Sebastian Văduva - Despre experiența oamenilor de succes, trăsături și tentații. Înzestrări naturale, abilități de negociere, hărnicie, creativitate, determinare, altruism, pragmatism

 

Scrieri vechi și noi: NOUL TESTAMENT DE LA BĂLGRAD (Alba Iulia), 1648

 -        O carte ajunge să prezinte misterul vieții, a individului.

-        Literatura acoperă un gol din viața fiecăruia, prin dramă, comedie, iubire etc.

-        Literatura exprimă firea omului, viața și moartea.

-        Intrăm în contact cu polifonia vieții, diversitatea ei care este amplă.

-        Limbajul / discursul literar poate ajuta în expunerea adevărului biblic.

-        Literatura este universală, are de a face cu fiecare dintre noi.

-        Biblia în sine, este o colecție de mai multe cărți, conține istoria lumii, de la grupuri umane, la triburi, grupuri de triburi, popoare, națiuni, uniuni de națiuni, imperii.

-        O carte ne ajută să trecem peste momentele dificile din viață.

-        Literatura se poate cuprinde în spectrul mai larg al apologeticii, știința care aduce argumente pertinente și raționale pentru credința creștină și alte religii.

-        O carte este un text viu care te îmbogățește, de ajută să te împlinești.

-        Poți prinde „secretele” unui stil de viață bun, prin activitate motivată, regim alimentar bine ales, bazat pe hrană luată din natură, prin înfrânarea poftelor, printr-o viață spirituală plină, venită din studiul cărților sacre, contemplație, călătorii, pelerinaje, comunicarea într-o comunitate disciplinată de regulile religioase.

-        Se opune superficialității din avalanșa informatică digitală.

-        Istoria neamului tău se află în numeroase locuri, bine păstrată prin manuscrise vechi, biblioteci, scrisori, tratate încheiate în locuri sfinte, arta religioasă.

Note: C Stancu ©

Mă aștepți la ușă

 

Balanța

 

 

Toate care sunt curate pentru mine,

Din mâinile Tale le voi primi,

De este seară, zi, rău sau bine,

Tu speranța mea, în veci, fii...

 

Din mâinile Tale voi primi toate,

Fiinţa mea le aşteaptă de mult,

Va fi mereu „da”,  nu „poate”,

De Glasul Tău limpede ascult...

 

Alții nu pot să-mi arate calea, Isuse,

Dar Tu o faci blând, cu adevărat,

Toate destinele au fost scrise,

Pentru ca Tu să fii promisul Împărat...

 

În ochii mei cântă calm lumina,

E lumina Ta, pură, cea veşnică,

Ai îndepărtat eroarea, păcatul, vina,

Steaua Ta, Iisus, este puternică...

 

Spre casă mă-ntorc cu speranţă,

Tu mă aştepţi la acea uşă, blând,

Din mâna Ta, ca-ntr-o balanţă,

Primesc viaţa plângând - și-n gând...

Constantin Stancu ©

 

 

 

Constantin Stancu - Atât am dorit să vă spun: Ultima săptămână în care s-a spus totul, s-a trăit totul în moarte, s-a murit totul în viață...

 

Povești de Paști, antologie gândită de Menunț Maximinian... Ed. Charmides, 2026. Semnal, câteva note

 

Proiectul editorial Poveştile Bistriţei – Poveşti de Paşti este realizat sub egida Primăriei municipiului Bistriţa.

Volum editat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud în parteneriat cu Centrul Cultural Municipal George Coşbuc Bistriţa

Proiect cofinanţat din bugetul local al municipiului Bistriţa pe anul 2026.

Nicolae Băciuț: Muntele Athos din Muntele Athos

 

 

Când scriitorul „fură” timp pe muntele din munte

 

 

Nicolae Băciuț este atent la marile evenimente ale literaturii, ale istoriei, ale culturii române. Cu ocazia Zilei Limbii Române din anul 2025, eveniment prezentat în Grecia, scriitorul a lansat o carte simbol: Muntele Athos din Muntele Athos. Meteora via Bizanț. Jurnal, apărută la Editura Vatra veche, în anul 2025, prefața IPS Andrei, Mitropolit.

Autorul ne arată de la început că suntem în prezența unui jurnal, însă cartea este mult mai complexă, avem în față, de fapt: un jurnal (două călătorii), documentar, carte de apologetică, marcată în unele zone ale textului de dialog, scurte eseuri, gânduri de viață, poezie, istorie etc.

Este și o carte inițiatică, autorul și cititorul inițiindu-se în istoria creștinismului, cu particularitatea dedicată credinței creștine ortodoxe din zona limbii române, dar și o inițiere în paradigma credinței. În paralel, scriitorul a avut forța de a integra jurnalul în valorile culturale mai largi referitoare la identitatea românilor, accent pe istoria, literatura veche, geografia credinței. În corpul textelor sunt înserate și câteva poezii, semn că spiritul divin era la lucru în acea comunitate de „turiști”, pelerinaj spre patria din inimă.

La inițiativa și solicitarea ÎPS Andrei, Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului, scriitorul intră într-o nouă experiență. Ca păstor al bisericii, domnia sa l-a invitat într-o călătorie inedită în Grecia, la Muntele Athos, loc cunoscut ca zonă a credinței creștine ortodoxe, cumva un „oraș interzis” pentru laici, doar la prima vedere. Invitația avea tâlcul ei, un scriitor are capacitatea de a transmite obiectiv și dedicat evenimentele pe traseele propuse, fără extremism, dar cu pasiunea de a marca timpul trăit și timpul mărturisit instantaneu sau generat de meandrele culturale. Deși călătoriile la Muntele Athos și la Istanbul, sunt sub același semn, ele au dimensiuni spirituale deosebite. Probabil că autorul a dorit să pună accent pe diferența dintre Rai și Iad, dintre locul unde pământul se întâlnește cu cerul și locul unde oamenii au lăsat firea pământească să dezorganizeze timpul, viața, credințele. Autorul a reținut în carte:

 

“Despre Athos, muntele din Peninsula Halchidică a Greciei, majoritatea occidentalilor nu ştiu nimic; cei care ştiu ceva îl asimilează cu centrul ultraortodocşilor bizantini. Dintre creştinii ortodocşi, cei mai mulţi consideră că este locul unde se retrag cei mai nevoitori călugări, locul unde se fac cele mai puternice rugăciuni, locul în care Cerul este mai aproape de Pământ decât în oricare loc de pe planetă. Cei docţi şi sofisticaţi, catolici şi ortodocşi deopotrivă, îl consideră ultimul bastion al unei vieţi spirituale autentice, în timp ce feminiştii văd în Athos un loc al discriminării. Dincolo de faptul că orice revedere îţi descoperă noi frumuseţi, noi înţelegeri, (în funcţie de ce şi cum priveşti), de această dată, pentru mine Athosul s-a revelat ca locul unei profunde bucurii” (p. 99).   

