretă în volumul colectiv Argonauţii, 1986. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1994.

Cărţi: Zăpada anului unu, poezie, Colecţia revistei Arca, Arad, 1994; La răspântia scriiturii, critică literară, Ed. Mirador, Arad, 1996; Omul de litere/ viaţă de hârtie, poezie, Ed. Mirador, Arad, 1998; Mic tratat asupra naufragiului, antologie poetică, Ed. Axa, Botoşani, 2001; cu o postfaţă de Viorel Gheorghiţă; Pe aceeaşi arcă, critică literară, Ed. Mirador, Arad, 2001; Pregătiri pentru marea călătorie, poezie, Ed. Mirador, Arad, 2002; Sistemul modei optzeciste, (critică literară), Uniunea Scriitorilor, Ed. Redacţiei Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 2004; Călătorie. exil, (poeme), Ed. Brumar, Timişoara, 2007; Întoarcerea lui Ulise (Receptarea teatrului lui Eugen Ionescu în critica românească), critică literară, „Vasile Goldis” University Press, Arad, 2007.
Premii literare: Premiul de debut şi premii ale Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor pentru celelalte volume, până în 2001; Premiul de excelenţă pe anul 2001 al Filialei Arad a U.S.; Premiul Festivalului de poezie EMIA, Deva, 2002; Premiul Revistei „POESIS”, Satu Mare, 2004; Marele premiu pentru poezie „George Coşbuc”, Bistriţa, 2007. - Sursa Ideea Europeană

 

 

URARE DE SĂRBĂTORI... Anul 2023 cu lumină în arena timpului!

 De la Nicolae Roșu

VIA DOLOROSA... Pribegii astrale cu Aurelian Sârbu

 VIA  DOLOROSA

n-am starea locului

cum sunt din firea lui Dumnezeu

plămădesc lume după lume

fără seamăn între ele --

cruci ale răstignirilor mele

văpăi orfane-n nopți de veghe

și pribegii astrale

deopotrivă și părtaș al lui Sisif

urc mereu stigmatizat

prin moarte spre ivire

Aurelian Sârbu

Dumitru Velea, Camera cu pereți de oglinzi (Vol. II), Editura Sitech, 2022. Semnal, oglinzile literaturii de azi

 

Mirela-Ioana Dorcescu, SEMIOTICA METAFOREI... Poezie românească și identitate. Semnal, câteva note

 

Revista „SUD”, nr. 11-12/2022. Semnal, semne, poeți și oameni de cultură în dialog

 

DE SĂRBĂTORI... FELICITARE DE LA UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

 

FELICITARE... ZBORURI ÎNALTE

 

Testamentul pierdut... Poeme de azi pentru mâine. O actualitate viitoare

 

Revista „NEUMA”, nr. 11-12/2022. Semnal, sumar, cultura în cetate

 

EUGEN DORCESCU - BIBLICE... „În fond, psalmii ne arată cum să ne adresăm lui Dumnezeu, este o lecție supremă de comunicare, omul trebuie s-o deprindă dacă dorește să se lege/ relege de Creator, ca sursă de viață, ca acces la adevăr, ca luminare în ce privește calea pe care trebuie s-o deseneze în lumea aceasta pentru sine/ salvarea sa”

 

Mărturia stihuitorului

(Eugen Dorcescu – Biblice, 2021)

 

 

Volumul Biblice*, semnat de Eugen Dorcescu, reia sub o formă consolidată stihuirile din Scriptură în mai multe părți, armonios alcătuite de poet. Structura este finisată până la ultima literă în ceea ce privește mesajul către cititor: Prolog; Psalmii; Ecclesiastul; Pildele; Rugăciunea Regelui Manase; Epilog. Totodată, poetul leagă demersul său de câteva Poeme originale, o parte care se integrează în viziunea de ansamblu asupra acestui gen de poezie, sau cum afirmă autorul, stihuire: punere în operă a unor texte sacre într-un limbaj actualizat, bazat pe înțelegerea profundă a Bibliei. A creat o punte între psalmii cunoscuți, agreați de multă lume, și psalmii de azi, o punte între două eternități

Legătura dintre poet și Biblie este una fundamentală, viața i-a fost structurată și susținută de aceasta. Pătrunderea în profunzime a gândurilor lui Dumnezeu, legat de Creația Sa și de omul - partea acesteia, transmise unor persoane inspirate prin revelație, reprezintă o etapă spirituală înaltă, atinsă greu de orice făptură limitată, captivă într-un trup efemer.

