Poetul, scriitorul şi magul Borges este o prezenţă mai mult
decât elegantă în lumea artelor, la sens figurat, real şi ca impact, depăşeşte
limitele general acceptabile de societate. Cu un baston, asemenea lui Moise,
conducea un popor nevăzut prin nesiguranţa vremurilor de pe urmă. Ne având
putinţa de a vedea, orb adică, iubitorii de frumos care ştiu asta, el vede cu
inima, are o capacitate extraordinară de a vedea în timp, în oameni, în istorie
şi miracol. Părea înconjurat de o lumină secretă, precum manuscrisele vechi,
părea coborât din manuscrise vechi într-o lume a haosului informaţiei. Cine nu
iubeşte arta, poezia şi tot ce ţine de scris în general, se va teme de Borges
pentru că avea puterea şi are de a vede în întuneric. Păcat că poeţii mai şi
mor.
Magul a primit multe premii internaţionale legate de
scrierile sale, dar a trecut cu nobleţe peste şocul civic, revenind mereu în
lumea poemului său. Orice a scris a fost un fel de poezie, un fel de a trece
peste limita condiţiei umane ca trup, dar a depăşit limitele timpului.
A iubit labirintul, el un orb necesar în lumea modernă care
vede atât de bine chiar spre infinit, o persoană care a putut face punţi între
scriitori, culturi, miracole. Starea de labirint pe care a încercat-o Luis este
una a patriarhului, a celui care merge mereu înainte fără hartă, dar cu o
chemare irezistibilă spre destinaţie, ca făgăduinţă.
Oriunde a fost în lume şi a călătorit mult, fiind chemat de
destin şi de oameni, el a mărturisit că
s-a simţit bine pentru a fost mereu în patria sa, într-un hotel din ţara sa,
într-un hotel din Buenos Aires. El a mărturisit că trebuie să recunoaştem că
suntem în labirint, că acesta este secretul - de a recunoaşte această stare,
dar că privind în jurul nostru, la noapte şi la zi în legătura lor armonioasă,
există speranţă că putem ieşi din labirint.
Borges a iubit poezia şi o consideră la fel de misterioasă precum
muzica, poate strâns legată de muzică, ca mod de a ieşi din timp. În modestia
sa perfectă, de la înălţimea imaginii de patriarh, a mărturisit că încearcă să
fie poet, considerând că lucrurile, pentru om sunt aceleaşi, iubirea, speranţa,
memoria, uitarea. La tinereţe a iubit metafora, apoi, în final a considerat că
fiecare text are estetica lui, realizând legătura dintre cuvânt şi modul de a
fi a cuvântului.
La bătrâneţe a mărturisit că a iubit limbile lumii,
franceza, germana, engleza, chiar japoneza şi nu numai, greaca veche, latina,
le-a iubit şi a continuat să înveţe mult timp, pentru că limbile lumi creează
legături, ne duc la origine, la sursa corectă. Poate noi toţi ar trebui să
învăţăm de la el pentru a gusta limpezimea apei de izvor.
Borges a spus că a muncit cu dragoste pentru a găsi cuvântul
potrivit textului scris, că fraza a venit simplu şi că a iubit acea frază, dar
a preferat de multe ori să aleagă un al mod de a scrie pentru ca textul să
treacă de la el la lume, a fost un mod de a traduce textul din gândirea sa în
textul pentru inima altuia.
Magul a mărturisit că s-a simţit vinovat atunci când nu a
scris, scrisul a fost raţiunea sa de a exista, de a trece din real în realitatea
textului. Scrisul i-a dat echilibru, armonie, sens.
În scrisul său a ales simbolul tigrului ca simbol al unei
teribile eleganţe, dând culturii sens pentru umanitate, un canal prin care să nu
rămânem morţi în erorile noastre.
Poetul s-a întors mereu la cuvânt, s-a aplecat asupra
cuvântului considerându-l important într-un vers, considerându-l o cărămidă vie
în text. Acest mod de a privi scrisul a fost foarte important şi este important
să acceptăm astfel scrisul ca mod de legătură cu Dumnezeu şi că dincolo de
opera noastră este un mesaj pe care va trebui totdeauna să-l transmitem.
Borges a mărturisit că a prins multe momente privilegiate în
poezie, iar tinereţea i-a fost marcată de poem, dar spre bătrâneţe a încercat
tentaţia corecturii, ca drum spre perfecţiune.
Borges a iubit poezia în sine: poezia persană, poezia lumii, poezia modernă, poezia
veche, poezia asiatică, l-a iubit pe Shakespeare, imaginea spre Himalaya, a
unit imaginea despre poezie şi a transmis-o spre lume în mod unitar avertizând
cu mult curaj că poeţii nu trebuie să confunde poezia cu politica, ei trebuie
să rămână în patria poemului. Deşi a iubit textul vechi, scris cu sfinţenie, a iubit la
fel de mult literatura ştiinţifică, căutând o punte spre destinaţie.
Din cauza stării sale, un om care a primit orbirea, dar care
a scris totodată, a fost mereu însoţit de Maria Kodama, o pereche care vine
parcă dintr-un poem vechi.
El a mărturisit: „ Literatura începe prin poezie şi ajunge
foarte greu la proză. Sper ca numele meu va fi uitat. Poezia mea uitată …E şi
aceasta o speranţă.”
„ Cartea de nisip „, o antologie din scrierile lui Jorge
Luis Borges, armonizată şi tradusă de Cristina Hăulică, este o mărturie în
limba română despre scrierea unui patriah al poeziei. Titlurile operelor sale
este semnificativ şi expresiv : „ Istoria universală a infamiei „ - 1935; Istoria
eternităţii „ - 1936 , Aleph „ - 1949, Cartea
fiinţelor imaginare „- 1967 ; „ Elogiul umbrei „ - 1969 ; Aurul tigrilor „ – 1972
…
Dincolo de texte este autorul ca o umbră a eternităţii, iar
cei care iubesc poezia mai pot învăţa de
la Jorge Luis Borges, multe, chiar mai multe decât cred ei în acest timp al
căderii în textul publicitar.
„ Bătrâneţea ( cum o numesc unii ) / poate fi timpul
fericirii noastre ./ Animalul a murit./ Omul rămâne cu sufletul său. …Democrit
din Abdera şi-a smuls ochii ca să poată gândi. … Prietenii mei n-au faţă/ femeile
sunt cele ce-au fost, iată, cu atâţia ani în urmă,/ cotiturile pot fi altele,/
paginile cărţilor n-au litere. „ …
şi ultimul vers al poemului: „Curând voi şti cine sunt" - Laudă umbrei
Constantin Stancu