 

În călătoria la Muntele Athos scriitorul este însoțit de profesorii de teologie de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, astfel jurnalul capătă o greutatea aparte, martorii sunt gata să mărturisească despre miracolul venit din geografia credinței.

Autorul notează: „M-am tot gândit sub ce titlu să pun însemnările mele. Iniţial m-am oprit la <<Athos după Athos>>, în ideea de a sugera amintirea Athosului în sufletul, în credinţa celui care a avut o astfel de şansă. Azi însă, în biserică, la Vatopedu, am avut revelaţia altui titlu: Muntele Athos din Muntele Athos, într-o relaţie de semnificaţii cu <<Lumină din lumină>> sau <<Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat>>” (p. 52). Titlul este bine ales, dincolo de faptele oamenilor, de realitatea imediată, există Muntele Credinței, de el omul se apropie mult mai lent, dar mult mai profund, este acolo, înăuntrul conștiinței.

Sunt mai multe mănăstiri pe care le-au vizitat călătorii  în luna septembrie 2003, apoi în anul 2005, din aceste popasuri scriitorul a reținut unele puncte de reper pentru lumea spirituală. Călugării (dar și călugărițele în mănăstirile lor) dedicându-se unui stil de viață impus de disciplina liber asumată, venită dintr-o credință sinceră și eliberată de constrângerile lumii de astăzi.

Nicolae Băciuț reflectează: „Nu vreau să fac din aceste însemnări ghid turistic. Cred că există destule ghiduri turistice cu Muntele Athos în multe limbi. Am văzut şi eu câteva, la preţuri de neatins pentru români. Vreau doar să consemnez cât mai multe stări, să fiu cronicarul unui pelerinaj, chiar dacă ritmul şi timpul scurt nu e în măsură să ofere prea mult răgaz pentru meditaţie. Trebuie să <<fur>> timp pentru însemnări fugare” (p. 48).

Călugării au un stil de viață aparte, semn pentru credincios. Se întrețin singuri din munca lor, veniturile vin din valorificarea unor articole specifice, confecționate prin strădania lor. Mănăstirile au fost ridicate și prin contribuția acestora, ajutați de meseriași dedicați. Își procură hrana zilnică, bazată pe produse agricole cultivate de ei în zona mănăstirilor, carne puțină, poate de pește, simbol evanghelic asumat. Activitatea zilnică este supusă disciplinei spirituale, închinarea prin cântare, predicare, recitarea de psalmi. Repetarea unor principii religioase, cu accentul pe forța Cuvântului, modelează sufletul, mintea, intră în rezonanță cu Cerul. Aceste momente sunt chiar și noaptea, la ore fixe, mintea și trupul fiind în legătură cu forța cuvintelor citite, cântate, asimilate prin rugăciune, contemplare, umilință în fața Timpului Absolut. În pagina 69, Nicolae Băciuț redă aceste etape zilnice care fac legătura între om și Dumnezeu. Disciplina spirituală lasă amprente în trupul omului, îl formează pentru o închinare continuă prin ritual, muncă, alimentație, relație cu ceilalți, contemplare. Închinarea de noapte se susține din Învierea lui Cristos, la momentele când lumina a biruit întunericul. Motivația celui de la Munte: „Pentru că la mănăstire pleci cu o înaltă misiune. Te duci cu <<nebunie>> pentru Hristos, căci e ceva ilogic să mai ai voinţă liberă” (p. 132).

De asemenea, în mănăstiri sunt tezaure literare, istorice, teologice, muzicale, hărți, peceți, manuscrise, icoane, unele „făcătoare de minuni”, epistole, biblioteci adunate în timp, el transmit mesaje despre momentele importante din viața comunității dar și din viața românilor. O parte bună a istoriei noastre aflându-se în aceste mănăstiri, chiar dacă, unele, în grafia slavonă.

Dialogurile cu părinții din mănăstiri sunt relevante, pun în lumină idei spirituale importante pentru credincioși, laici, profesori de teologie, pelerini, călători spre alte orizonturi. Părintele Dionisie de la Mănăstirea Colciu mărturisea, referitor la chilia pe care a dobândit-o: „A trebuit să lucrăm la mănăstire, la Iviru. Acolo ne dădeau 20 de drahme pe zi, pentru lucru de la răsăritul soarelui până la asfinţit. Şi mâncarea era pâine şi fasole. Fasole în toată ziua. Dimineaţa, seara, tot fasole. Şi dădeau măsline şi sardele sărate, ca să poţi bea apă. Şi aceea era tot. Şi-ţi plăteau douăzeci de drahme pe zi. Şi ce puteai lua cu douăzeci de drahme? Mai nimic” (p. 65).

Pe de altă parte, există și miracole,  la Mănăstirea Sfânta Treime, locașul a fost construit cu strădanie pe o stâncă, are forma de cruce, accesul s-a făcut, la început, pe o scară de frânghie, apoi pe un sistem de scripeți, ulterior s-au realizat 140 de trepte pentru a ușura călătoria la biserica locului.