Volumul a apărut la Editura Eurostampa din Timișoara, în anul 2021, și reprezintă ultimul țipăt mut adresat de scriitor lumii, moștenirea sa cea mai de preț, lăsată celor care au înțeles căile omului pe Pământ. Este nevoie și de o anumită inițiere în fenomenul complex al lumii Bibliei, unică, aparte, separată de lume și, totuși, făcând parte din lume. Din acest motiv, volumul are un Cuvânt înainte semnat de Mirela-Ioana Dorcescu, specialist în domeniu, cunoscătoare de literatură și semiotică. De asemenea, poetul, atins de Cuvânt, ne prezintă Mărturia stihuitorului, o zonă importantă pentru istoria literară și pentru ceea ce reprezintă relația scriitorului cu Dumnezeu. Ambele părți sunt obiective, dovedind modestia (sau smerenia) de care orice artist ar trebui să dea dovadă.

Eugen Dorcescu arată că el a fost doar scribul, cel care a preluat mesajul adevăratului Autor, și l-a transmis spre oameni. O responsabilitate mare, dar și eliberatoare, cu efecte asupra minții umane și asupra sufletului creaturii. Răsplata pentru scrib este imensă, cititorul va înțelege că are în fața ochilor un mesaj de sus, împletit cu aspirațiile individului de humă, în raport cu Spiritul. Motivațiile stihuitorului sunt din zona divină, ele nu se coagulează dintr-o teorie literară sau artistică artificială, Eugen Dorcescu făcând referire la regulile de bază ale Scripturii: „Căci de se socotește cineva că este ceva, deși nu este nimic, se înșeală pe sine însuși” (Galateni 6,3). Mai sunt și alte trimiteri care definesc poziția scribului în raport cu cele scrise și publicate. Aceste precizări au fost necesare din perspectiva teoriei literaturii. În general, o parte din scriitori se poziționează pe o linie de vedetism, scriitorul fiind considerat de multe ori o personalitate cu veleități originale… Țărâna nu poate cuprinde nemurirea, aici fiind cheia stihuirilor.

Unul dintre poemele din partea a II-a a volumului devoalează această poziție:

 

De când e lumea lume, se repetă

Enigma minunată de-a fi scrib.

De a fi scrib hieratic și celib,

Precum, în paradisul caraib,

Un zbor de pescăruș sau de egretă.

 

Frumos și pur, dușman al nimănui,

Neștiutor de vrajbă și de ură,

Pierdut în scriitură și-n Scriptură:

Așa își poartă fragila făptură,

Blindat, zidit, în sihăstria lui. (Scribul, p.276).

 

Cine cunoaște jurnalele lui Eugen Dorcescu (dar și opera sa, în ansamblu) va înțelege fiecare cuvânt pus în acest poem, unul scris de Yah Elohim în carnea sa.

Mărturia stihuitorului trebuie citită cu atenție, ea dă o direcție corectă în ceea ce reprezintă textele actualizate din Psalmi, Ecclesiastul, Pildele, Rugăciunea lui Manase. Aceste stihuiri s-au mai întreprins în literatura română, începând cu Mitropolitul Dosoftei, în anul 1673, și continuând cu alți scriitori. Starea originală a textului sacru se păstrează, artistul lăsându-se modelat de forța spirituală a mesajului inițial/ original. Substanța textului a impus o formă aparte, potrivită cu mesajul divin. Scribul s-a supus. Astfel, nivelul prozodic a fost atins cu maximă atenție și responsabilitate. La nivel lexical, având în vedere vechimea textului, s-a păstrat fondul arhaic și s-a modelat cu unele neologisme, potrivite cu sensul divin inițial. Apar și termeni ebraici, fenomen impus de teologia biblică, interpretarea Bibliei prin Biblie. Acești termeni sunt definiți în corpul cărții și cititorul inițiat va descoperi (sau redescoperi) o lume atinsă de har, cimentată prin revelație și disponibilitate.

