Daniel Marian, SISTEMUL PERIODIC AL SENTIMENTELOR, Editura Rafet, 2024... „De altfel, poetul testează cititorul, titlurile sunt fie la început de poem, fie la sfârșit, este o joacă elegantă, dovadă că lumea literară a devenit mai relaxată. Titlurile se scriu cu literă mică, la fel și restul versurilor, este o familiaritate prestată tot mai mult în literatura de azi, sfera împrumutând ceva din tehnica publicității, menită să șocheze, să scoată în evidență”

 

Tema poetului: un război fără cai…

 

 

Daniel Marian este un poet dinamic, scrie intens, scrie și despre cărțile altor scriitori, este o grabă în activitatea lui, uneori sare peste umbrele din textele citite, alteori vine cu noutăți percutante. În volumul de versuri sistemul periodic al sentimentelor, apărut la Editura Rafet în anul 2024, director Constantin Marafet, poetul se descoperă preocupat de sistematizarea poemelor scrise, de punctarea liniilor de forță care îi caracterizează opera.

Este un poet dinamic, scrie mult, mereu în căutarea de noi expresii literare care să definească sentimentul, starea, perspectiva, mirarea, angoasa, refuzul. Doza de frustrare se convertește în poeme energice, uneori inedite, alteori mundane. Nu refuză niciun argument, stare, mirare, revoltă. Este un revoltat ascuns după un nostalgic din vremea poeților activiști ai suferinței, cum scria Nichita Stănescu. A scris/ scrie și el despre poezia altor poeți, este preocupat de noile volume apărute, de noile ziceri sau revolte. S-a contaminat de poezia de azi, este permeabil la virusul liric.

Din aceste experiențe personale și de gașcă poeticească, el se ridică și afirmă că poezia este la baza multor crize și împăcări. Există un substrat (tabel) care susține partea bună, partea lirică din om, un tabel periodic, sistemul periodic în care om încape cu viața și moartea la un loc, nu poate evada. Poetul notează, reține, afirmă, strigă, e țipătul de pe podul dintre ieri și azi, ducând spre un mâine mai agreabil. El se joacă uneori și depune efortul să sistematizeze fluxul liric după puterile sale. Instabilitatea, sentimentele, dreptul la visare, istorii frânte, cai și holograme, singurătatea ca o boală, dragostea promisă, greu de prins în cuvinte, constituie teme pe care le abordează cu încredere. Este o cunoaștere indirectă prin poem, cuvintele au forța de a creiona universuri presupuse.

Uneori își permite și aproximări din punctul de vedere al omului muritor: Dumnezeu este rupt de realitate, cu toate că limitele umane îl aduc pe domnul poet pe calea cea bună, când moartea îi sare în față…Apoi, el își declară falimentul personal și dreptul de a vedea dincolo de moartea aparentă, poetul poate, adică, să acceadă dincolo de cele văzute. Dar ce nu face poetul pentru un car cu poezie?; dacă există Carul cu Bere, există și Carul cu Poezie: „stai să vezi caleaşca în flăcări/ sărind la garduri şi la scări/ făcând stelele jumări”. Pentru că: „foaie gri de aspic/ din gura asprului nimic/ carul mare sau carul mic?” (carul cu poezie, p. 82).

Sunt și teme mai grave, abordate în stilul său personal. Patria, războiul, credința, timpul, infinitul, fauna urbană, istoria ca argument liric, existențial. Ele sunt tratate cu un fel de detașare, de ce ar trebui să luăm viața în serios? Există poezie și libertatea de a spune orice, libertinajul exersat pe rețelele sociale, în piața publică, în tramvaiul nouă (9) etc. Patria este exprimată plastic prin metroul de serviciu: „când s-a făcut metroul de la timişoara la cluj/ toată şobolănimea s-a fost dat cu ruj/ iar de la baia mare la constanţa/ nu le mai tăcea clanţa/ (bucureşti avea deja zepelin/ de o sută de ani de chin)” (dar să vezi, p. 27). Acest gen de poezie este în opoziție cu poemele despre patrie, bine plătite înainte de 89, patriotismul vine din zicerea relaxată, detașată de capcanele istoriei.