În paralel, Nicolae Băciuț trece în revistă problema credinței creștine în Bulgaria. Răspunsurile, la fața locului, sunt dezamăgitoare, multe biserici au sărăcit, sunt atinse de falsuri (scaune de plastic), nu au resurse. În școli nu se preda religia, facultățile de teologie sunt puține și modeste, puțini sunt și slujitorii și pregătiți precar. De reflectat atent, raportat la situația de la noi…

Probleme pentru mănăstiri vin din administrarea lor, mulți călugări trebuie să dobândească, forțați de regulile sociale, cetățenia greacă sau să folosească limba slavonă în dauna limbii române. Resursele care se distribuie sunt făcute în mod subiectiv. Există și un extremism religios, se resping deschiderile spre alte orizonturi spirituale, motivat de faptul că învățătura sfinților părinți este suficientă pentru spiritualitatea călugărilor. Pe Muntele Athos, au acces doar pisicile și catârii, femeile fiind interzise. Întrebarea pusă de autor referitor la această oprire a rămas imponderabilă, e complicat să vezi dincolo de ceața timpului. Pentru cei de acolo răspunsurile vin simplu, pentru cei din zona de trecere de la sacru spre laic, răspunsurile nu se relevă în aceeași lumină. Cronicarul notează „Singurele animale domestice acceptate pe Muntele Sfânt sunt pisicile şi catârul, animal bun la toate: ajută la muncile agricole, de la arat la storsul strugurilor, la căratul lemnelor, la transportarea alimentelor. Pe cărările din Munte, catârii mai scutesc de efort pe călugări. Catârii nu pot fi însă călăriţi decât pe lateral. Pisicile se aciuează pe lângă bucătării şi ele sunt admise pentru că mai stârpesc rozătoarele. Dacă nu, rămân pisici vegetariene!” (p. 25)

O idee vine să completeze limitele: „În Muntele Athos sunt, cu siguranţă, mulţi teologi învăţaţi, în sensul tradiţional al termenului. Părintele stareţ George Capsanis e unul dintre aceştia, dar e unul pragmatic. Părintele Vanca îl citează pe călugărul Daniel Noica, cu o afirmaţie provocatoare în acest sens: <<În lume sunt mulţi Dumnezei, unul singur însă e profesionist>>” (p. 25).

Pentru autor, călătoria a fost o experiență inedită. A trebuit să se adapteze la regimul alimentar, la felul de a fi a călugărilor. Să se mulțumească cu o chilie modestă, uneori neluminată. A trecut în revistă momente ale culturii române și universale prin care valorile creștine au înflorit. De la Zoe Dumitrescu Bușulenga la Nicolae Steinhardt, de la Cehov la S. Becket sau Cioran. Cultura a potențat ideile creștine, limbajul, viața cărților, lumea bibliotecilor. El notează, referitor la gândurile lui Cioran: „<<Singura cale de mântuire>>, spune Cioran, în Silogismele amărăciunii, carte pe care am luat-o cu mine, <<e tăcerea>>. <<Dar limbuţia noastră e prenatală”. Dar spune tot el, <<în mod chimic suntem legaţi de cuvânt>>” (p. 153).

Au fost momente în care poezia a biruit curiozitatea, Nicolae Băciuț scriind mai multe: Îngerul din cuvânt (p. 136); Cu timp cu tot (p. 145); Schimbarea la față (p. 147).

Reținem - Schimbarea la faţă: „Tu scrii cu mine -/ scrii cu umbra mea,/ cu sângele din altă viaţă/ cum scrii cu ploile/ de toamnă;/ îmi scrii cu piesele de şah/ dar jocul nu va-ncepe/ niciodată./ Îmi scrii cu anotimpuri/ ce n-au fost,/ cu anotimpuri/ dintr-o altă viaţă,/ îmi scrii cu viaţa mea,/ cu sângele/ schimbărilor la faţă”. (Istanbul, 19 septembrie 2005). Evident, emoția întâlnirii cu Dumnezeul din cuvinte a fost o călătorie pe verticală, scriitorul este și el atins de valurile geografiei spirituale. A descoperit și o veche „meserie” (pentru unii nouă), canonarhul, un călugăr care citea textul pentru restul călugărilor care nu știau să citească, toți cântând cuvintele rostite cu glas tare de acesta (p. 101).

Comunitatea de la Muntele Athos are o capitală, modestă, cu cele necesare. Este descrisă cu multă căldură, Nicolae Băciuț face legătura cu volumul de versuri a lui Matei Vișniec, Orașul cu un singur locuitor. Magazine cu cele necesare, fără opulență, o pistă de aterizare pentru elicoptere, în centru este o toaletă publică. El remarcă: „Liniştea de aici e spartă mai ales de dangătele clopotelor şi, din când în când, de câte o apariţie ciudată pentru acest loc: câte un tractor cu remorcă, un excavator, toate însă la dimensiuni care le fac mai degrabă utilaje-jucărie. Iar dacă la volan este un călugăr, îţi vine să te freci la ochi, nu cumva să ai halucinaţii” (p. 49). La celălalt capăt de timp, la Istanbul, autorul descoperă Babilonul, cu hărmălaia și agitația lumii, cu mult comerț, prostituție, istorie veche și nouă, oraș pe două continente. Există și religie, comunitatea creștină ortodoxă are, din anul 2004, o bisericuță preluată de la comunitatea grecească… Rădăcinile istorice, de credință, migrația oamenilor aduc lumea în punctul de fierbere, raportat la comunitatea de la Muntele Athos. Dinamica vieții îl poartă pe călător de la biserică la moschee, de la Palatul Sultanilor la Ediculeea, închisoarea în care a stat captiv și prizonier Constantin Brâncoveanu. Povestea prostituatelor, industria sexului trage în jos istoria, aduce argumente pentru Noul Babilon, de fapt, unul dintre celelalte.

Așa dar, între Rai și Iad geografia are alte coordonate, o călătorie inițiatică prin care scriitorul a pus față în față ființa omului cu vedenia sa, instrument al comunicării fiind limba română.

Din acest pelerinaj putem trage câteva gânduri: oamenii au nevoie de mai puține resurse decât clamează că au nevoie; legătura cu natura este importantă; există miracole prin credința omului; istoria noastră se află nu numai în cărțile de istorie sau muzee, se află în locuri răspândite în multe zone ale lumii, purtată de oameni rămași, uneori, anonimi; trecerea vămilor reprezintă trecerea dintr-o stare în alta; credința poate muta și munții; un stil de viață bazat pe alimentație, activitate motivată, credință, rugăciune, disciplină poate asigura echilibrul; cuvintele au puterea lor de a schimba oamenii în bine; suntem călători pe acest pământ frumos…

Putem privi Muntele din Muntele Athos cu alți ochi.