În fond, psalmii ne arată cum să ne adresăm lui Dumnezeu, este o lecție supremă de comunicare, omul trebuie s-o deprindă dacă dorește să se lege/ relege de Creator, ca sursă de viață, ca acces la adevăr, ca luminare în ce privește calea pe care trebuie s-o deseneze în lumea aceasta pentru sine/ salvarea sa. Mintea omului este modelată de textul divin, înțelepciunea are importanța ei și se dobândește prin exercițiu zilnic în relația cu Yah Elohim. Peisajul divin, oferit de aceste stihuiri, se relevă cu putere, textul transmițând energii subtile certe, puternice, relevante. Omul se poate redescoperi ca ființă creată, cu posibilități enorme în lume. Astfel, Eugen Dorcescu probează că limba română este compatibilă cu cele mai înalte trăiri, făcând legătura dintre prezent și eternitate. Până la urmă, Dumnezeu este activ în istorie, prin istorie, cu istoria pe Umeri Săi, iar limba română demonstrează acest lucru.

Editor, om de cultură, Eugen Dorcescu putea să aleagă din multele stiluri în care să-și exprime opera. S-a întors, smerit, la stilul de început, cel care ne leagă de viață, de moarte, de humă și de Cer, totodată. Marile probleme ale omului sunt cele din textele sacre, jocul de-a „stăpânul inelelor”, practicat de unii scriitori a fost/ și este spectaculos, dar efemer din punctul de vedere al omului de țărână. Într-unul din psalmi, Dumnezeu e prezentat ca stând în Cer și râzând de toate demersurile omului (Psalmul 2)…

Lectura va dezvălui cititorului adevărata dimensiune a muritorului care poate izbuti în istorie și poate viețui multă vreme pe Pământ, dacă acționează după liniile de forță ale adevărului:

 

În cortul Tău cine-o să locuiască,

O, Doamne, Și-n sfințenia deplină

A muntelui Tău sacru, în lumină?

Acela doar ce vrea să făptuiască

Numai dreptate, cel fără de vină,

Cel cu vorbirea sinceră, firească.

Asemenea, cel ce, nicicând, nu are

În graiul lui cuvinte dușmănoase,

Pe semeni nu-i jignește, nu-i descoase.

Dar pe cel rău îl vede cu oroare,

Cinstire dând purtării cuvioase.

În veci el nu-și renegă jurământul,

Chiar dacă i-a fost spre pagubă cuvântul.

Nu ia dobândă. Nu primește mită,

Pe cel cinstit la moarte să-l trimită.

Cel ce străbate scala asta toată

Nu-și va-ntina mărirea niciodată (Ps. 14 /15, p. 43).

 

Cititorul va întâlni, de-a lungul cărții, experiențele unor generații de oameni care s-au zbătut în istorie să dobândească o stare înaltă, capabili să vadă dincolo de orizontul anilor trăiți aici, să pipăie eternitatea cu ochi spirituali. Mesajul original rămâne intact, stihuirea sună familiar, omul ascultă glasul acela ca un susur blând și subțire…

 

Când inima-mi m-a-mpins să văd ce sunt

Destin, înţelepciune şi menire,

Ce ţintă-şi are omul pe pământ,

De ce se zbate fără contenire,

Am intuit, privind pământ şi cer,

Şi marea mişcătoare şi profundă,

Că omul nu-i capabil să pătrundă

Dumnezeiescul lumilor mister.

El nu distinge cele de sub soare,

Lucrarea Celui Veşnic. Totuşi, iar,

O cercetează, trudnic şi amar –

Eşecu-i cât osârdia de mare.

Căci chiar dacă-şi închipuie că are

Putinţa de-a pricepe ce-i sub soare,

Greşeşte. Nu pricepe. E-n zadar (Ecclesiastul, VII, 16,17, p. 172).

 

O parte importantă a Biblicelor, o reprezintă Poeme originale, dense, captivante.   

Ele reprezintă o prelungire a stihuirii, care devine operă literară de primă mărime, poetul tratând marile probleme ale unui prezent continuu, în el cuprinzându-se destinul omului prestat de neputințele și limitele sale, capabil să facă saltul spre eternitate doar stimulat de impulsul divin subtil. Aici descoperim poetul, vorbind cu toate posibilitățile oferite chiar din pântecele mamei.

Prologul deschide seria revelaților personale:

 

N-a fost cu neputință. N-a fost greu.

Aseară am vorbit cu Dumnezeu.

La fel de clar; de simplu, de senin,

Cum ai tăifăsui cu un vecin…

E drept că El tăcea. Sau, mai curând,

Iradia în fiecare gând,

În fiecare şoaptă şi impuls,

În fiecare zbatere de puls.

Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,

Discursul spre tăcere s-a mutat,

Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,

Tăcerea era drumul către El.

Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis.

Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis (p. 25).

 

Poemele originale încep cu o laudă adresată Creatorului, el merită toată închinarea pentru bucata de pâine, pentru paharul cu apă, pentru Creație. Totul dovedește prezența Lui, iar certitudinea vine la final: „Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru/ frunze și flori. /Lăudat că-n final/ mă omori…” p.245). EL merită lauda pentru că dreptatea și judecata sa sunt corecte, dar oferă salvarea în eternitate prin Fiul Său, Iisus Hristos. Moartea este doar un prag, oferta de a trece în altă lume, mai înaltă, după riguroasa inițiere…

Ultimul poem din acest ciclu, pornește de la viziunea oferită Ecclesiastului, preluată de poet în ființa sa: ce a fost va mai fi, ce va fi a mai fost, taina din istoria acestei lumi… „Şi totu-i mai zadarnic decât tine./ Strivite de mesajul cosmoglot,/ Cuvintele, sărmanele, nu pot/ S-absoarbă taina tainicului cod –/ Şi vin la uşa Tainei să se-ncline” (Ecclesiast, p. 277).

Relația bărbat femeie este văzută abrupt, dar adevărat. Omul este pământ, țărână vorbitoare, fără ascendență. Adam, ins primordial în Paradis, cu urmași pierduți, doar el și ea, creați ca unic trup… În concluzie, în lume sunt el și El. Taina se desfășoară sub o agendă trecătoare și, totuși eternă, prin acel unic trup clădit în Dumnezeu… (Adam, p.269).

Trecând dintr-un plan în altul, poemele oferă o imagine sinteză a umanității, bătrânii marginalizați de generațiile tinere, împinși spre limita inferioară a existenței (adunați în țarc, împinși în moarte) pentru o înghițitură de mâncare… Apoi, libertatea infernală în care este cuprinsă o lume presupus liberă, decisă să-și ia destinul în mâini. Efectul: oameni morți de parcă-s vii… Oameni fără reper, fără Stăpân/ Dumnezeu (Istoria unei nevroze, p.273)…

Toate aceste poeme sunt marcate de adevărul profund al Bibliei, o prelungire a stihuirii care a ținut cartea la nivelul suprem al destinului, asumat prin acceptarea planului divin. Se desenează strict, ordonat, disciplinat marile teme ale literaturii din orice vreme… Aventura în abis.

Poetul, la fel ca un cavaler din alte vremuri, rămâne credincios Stăpânului și femeii sale, o prezență „în vidul greu dintre cer și pământ”, capabil să depună sacrificiul suprem (Ioanitul, p. 270). Acceptă autoritatea și doza de iubire care susțină existența.

„Poetul Eugen Dorcescu este un scriitor familiarizat cu Sfânta Scriptură și, implicit, cu poezia ei. Dacă multor condeieri ai literaturii noastre Biblia le-a fost doar o sursă de inspirație sau le-a oferit teme lirice, autorul de față îi stă ca o pecete pe inimă – ca să-l citez pe Solomon -, ceea ce-i conferă, pe lângă prestigiul literar, și o aură de noblețe spirituală”, a scris Valeriu Anania, cel care a ne-a oferit o variantă tradusă a Cărții Sfinte într-o limbă română elegantă și penetrantă. De fapt, relația celor doi s-a concretizat în acel demers înalt al scribilor dispuși să ne ofere gândurile lui Dumnezeu despre oameni, menite să ne dea un viitor și o speranță…

Cuvântul înainte semnat de Mirela-Ioana Dorcescu și Mărturia stihuitorului lămuresc multe aspecte importante legate de realizarea acestui volum și clarifică termenii, sensul, starea, cheia literară și spirituală. Cartea ar putea fi catalogată ca fiind utilă zonei de închinare, agreată de comunitățile creștine. Dar nu este așa, Biblia este o carte practică, ea te poară prin experiențe necesare, nu presupuse: moartea, viața, nașterea, înțelepciunea, relația cu ceilalți oameni, relația cu Dumnezeu, abilitatea de a realiza ceva concret, posibilitatea de a lăsa moștenire un tezaur spiritual necesar, iubirea, ura, fuga de rău, evitarea urâtului etc. Marile teme ale omului au fost atinse, indiferent de timpul în care cititorul va lectura conținutul acestor stihuiri, omul este invitat la experierea acestora (trăirea valorilor divine)… 

În Biblice, Eugen Dorcescu reia o serie de texte publicate anterior, dar, modul în care a ivit prezentul volum, ne dă certitudinea că-n istorie nimic nu este întâmplător. Cititorul va putea descoperi o lume pusă în umbră de faptele omului și aflată sub ochii lui Dumnezeu, având pecete harul…

 

Ci iată care-i ultimul cuvânt

Din tot ce-ai ascultat şi auzit:

Pe Dumnezeu să-L temi necontenit

Şi să-I păzeşti poruncile oricând.