Blocul de locuințe devoalează fauna urbană, „jungla civilizată”, locul unde se adună contrastele, libertinajul, angoasa: „la mine în bloc e o adevărată şcoală de arte şi meserii/ fiecare locatar are rolul său bine definit în organigrama blocului/ la parter sunt cei care cu urechea de pământ simt cutremurele/ la etajul unu se desfăşoară hărţi tactice şi se prevăd războaiele/ canicula taifunurile tornadele avalanşele ocupă întreg etajul doi/ şi trei este rezervat integral celor cu problema climatică în creier” (deasupra blocului meu vrăbiile se însoţesc cu vulturii, p. 65).Mediul social este bine conturat, ceva suprareal și apăsător unește oamenii în comunitate și concluzia vine promoțional: „iar pe scara blocului avem un ficus care consumă tot aerul”… Poetul prinde bine atmosfera urbană, marcată de „unitatea” absurdului…

O altă temă abordată, importantă în economia vieții, este credința, un aspect mai delicat și mai rar la poeții de astăzi, marcat de un realism imediat, necenzurat de partea spirituală: „există o religie a pâinii/ şi a vinului pe aceasta/ nu ţi-o pot povesti/ pentru că ar trebui/ după aceea să iubeşti/ foamea şi setea până ce/ cu adevărat dintr-odată” (vei învăța să crezi, 23).  Este singurătatea individului în blocul central, elementele sunt pâinea, vinul, iubirea, abstinența (aici, forțată de societatea modernă). Este multă tristețe în poem, dar și suferință ascunsă.

Presiunea timpului asupra ființei este prinsă într-un poem în care revolta individului este copleșitoare, nu se poate face nimic, stai în timp și aștepți sentința:

 

dă-i în cap să-i sară figurile de nisip

fă-l ţăndări cu tot cu perversa clepsidră

ori muşcă-l de urechea stângă pe unde intră

frisoanele haosului aclimatizat la timp

sau măcar reneagă-l dezmoşteneşte-l

înjură-l blestemă-l fă-l de ruşine

nu-ţi fie teamă de blasfemie

fir-ar al dracu’ de monstru

să ţină minte să nu mai treacă pe aici (omoară timpul, p. 56).  

 

Sunt teme esențiale ale condiției umane, mai rar abordate în poezie de Daniel Marian, de data aceasta el își asumă existența sub aripa unor versuri care pipăie destinul uman în timpurile de pe urmă.

O altă temă, de natură filozofică, ținând de un existențialism poetic mundan, este infinitul, tratată într-un poem mai lung, poetul testându-și capacitatea de a rezista în fața problemelor vieții și tristeții, limitele primite la naștere impunând un astfel de poem:

 

ce este un infinit şi la ce-ţi trebuie

nu vei şti să umbli cu el ca şi cu mercurul

cu mătrăguna sau cu veninul de şarpe

cu ozn-ul cu bomba cu neutroni

cu mămăliga explodată la nervi

vezi şi brâncuşi s-a ars cu infinitul i-a ieşit

doar pe jumătate restul a rămas impozit sau

oricum i l-au furat unii sau alţii (și acesta este un infinit, pp. 59-61). 

 

Sunt și poeme în care poetul devine manierist, exercițiul liric nu este de ajuns pentru a materializa unul, mai trebuie starea de grație care să permită vederea de pe balconul literar, ca una de ansamblu și penetrantă. Nu totdeauna sistemul poetic permite nașterea poemului: „ieri erai un monolit de care loveam întrebări/ acum te deschizi ca o stâncă la cutremur/ văd că îţi curge lumina printre degete/ flămânzesc de tine cei câţiva aştri/ cărora le e teamă să se trezească” (***, p. 63).

De altfel, poetul testează cititorul, titlurile sunt fie la început de poem, fie la sfârșit, este o joacă elegantă, dovadă că lumea literară a devenit mai relaxată. Titlurile se scriu cu literă mică, la fel și restul versurilor, este o familiaritate prestată tot mai mult în literatura de azi, sfera împrumutând ceva din tehnica publicității, menită să șocheze, să scoată în evidență.

Poet harnic, cu multe poeme scrise, unele publicate, Daniel Marian își testează singurătatea și tristețea, dorind să atragă atenția asupra unei lumi posibile mai bune. La baza ei poate sta și sistemul periodic al sentimentelor, marcă proprie… Cu alte cuvinte, arta este știința de a face ocolul unui sentiment în câteva poeme bine aranjate în sistemul literar. Scriind despre ceilalți confrați, Daniel Marian intră în sistemul literar de azi cu entuziasm, tristețe, călare pe poemele sale.

 Pentru a cita din dorințele sale: …un război fără cai: „…te rog Doamne/ măcar atât un război fără cai/ ochii lor lumânare de vecernie/ au parcurs deja toată întristarea/ din întreg universul” (fără cai, p. 30).

 

Constantin Stancu

 

*Daniel Marian, sistemul periodic al sentimentelor, versuri, 88 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2024.

*Text publicat în revista „Acolada”, nr. 3/2024