Vorba poetului Marin Sorescu: Trebuie să faci zilnic naveta între Rai și Iad…

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. „Vatra veche”, nr. 9/2025

Pslamii miezonoptici, de Eugen Dorcescu

 

Veșnicia fiecărei secunde

 

Volumul Psalmi miezonoptici, semnat scriitorul Eugen Dorcescu, a apărut la Editura Waldpress din Timișoara, în anul 2025. Volumul are o temă esențială, complexă din punct de vedere literar, cu amprentă existențială evidentă. Este relația dintre om și Creator, psalmul fiind un gen literar special, cu rădăcini religioase, necesitând cunoașterea Scripturii, cultură, capacitatea de a rămâne obiectiv, cu abisul deasupra, modul în care omul se poate adresa lui Dumnezeu fără să fie mundan. Necesită un exercițiu îndelung, experiență de viață, capacitatea de a fi purtat destinul pe linia subțire, acceptat din ambele părți. După cum aflăm din Nota autorului, avem 25 de Psalmi inediți (2-26), scriși între finele lunii martie 2025 și începutul lunii mai 2025, apoi munca necesară desăvârșirii lor, forma finală până la începutul verii anului 2025.  Primul și ultimul dintre psalmi, purtând amprenta vremii, sunt din anul 1995, prezența lor lămurind înțelesurile, mesajul, starea, orizonturile. Se face legătura între revelațiile poetice primite de-a lungul timpului, unite sub același semn.

Titlul volumului, Psalmi miezonoptici, are cheia lui. Sunt texte ivite la miez de noapte, atunci se întâlnesc întunericul și lumina, iar întunericul nu a biruit-o. De asemenea, la miez de noapte, Iisus Omul a fost dat morții, în Grădina Ghetsimani, semn a Grădinii/ Raiului inițial. Apoi, tot la acel moment al zilei, Iisus a înviat, biruind lumea, păcatul, moartea, împotrivirile etc. La miez de noapte vorbește, tăcând, Dumnezeu. Cam tot atunci, în unele denominațiuni se săvârșesc rugăciuni de laudă, mijlocire, chiar de vindecare, în alte biserici. Peste aceste ritualuri se suprapun psalmii lui Eugen Dorcescu, o închinare prin mijloace literare, acceptând că la Început a fost Cuvântul. Este jertfa scribului, arderile lui…

Autorul se definește ca hieratic scrib, purtând greutățile vremii, cavaler al tainelor într-o luptă spirituală necesară. El are posibilitatea de a intra în oștile Celui care a fost numit de Scriptură Domnul Oștirilor, Iehova Savaot (cum îl numeau și evreii în Vechiul Testament, conform credinței de începuturi, idee preluată și de creștini). Tensiunea apare în versetele în care psalmistul mărturisește: „Hieratic scrib, psalmist stihuitor,/ Târând ghiuleaua vremii la picior/ Și mușcături de spadă și de cnut,/ Același sunt: eternul luptător/ Al Crucii, în Războiul Nevăzut” (Fatum/ Predoslovie, p. 7).

Ciclul debutează cu moartea omului și se încheie cu posibilitatea învierii, între psalmi existând acea narațiune spirituală a relației dintre scrib și Dumnezeu (Yhwh/ Yahwe sau Iehova), Creatorul Cerului și Al Pământului, Tată și Mamă a Universului, după cum rezultă din traducerea fidelă din limba aramaică. De aici complexitatea mesajului, a semnificațiilor, a trăirilor exprimate prin versuri bine armonizate.

Începutul este lauda dedicată lui Dumnezeu, psalm din aprilie-mai, 1995, în care argumentele sunt cele din Biblie, o laudă adusă creației, prin natura prezentă, pentru grija purtată omului creat, faptul că se acceptă un dialog cu omul creat, pentru ca această laudă să culmineze, paradoxal pentru iubitorul de literatură, dar foarte exact pentru credinciosul creștin: „Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru/ frunze și flori./ Lăudat că-n final/ mă omori…” (Cel de început, p.11). Finalul era necesar, datorită păcatului săvârșit de om, neascultarea, acesta a gustat finitudinea, omul și-a schimbat paradigma, moartea vine cu degradarea omului, aceasta aduce suferința, pecete a neascultării, ori moartea eliberează și deschide un alt orizont. Omul e limitat, dar această limitare era necesară pentru că se limitează și păcatele, erorile, ratarea țintei, răul fiind diminuat de această  stare. Deci lauda este corectă din punctul de vedere al credinciosului, dar incomodă, șocantă, pentru cel care nu înțelege tainele vieții (taina e taină doar pentru cel neinițiat).

Psalmii se leagă între ei, au puternice legături pe orizontală, dar și legături pe verticală, scribul având capacitatea de a lăsa semnificațiile să vină spre cititor, ideile să intre în legătură unele cu altele. Psalmul Fatum, poem inaugural, definește mărturia și credința lui Eugen Dorcescu, făcând totul un întreg bine șlefuit, până la esență, zgura fiind eliminată, rămânând aurul din cuvintele limbii române.