Acesta este lucrul cuvenit

Oricărui om de humă pe pământ.

Yah Elohim din veşnicii ascuns e,

Dar are sub privire toate cele,

De la noianul mării, pân’ la stele.

Şi judeca-va lucrurile-ascunse –

Pe toate: Fie bune, fie rele (Ecclesiastul 12: 13-14, p. 186).

 

 

Constantin Stancu

 

*Eugen Dorcescu, Biblice, 306 pagini, Timișoara: Editura Eurostampa, 2021. Ediție îngrijită de Mirela-Ioana Dorcescu.

         

Căile Tale sunt drepte și vii

 

Psalm

 

                          (După Psalmul 23)

 

 

Tu, Doamne, mă călăuzeşti,

Fiinţa mi-o hrăneşti, în slăbiciune,

Zilnic, Doamne, îmi vorbeşti,

Mă aperi de ispite, de lume…

 

Iată, ape liniştite, în înserare,

Căile Tale sunt drepte şi vii,

Pentru Numele Tău Mare,

Trecem din ţărână în copii…

 

Sufletul meu se înviorează,

Cuvântul Tău mă hrăneşte,

E dulce-n dulcea amiază,

Iar seara mă și linişteşte…

 

Nu mă pedepsi prea tare,

Ai milă în slăbiciunea mea,

Numele Tău e-ndurare - şi e mare,

Chiar şi-n valea rece şi rea…

 

Şi nu mă tem de răul-rău,

Când trec prin umbrele morţii,

Păzit sunt veşnic de braţul Tău

În tăcerile adânci ale nopţii…

 

Doamne, bunătate şi îndurare

Sunt turnate-n viaţa mea,

Trăiesc minunea cea mare -

Binecuvântat în Casa Ta…

C Stancu ©

Foto: Hațeg, podul vechi

 

 

Dumitru Hurubă, CRIME ȘI STRĂLUCIRE... „Cartea este şi un pact de neagresiune pe care omul Hurubă îl face cu Dumnezeu, o împăcare profundă care i s-a descoperit în timp şi care dă sens şi eternitate, dincolo de gustul biruinţei, dincolo de siguranţa spirituală, dincolo de răbdare şi rezistenţă şi toate la un loc, plus eternitatea aşa cum am afirmat”

 

CRIME ŞI STRĂLUCIRE

 

Dumitru Hurubă caută să iasă din timpul său, privind ţintă la reperele pe care istoria i le pune la dispoziţie: Alexandu Macedon, Socrate, Apostolul Pavel, Maria Stuart. Fascinat de marile întâmplări care au schimbat lumea la un moment dat, scriitorul face o mică prezentare a căderilor şi a ridicărilor umane în cartea sa CRIME ŞI STRĂLUCIRE ivită la Editura Călăuza v.b, Deva - 2004, şi prezentată celor care îl iubesc chiar în ziua  în care autorul împlinea 60 de ani, un umorist în căutarea istoriei pierdute. Cartea este un fel de răspuns la întrebările autorului şi pe care societatea în care trăieşte nu i l-a putut da. În lipsa unor personalităţi autentice în societatea românească contemporană Dumitru Hurubă a inventat o carte care să prezinte astfel de tipologii care, evident, marchează viaţa fiecăruia prin mişcarea limitelor. Cartea este o lecţie de dragoste spusă de un om la apogeul vieţii, când priveşte în urmă şi în perspectivă, totodată, şi în toate aceste biografii strălucitoare, marcate de crime, vede puncte de spijin.

Cartea este şi un  pact de neagresiune pe care omul Hurubă îl face cu Dumnezeu, o împăcare profundă care i s-a descoperit în timp şi care dă sens şi eternitate, dincolo de gustul biruinţei, dincolo de siguranţa spirituală, dincolo de răbdare şi rezistenţă şi toate la un loc, plus eternitatea aşa cum am afirmat. Hurubă mărturiseşte în această carte că nu poate face abstracţie de lucrarea lui Dumnezeu în istorie cu oamenii şi că toate au un scop, un sens, toate se leagă în Dumnezeu şi asta pare a fi valabil şi pentru prezent. Privind în trecut, scriitorul dă o imagine a prezentului şi o perspectivă a viitorului, iar aceasta pare confortabil pentru oricine. 

