miercuri, 18 iulie 2018

Nichita Stănescu și eternitate poeziei. „Nichita vede viitorul ca un prezent continuu, ni-l prezintă cu fast sau cu simplitate, are ziceri de profet la banchetul artei. Prin viitor el se eliberează de greutatea timpului, ne eliberează de noi”


O altă matematică…





Poezia lui Nichita Hristea Stănescu produce multă bucurie, iubitorul de literatură bună reacționează imediat la un poem, îi cunoaște vocea, imaginea. Imaginea lui se confundă cu imaginea poetul în sine. Imediat apare și tristețea, cărțile publicate în partea a doua a vieții sunt mai puțin cunoscute. Critica literară a fost depășită de aceste cărți, sunt cărțile grele din poezia românească.

Nichita s-a născut în anul 1933, a decedat în anul 1983, a fost un mare iubitor al poeziei din viața oamenilor. L-a preocupat greutatea sufletului. Un eseu scris pe această temă rămâne memorabil. „Materia” sufletului este palpabilă, deci, doar 21 grame…

A scris destul de mult, a publicat la fel, începe cu un volum având un titlu interesant: Sensul iubirii (1960)…

Da, a scris poezie patriotică bună: Un pământ numit România… Sună frumos și are multă rădăcină. Cine nu-l agreează, să pună repede un înger acolo!

A fost redactor de revistă, a primit numeroase premii, a rămas fidel poeziei cu toate celulele ființei sale, a dăruit câte o poezie celor care l-au iubit, mai mult decât a dărui flori, a dăruit iubire... partea cea mai frumoasă a ființei sale. Cea mai tandră!

Lumea este prezentată în mod original în opera sa, o viziune unică. Și-a construit opera ca pe o catedrală, catedrala din poem, cu înger pe acoperiș. Viziunea lui merită să fie continuată de poeții români, e o cale bună, duce spre miracol…



Pot sa fiu uitat, pentru că
nu țin la brațe, pot sa-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
și cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sângele meu se vărsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca niște bariere.
E lumina destula. Privirile mele
nu vad decât o singura masca (… ); (Edict).



Metaforele lui construiesc cosmosul, procedează ca în univers: participă materia, animalele, florile, peisajul, a „furat” uneltele de la îngerul principal, care pune funia de măsurat în cetate. 

Ca nimeni altul a redat, prin revelație personală, complexitatea ființei umane. Era convins că omul este marea carte unde avem acces la marea informație meandrică pusă de Creator acolo, ca mărturie… Unghia are un ochi, degetul are un ochi, o lumea a perspectivelor copleșitoare.

Versurile poemelor sale curg lin, sunt melodioase și dantelate, atrag prin gravitația ideilor și prin gravitația cuvintelor. Cuvinte sunt gravide… Parabolele dezgheață lumea înghețată, cuvinte se asociază precum regulile din științele de limită, care leagă lumi deosebite. Eu înlăuntrul eului, cer înlăuntrul umărului… Paradox și algoritm la malul mării…

Ni se deschide perspectiva matematicii poetice, a rigorii, bizarul face parte din peisaj și atrage normalitatea invizibilă…



Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu știm, vai, nu ştim cât facem (Altă matematică).



În poeziile sale, Nichita a pus un partener, o femeie, un prieten, îngerul. Poezia sa este populată de oameni care trăiesc plenar, are viață. Aici se devoalează miracolul…

Metaforele sunt prezente, abundă, sunt semne și noduri, înger pe trecerea de pietoni. Mesajul este unic, irepetabil. Metafore despre iubire, timp, spațiu, forme complexe vii, despre sens, despre ea și despre poet… Poetul nu este artistul simplu, e ființa complexă care traduce mesajul…Când fericirea se recompune în opera sa, se declanșează durerea, ea e dureros de frumoasă…

Nichita vede viitorul ca un prezent continuu, ni-l prezintă cu fast sau cu simplitate, are ziceri de profet la banchetul artei. Prin viitor el se eliberează de greutatea timpului, ne eliberează de noi.

Starea poeziei? Depășirea crizelor, sărbătoarea relațiilor în plină viteză, există reflexul poetului care reacționează la tensiunea din relații. Se ridică prin iubire, face saltul ca un leu în plină vânătoare. Da, Nichita ne duce în noi universuri, știința poetului este de a ne preda gustul genezei. Macrocosm și microcosmos se lipesc și formează punctul central. De acolo există perspectivă și se vede opera imperfectă și soldatul…


Experiența personală reflectă drama omului în căutarea eului, a omului modern care bate cu degetul în zid, poate deschide cineva. Îngerul de serviciu, îngerul titular. Nichita se îndepărtează de canoanele vechi, inventează alte, mai noi, mai stranii, mai apropiate de inima omului. Hotarul dintre lumi este mobil, lumea se dilată, se deplasează spre roșu… Cu Nichita intrăm în pădurea de sunete, sunetele modelează lumea noastră care ne locuiește. Când se joacă, Nichita inventează. Poate fi criticat, poate fi negat, el ne servește noi universuri cu poet cu tot!

De ce? Fără pricină, fără pricină!

Uneori este superficial, lasă intenționat să-i scape ceva important, se odihnește prin poezie de oboseala catedralei sale! Da, pare vulnerabil, dar intră în carte cu toate păsările migratoare. Poezia sa împinge zgomotul de fond al civilizației la marginea zicerii. Lasă amprente pe țipăt! Poetul este actorul care-și prezintă poezia, nu se sperie de pietrele care l-ar împroșca din public. Scrie poemul pietrei care vede…

Tinerii vin spre rigoarea frumosului de la malul mării, de la malul timpului:



Această mare e acoperita de adolescenți
care învață mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu brațul, de curenți,
mai sprijinindu-se de-o raza țeapăna, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsa tăiata-n unghi perfect
și îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinita de yole. Și aștept
un pas greșit sa văd, sau o alunecare
măcar pan' la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan
au și deprins să meargă pe valuri, în picioare (Adolescenți pe mare).
 





Constantin Stancu