Psalmul 27 (Cel de sfârșit), este un psalm de mulțumire, poartă data de 7 octombrie 1995, scribul mulțumind pentru viață, „drumul prea lung” pe care-l străbate, unul complex, cu greutăți, cu multe taine, descoperite treptat, cu posibilitatea de a cunoaște contextul în care viețuiește omul. O mulțumire pentru semnele primite pe acest drum: „Îți mulțumesc pentru raza spre care/ mă-ndrept,/ rupându-mă de simțuri, de ceea ce știu/ de mine cel sensibil, imaginativ, înțelept,/ rupându-mă de tot ce părea altădată/ a fi/ paradisul terestru, cohorta/ de umbre și nimicnicii” (p. 70). Pe acest drum omul își poartă „în spate cadavrul și crucea”! Drumul are o destinație: „Îți mulțumesc pentru treapta aceasta, unde/ nu există nici liberi, nici robi, nici/ bătrâni, nici copii./ Îți mulțumesc că-n final/ mă învii” (p. 70). Iată sensul, traseul petrecut în trup, marea academie în care este modelat omul, dar totul are un final, apoi capacitatea Creatorului de a învia, puterea tăriei Sale (cum scria Ap. Pavel). Este firul roșu din Biblie, o colecție de cărți care oferă Adevărul din punct de vedere divin. O carte despre Adevăr, nu doar o carte de ritualuri, mituri, legende, istorii de tot felul, de la viața primului om, la viața în triburi, apoi în grupuri de triburi, popoare, grupuri de popoare, imperii…O istorie cu început și sfârșit, lămuritoare pentru cine acceptă, depășind poziția filozofului care se întreabă de unde vine și unde ajunge omul. Mitul lui Sisif este spart de proiectul divin, desfășurat prin Omul Iisus…

Psalmii redau cu sfială relația dintre om și Dumnezeu, una aparte. Omul își caută Creatorul, o căutare neîntreruptă. Răspunsul nu vine, dar psalmistul constată: „Și-acum, tac și,/ sub povara zdrobirii,/ mă-nchin./ Sunt, dintr-odată, precum/ albia mării de ape,/ de cunoașterea Ta/ legănat și prea plin” (Psalmul 2, p.14). Este un răspuns indirect, copleșitor, dovada prezenței. Ființa omului receptează acest mod de cunoaștere.

Aflat pe terasă, sub cerul deschis, scriitorul simte abisul din univers, imensitatea, infinitul vizibil limitat de cel cu ochiul limitat, simte un „templu vag”, sau fără de templu, acest „părăsit paraclis”. „Cât de sterp,/ cât de vast/ e acest Nu!/ Câtă nonpenitență!/ Fiindcă Da ești doar/ Tu, numai Tu,/ în imensa-Ți absență!” (Psalmul 3, p. 18). Întreaga creație este Templul lui Dumnezeu…

În alt psalm scribul descoperă cum, fără Creator, credința nu ar fi posibilă. Există „bolta sinelui duhovnicesc” (p. 23)…

Cunoașterea celor divine presupune un alt fel de cunoaștere, una subtilă, specială, a inițiatului, venind prin lungul șir al celor inițiați: „Abia întreb și/ mă cutremur/ întreg./ Nu cu mintea,/ nu cu sufletul,/ ci cu neînțelegerea/ mea înțeleg” (Psalmul 6, p.26).

Căutarea Celui Preaînalt se poate face cu toată inima, atunci omul poate găsi pe Celălalt, Yhwh, Dumnezeul Prezent...

Poetul afirmă: „Dar Tu/ ești peste tot și/ niciunde./ Între noi e/ prăpastia, e veșnicia/ fiecărei/ secunde” (Psalmul 12, p.38).

Fiecare psalm are o cheie privind modul cum se petrece relația dintre om și Cel Atotputernic, afară din timp, cu timpul prezent, în orașul lumesc ori „deasupra delirului mării”…

Textele au un ritm special, pulsează viața și moartea aparentă, se simte acest ritm, acest pas spiritual, acest salt fără de salt. Frazele sunt cizelate cu atenție, resturile cuvintelor, deșeul vorbirii, sunt eliminate, ideea curge limpede, clară, cu fața și interfața alunecoasă și luminoasă. Fiecare psalm este sculptat în stânca vremii, șlefuit, capătă oglinda aceea imponderabilă.

Din când în când, scribul apelează la nume sau termeni biblici, consolidați de-a lungul timpului, specifici. Este modul în care se pliază pe stările certe, cimentate de-a lungul istoriei de ceilalți scribi. Este rigoarea care aduce mai aproape mesajul, disciplina creatoare. Cei cunoscători ai limbii ebraice vechi sau greaca veche, în care s-a scris revelația inițială, recunosc patina credinței care vine din trecut, năvălește în prezent, curge spre viitor. Când se fac referiri la Dumnezeu, se folosește litera mare, după canonul scribilor, respectul cuvenit Împăratului Oștirilor… Sunt referințe cu nuanță antropologică: Degetele Tale, Tată și Fiu, apoi Maran atha (Domnul Vine), Yah Elohim (Domnul Dumnezeu), Hashem (Numele) etc…O atenție aparte este dată Numelui lui Dumnezeu, semn al reverenței și cinstei cuvenite doar Creatorului și a recunoașterii autorității. În rest, se folosește terminologia cunoscută: Domnul, preferată și de traducătorii Bibliei în limba română.

Unii scriitori apelează la istorie, la mituri, la legendele grecești, indiene, japoneze, toate preluate din cultură etc. Autorul de față apelează la teologia cunoscută pentru revelația generală, dar punând în lumină revelația personală, modul de relaționare cu divinul… În această revelație prezența pendulează între a fi și a nu fi, este și nu este, descoperit și ascuns, stare accentuată de marii scriitori ai lumii: Shakespeare, Tolstoi, Eminescu, Blaga etc.  

Ion Pop, în revista „Viața Românească”, afirma: „<<Poet religios>> nu e, totuși, Eugen Dorcescu, în sensul limitat-convențional al calificativului, ci mai degrabă unul al stării de religiozitate, în sens goetheean-blagian. Adevărata religiozitate poetul o transmite, însă, prin intermediar biblic, în excelentele transpuneri în versuri ale Psalmilor și Ecclesiatului, unde sunt recuperate, cu o vigoare nouă, dexteritatea și rafinamentul articulărilor discursive din mai vechile poezii, cu echilibrarea deplină a cuvântului arhaic cu cel neologistic” (Opinii, p. 76).

Prima copertă ne prezintă un soclu pe piatră, ceramică, purtând titlul Comunicare, autor Remus Irimia, având un mesaj real. Cu alte cuvinte, se mai poate comunica în această vreme de tsunami informațional, chiar lucruri esențiale. Pe ultima copertă este un portret al autorului și un psalm special, momentul în care s-a revelat Cel Ascuns, atât cât să „rupă lanțul morții de la gât” (Cândva). 