Atenţia pe care a acordat-o acestor persoane şi a vieţii lor dovedeşte faptul că timpul are încă răbdare cu toţi şi că sunt lucruri pe lângă care trecem uneori, dar de care am avea atâta nevoie. Ideile se materializează în Biblie ține să spună autorul şi avem nevoie de idei valide încă pentru că: „Apostolul Pavel m-a învăţat şi mi-a ajutat să văd cu alţi ochi şi cu altă minte relaţia mea cu Dumnezeu; pentru că Alexandru Macedon a sădit în conştiinţa mea gustul victoriilor obţinute cu greu, dar cu atât mai frumoase”…

Dumitru Hrubă începe cu un CUVÂNT SENTIMENTAL – EXPLICATIV, dorind să ne atragă atenţia că aici, în haloul spiritual al cărţii, se petrec lucruri importante care dau sens şi putere memoriei umane, adică fără vise, fără o ţină precisă, fără viziune nu se poate trăi în lume, iar aceşti oameni despre care putem citi în carte au avut un mandat divin pentru a schimba ceva în această lume. Aşteptările prezentului ne arată că de astfel de oameni avem nevoie, care să forţeze limitele.

Cartea parcă ar acoperi un gol în cultura generală a generaţiei „Internet, Manea și Facebook”, care nu are habar ce înseamnă o viziunea corectă asupra lumii, dar până la urmă viziunea aceasta din umbră va schimba lucrurile, dincolo de lipsa personalităţilor de lângă noi, care să doarmă în iarba câmpului, să mănânce cu noi şi să moară  cu noi.

Privirea în istorie a lui Hrubă este necesară, răspunsul se impune de la începutul cărţii: până la urmă fiecare îşi va duce în spate crucea proprie, dacă nu -  va fi silit.

Cartea merită citită pentru lecţia de viziune pe care o propune şi de care avem nevoie, chiar acum.

În aceste vremuri în care scriitorii sunt în căutare de subiecte, de sondaje, de preşedinţi de tot felul, în aceste vremuri în care scriitorii învaţă să se iubească cu greu, din nou. Scriitorul Hurubă le arată la toţi sensul, apostolatul la care a fost chemat scribul modern, chiar dacă nu o vrea şi chiar dacă este cu ochiul pe gloria de o clipă a lumii.

Poate că în această carte scriitorul ar fi trebuit să fie mult mai curajos cu ideile care stau în spatele marilor oameni ai istoriei, poate mai mult „ tupeu”, ca să mă exprim cu un termen la comod, pentru ca mesajul să fie şi mai puternic, chemând la o viziune proprie asupra istoriei, aşa cum fiecare dintre noi o merităm. Dar, dincolo de toate, ne vom duce în spate crucea în fiecare zi ca pe o blândă povară ce ne schimbă în bine.

 

Constantin Stancu

Daniel Marian, Exercițiul atacurilor de panică... Semnal, exerciții lirice

 

Revista „Actualitatea literară”, nr. 121/2022... Semnal, sumar, despre meseria de scriitor la final de an...

 

DESPRE ȚARA HAȚEGULUI, DESPRE ARHIVELE DE LA HAȚEG... România și „țările” ei... Câteva linii de forță de la prof. dr. Zenovoie Cârlugea....

 Sursa: Rev. DACOROMANIA, 106/2022

Aurelian Sârbu, NICIODATĂ ITHACA (poeme), Editura Waldpress, 2022... Semnal, câteva note

 

Eugen Dorcescu, LEVIATANUL - Poeme uitate... Editura Eurostampa, 2022

 

IN MEMORIAM EUGEN SIMION... Cultura și munca, pasiunea și viziunea

 Sursa Rev. „Arena literară” / d-ul Gheorghe Roșu

Portal - MĂIASTRA, nr. 4 (71)/2022... Revistă de cultură și frumos. Semnal, câteva titluri

 

Cărțile poeților: Adrian Botez despre Emil Botta... Măștile poetului în megatimp... Istorie și poezie la limita absolutului

 Sursa: Rev. Feed Back / Daniel Corbu