O carte în care descoperim ce nou este ceea ce a fost revelat în vechime, ce modern este Universul în care stăm ca-ntr-un Templu, evitând capcanele ființei și timpurile mișcate…   

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în Revista „Vatra veche”, nr. 1/2026

POVEȘTI DE CRĂCIUN, antologie gândită de Menunț Maximinian, Editura Charmides, Bistrița, 2025

 Proiectul editorial Poveştile Bistriţei este realizat sub egida Primăriei municipiului Bistriţa

Volum editat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa‑Năsăud în parteneriat cu Centrul Cultural Municipal George Coşbuc Bistriţa

Proiect cofinanţat din bugetul local al municipiului Bistriţa pe anul 2025

Coordonator proiect: Gabriela Ciornei

Pe la ferestre luminate poposesc copiii cu colindul

 

 

În existenţa fiecăruia dintre noi sunt locuri speciale, cu rezonanţă

aparte, care determină uneori vibraţii profunde, atitudini spontane,

reverii, nostalgii... Povestea care ţine de un anumit spirit al locurilor

ce ne marchează viaţa, conştient sau din umbră, a devenit tot

mai pregnantă în aceste vremuri. Sărbătorile sunt şi ele altfel, de

la comuniunea de altădată, în care cu toţii ne bucuram de venirea

Luminii de Sfintele Paşti în viaţa noastră, la privirea spre cer şi a

descoperirii celei mai mari minuni a lumii acasă, fiecare în familia

lui. Se apropie sărbătoarea Crăciunului, românii, de sute de ani, vestind la fereastra gazdei Naşterea micului Prunc Iisus.

Colindele „splendide odrasle ale genului nostru popular”, cum le

numeşte Mitropolitul Bartolomeu, sunt bijuterii ale credinţei transmise prin vocea colindătorilor din generaţie în generaţie, anunţând că „Astăzi s‑a născut/ Cel făr de‑nceput”. 

Despre extraordinara măiestrie a liricii tradiţionale „pe care orice mare poet ar putea fi gelos”, niciunul dintre popoarele lumii neavând un asemenea folclor şi de a cărui frumuseţe „nu ne putem sătura în veac”, este vorba şi în versurile: „Mare‑i seara de‑astă seară / Dar nu‑i seară de‑astă seară, / Ci e seara lui Crăciun, / Lui Crăciun celui bătrân, / Când S‑a născut Fiul Sfânt, / Fiul Sfânt pe‑acest pământ”, Mitropolitul declarând că au „adâncime şi frumuseţe, al căror lirism e alimentat de certitudinea credinţei şi de participarea afectivă directă”.

 

Menuţ Maximinian

* scriitor, etnolog, jurnalist, director ziarul „Răsunetul”, preşedinte Societatea

Scriitorilor Bistriţa‑Năsăud

 

SALONUL HUNEDOREAN AL CĂRȚII: Nicolae Băciuț, Muntele Athos din Muntele Athos. Meteora via Bizanț. Jurnal, Editura Vatra veche, 2025. EDITURA VATRA VECHE, 23 OCTOMBRIE 2025

 

 

Când scriitorul „fură” timp pe muntele din munte

 

 

Nicolae Băciuț este atent la marile evenimente ale literaturii, ale istoriei, ale culturii române. Cu ocazia Zilei Limbii Române din anul 2025, eveniment prezentat în Grecia, scriitorul a lansat o carte simbol: Muntele Athos din Muntele Athos. Meteora via Bizanț. Jurnal, apărută la Editura Vatra veche, în anul 2025, prefața IPS Andrei, Mitropolit.

Autorul ne arată de la început că suntem în prezența unui jurnal, însă cartea este mult mai complexă, avem în față, de fapt: un jurnal (două călătorii), documentar, carte de apologetică, marcată în unele zone ale textului de dialog, scurte eseuri, gânduri de viață, poezie, istorie etc.

Este și o carte inițiatică, autorul și cititorul inițiindu-se în istoria creștinismului, cu particularitatea dedicată credinței creștine ortodoxe din zona limbii române, dar și o inițiere în paradigma credinței. În paralel, scriitorul a avut forța de a integra jurnalul în valorile culturale mai largi referitoare la identitatea românilor, accent pe istoria, literatura veche, geografia credinței. În corpul textelor sunt înserate și câteva poezii, semn că spiritul divin era la lucru în acea comunitate de „turiști”, pelerinaj spre patria din inimă.

La inițiativa și solicitarea ÎPS Andrei, Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului, scriitorul intră într-o nouă experiență. Ca păstor al bisericii, domnia sa l-a invitat într-o călătorie inedită în Grecia, la Muntele Athos, loc cunoscut ca zonă a credinței creștine ortodoxe, cumva un „oraș interzis” pentru laici, doar la prima vedere. Invitația avea tâlcul ei, un scriitor are capacitatea de a transmite obiectiv și dedicat evenimentele pe traseele propuse, fără extremism, dar cu pasiunea de a marca timpul trăit și timpul mărturisit instantaneu sau generat de meandrele culturale. Deși călătoriile la Muntele Athos și la Istanbul, sunt sub același semn, ele au dimensiuni spirituale deosebite. Probabil că autorul a dorit să pună accent pe diferența dintre Rai și Iad, dintre locul unde pământul se întâlnește cu cerul și locul unde oamenii au lăsat firea pământească să dezorganizeze timpul, viața, credințele. Autorul a reținut în carte:

 

“Despre Athos, muntele din Peninsula Halchidică a Greciei, majoritatea occidentalilor nu ştiu nimic; cei care ştiu ceva îl asimilează cu centrul ultraortodocşilor bizantini. Dintre creştinii ortodocşi, cei mai mulţi consideră că este locul unde se retrag cei mai nevoitori călugări, locul unde se fac cele mai puternice rugăciuni, locul în care Cerul este mai aproape de Pământ decât în oricare loc de pe planetă. Cei docţi şi sofisticaţi, catolici şi ortodocşi deopotrivă, îl consideră ultimul bastion al unei vieţi spirituale autentice, în timp ce feminiştii văd în Athos un loc al discriminării. Dincolo de faptul că orice revedere îţi descoperă noi frumuseţi, noi înţelegeri, (în funcţie de ce şi cum priveşti), de această dată, pentru mine Athosul s-a revelat ca locul unei profunde bucurii” (p. 99).   

 

În călătoria la Muntele Athos scriitorul este însoțit de profesorii de teologie de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, astfel jurnalul capătă o greutatea aparte, martorii sunt gata să mărturisească despre miracolul venit din geografia credinței.

Autorul notează: „M-am tot gândit sub ce titlu să pun însemnările mele. Iniţial m-am oprit la <<Athos după Athos>>, în ideea de a sugera amintirea Athosului în sufletul, în credinţa celui care a avut o astfel de şansă. Azi însă, în biserică, la Vatopedu, am avut revelaţia altui titlu: Muntele Athos din Muntele Athos, într-o relaţie de semnificaţii cu <<Lumină din lumină>> sau <<Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat>>” (p. 52). Titlul este bine ales, dincolo de faptele oamenilor, de realitatea imediată, există Muntele Credinței, de el omul se apropie mult mai lent, dar mult mai profund, este acolo, înăuntrul conștiinței.

Sunt mai multe mănăstiri pe care le-au vizitat călătorii  în luna septembrie 2003, apoi în anul 2005, din aceste popasuri scriitorul a reținut unele puncte de reper pentru lumea spirituală. Călugării (dar și călugărițele în mănăstirile lor) dedicându-se unui stil de viață impus de disciplina liber asumată, venită dintr-o credință sinceră și eliberată de constrângerile lumii de astăzi.

Nicolae Băciuț reflectează: „Nu vreau să fac din aceste însemnări ghid turistic. Cred că există destule ghiduri turistice cu Muntele Athos în multe limbi. Am văzut şi eu câteva, la preţuri de neatins pentru români. Vreau doar să consemnez cât mai multe stări, să fiu cronicarul unui pelerinaj, chiar dacă ritmul şi timpul scurt nu e în măsură să ofere prea mult răgaz pentru meditaţie. Trebuie să <<fur>> timp pentru însemnări fugare” (p. 48).

Călugării au un stil de viață aparte, semn pentru credincios. Se întrețin singuri din munca lor, veniturile vin din valorificarea unor articole specifice, confecționate prin strădania lor. Mănăstirile au fost ridicate și prin contribuția acestora, ajutați de meseriași dedicați. Își procură hrana zilnică, bazată pe produse agricole cultivate de ei în zona mănăstirilor, carne puțină, poate de pește, simbol evanghelic asumat. Activitatea zilnică este supusă disciplinei spirituale, închinarea prin cântare, predicare, recitarea de psalmi. Repetarea unor principii religioase, cu accentul pe forța Cuvântului, modelează sufletul, mintea, intră în rezonanță cu Cerul. Aceste momente sunt chiar și noaptea, la ore fixe, mintea și trupul fiind în legătură cu forța cuvintelor citite, cântate, asimilate prin rugăciune, contemplare, umilință în fața Timpului Absolut. În pagina 69, Nicolae Băciuț redă aceste etape zilnice care fac legătura între om și Dumnezeu. Disciplina spirituală lasă amprente în trupul omului, îl formează pentru o închinare continuă prin ritual, muncă, alimentație, relație cu ceilalți, contemplare. Închinarea de noapte se susține din Învierea lui Cristos, la momentele când lumina a biruit întunericul. Motivația celui de la Munte: „Pentru că la mănăstire pleci cu o înaltă misiune. Te duci cu <<nebunie>> pentru Hristos, căci e ceva ilogic să mai ai voinţă liberă” (p. 132).

De asemenea, în mănăstiri sunt tezaure literare, istorice, teologice, muzicale, hărți, peceți, manuscrise, icoane, unele „făcătoare de minuni”, epistole, biblioteci adunate în timp, el transmit mesaje despre momentele importante din viața comunității dar și din viața românilor. O parte bună a istoriei noastre aflându-se în aceste mănăstiri, chiar dacă, unele, în grafia slavonă.

Dialogurile cu părinții din mănăstiri sunt relevante, pun în lumină idei spirituale importante pentru credincioși, laici, profesori de teologie, pelerini, călători spre alte orizonturi. Părintele Dionisie de la Mănăstirea Colciu mărturisea, referitor la chilia pe care a dobândit-o: „A trebuit să lucrăm la mănăstire, la Iviru. Acolo ne dădeau 20 de drahme pe zi, pentru lucru de la răsăritul soarelui până la asfinţit. Şi mâncarea era pâine şi fasole. Fasole în toată ziua. Dimineaţa, seara, tot fasole. Şi dădeau măsline şi sardele sărate, ca să poţi bea apă. Şi aceea era tot. Şi-ţi plăteau douăzeci de drahme pe zi. Şi ce puteai lua cu douăzeci de drahme? Mai nimic” (p. 65).

Pe de altă parte, există și miracole,  la Mănăstirea Sfânta Treime, locașul a fost construit cu strădanie pe o stâncă, are forma de cruce, accesul s-a făcut, la început, pe o scară de frânghie, apoi pe un sistem de scripeți, ulterior s-au realizat 140 de trepte pentru a ușura călătoria la biserica locului.

În paralel, Nicolae Băciuț trece în revistă problema credinței creștine în Bulgaria. Răspunsurile, la fața locului, sunt dezamăgitoare, multe biserici au sărăcit, sunt atinse de falsuri (scaune de plastic), nu au resurse. În școli nu se preda religia, facultățile de teologie sunt puține și modeste, puțini sunt și slujitorii și pregătiți precar. De reflectat atent, raportat la situația de la noi…

Probleme pentru mănăstiri vin din administrarea lor, mulți călugări trebuie să dobândească, forțați de regulile sociale, cetățenia greacă sau să folosească limba slavonă în dauna limbii române. Resursele care se distribuie sunt făcute în mod subiectiv. Există și un extremism religios, se resping deschiderile spre alte orizonturi spirituale, motivat de faptul că învățătura sfinților părinți este suficientă pentru spiritualitatea călugărilor. Pe Muntele Athos, au acces doar pisicile și catârii, femeile fiind interzise. Întrebarea pusă de autor referitor la această oprire a rămas imponderabilă, e complicat să vezi dincolo de ceața timpului. Pentru cei de acolo răspunsurile vin simplu, pentru cei din zona de trecere de la sacru spre laic, răspunsurile nu se relevă în aceeași lumină. Cronicarul notează „Singurele animale domestice acceptate pe Muntele Sfânt sunt pisicile şi catârul, animal bun la toate: ajută la muncile agricole, de la arat la storsul strugurilor, la căratul lemnelor, la transportarea alimentelor. Pe cărările din Munte, catârii mai scutesc de efort pe călugări. Catârii nu pot fi însă călăriţi decât pe lateral. Pisicile se aciuează pe lângă bucătării şi ele sunt admise pentru că mai stârpesc rozătoarele. Dacă nu, rămân pisici vegetariene!” (p. 25)

O idee vine să completeze limitele: „În Muntele Athos sunt, cu siguranţă, mulţi teologi învăţaţi, în sensul tradiţional al termenului. Părintele stareţ George Capsanis e unul dintre aceştia, dar e unul pragmatic. Părintele Vanca îl citează pe călugărul Daniel Noica, cu o afirmaţie provocatoare în acest sens: <<În lume sunt mulţi Dumnezei, unul singur însă e profesionist>>” (p. 25).

Pentru autor, călătoria a fost o experiență inedită. A trebuit să se adapteze la regimul alimentar, la felul de a fi a călugărilor. Să se mulțumească cu o chilie modestă, uneori neluminată. A trecut în revistă momente ale culturii române și universale prin care valorile creștine au înflorit. De la Zoe Dumitrescu Bușulenga la Nicolae Steinhardt, de la Cehov la S. Becket sau Cioran. Cultura a potențat ideile creștine, limbajul, viața cărților, lumea bibliotecilor. El notează, referitor la gândurile lui Cioran: „<<Singura cale de mântuire>>, spune Cioran, în Silogismele amărăciunii, carte pe care am luat-o cu mine, <<e tăcerea>>. <<Dar limbuţia noastră e prenatală”. Dar spune tot el, <<în mod chimic suntem legaţi de cuvânt>>” (p. 153).

Au fost momente în care poezia a biruit curiozitatea, Nicolae Băciuț scriind mai multe: Îngerul din cuvânt (p. 136); Cu timp cu tot (p. 145); Schimbarea la față (p. 147).

Reținem - Schimbarea la faţă: „Tu scrii cu mine -/ scrii cu umbra mea,/ cu sângele din altă viaţă/ cum scrii cu ploile/ de toamnă;/ îmi scrii cu piesele de şah/ dar jocul nu va-ncepe/ niciodată./ Îmi scrii cu anotimpuri/ ce n-au fost,/ cu anotimpuri/ dintr-o altă viaţă,/ îmi scrii cu viaţa mea,/ cu sângele/ schimbărilor la faţă”. (Istanbul, 19 septembrie 2005). Evident, emoția întâlnirii cu Dumnezeul din cuvinte a fost o călătorie pe verticală, scriitorul este și el atins de valurile geografiei spirituale. A descoperit și o veche „meserie” (pentru unii nouă), canonarhul, un călugăr care citea textul pentru restul călugărilor care nu știau să citească, toți cântând cuvintele rostite cu glas tare de acesta (p. 101).

Comunitatea de la Muntele Athos are o capitală, modestă, cu cele necesare. Este descrisă cu multă căldură, Nicolae Băciuț face legătura cu volumul de versuri a lui Matei Vișniec, Orașul cu un singur locuitor. Magazine cu cele necesare, fără opulență, o pistă de aterizare pentru elicoptere, în centru este o toaletă publică. El remarcă: „Liniştea de aici e spartă mai ales de dangătele clopotelor şi, din când în când, de câte o apariţie ciudată pentru acest loc: câte un tractor cu remorcă, un excavator, toate însă la dimensiuni care le fac mai degrabă utilaje-jucărie. Iar dacă la volan este un călugăr, îţi vine să te freci la ochi, nu cumva să ai halucinaţii” (p. 49). La celălalt capăt de timp, la Istanbul, autorul descoperă Babilonul, cu hărmălaia și agitația lumii, cu mult comerț, prostituție, istorie veche și nouă, oraș pe două continente. Există și religie, comunitatea creștină ortodoxă are, din anul 2004, o bisericuță preluată de la comunitatea grecească… Rădăcinile istorice, de credință, migrația oamenilor aduc lumea în punctul de fierbere, raportat la comunitatea de la Muntele Athos. Dinamica vieții îl poartă pe călător de la biserică la moschee, de la Palatul Sultanilor la Ediculeea, închisoarea în care a stat captiv și prizonier Constantin Brâncoveanu. Povestea prostituatelor, industria sexului trage în jos istoria, aduce argumente pentru Noul Babilon, de fapt, unul dintre celelalte.

Așa dar, între Rai și Iad geografia are alte coordonate, o călătorie inițiatică prin care scriitorul a pus față în față ființa omului cu vedenia sa, instrument al comunicării fiind limba română.

Din acest pelerinaj putem trage câteva gânduri: oamenii au nevoie de mai puține resurse decât clamează că au nevoie; legătura cu natura este importantă; există miracole prin credința omului; istoria noastră se află nu numai în cărțile de istorie sau muzee, se află în locuri răspândite în multe zone ale lumii, purtată de oameni rămași, uneori, anonimi; trecerea vămilor reprezintă trecerea dintr-o stare în alta; credința poate muta și munții; un stil de viață bazat pe alimentație, activitate motivată, credință, rugăciune, disciplină poate asigura echilibrul; cuvintele au puterea lor de a schimba oamenii în bine; suntem călători pe acest pământ frumos…

Putem privi Muntele din Muntele Athos cu alți ochi.

Vorba poetului Marin Sorescu: Trebuie să faci zilnic naveta între Rai și Iad…

 

 

Constantin Stancu

Promo, 2025