UN TIMP ISTORIC NECESAR: ÎNTRE LOCAL ȘI EUROPEAN

 

În anul 2025, între 22-23 mai, a avut loc un eveniment deosebit la Deva, Conferința Internațională „Între local și european – 240 de ani de la martirajul lui Horea, Cloșca și Crișan”. Cu acest prilej, un număr important de istorici, oameni de cultură, iubitori ai istoriei, au avut expuneri documentate despre eveniment, bine argumentate. Cu toate că au trecut 240 de ani de la răscoala cunoscută, o serie de materiale istorice au fost prezentate, noi și vechi paradoxuri au fost scoase la lumină. Sub coordonarea lui Ioan Bolovan, din partea Academiei Române, și Ioan Sebastian Bara, managerul Bibliotecii Județene „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva, au fost adunate aceste texte istorice într-o lucrare amplă, 751 pagini de ținută academică. Această manifestare științifică s-a materializat în cartea ÎNTRE LOCAL ȘI EUROPEAN, 240 de ani de la martirajul lui Horea, Cloșca și Crișan, Cluj-Napoca: Editura Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, 2025, finanțarea fiind asigurată de Consiliul Județean Hunedoara.

Cartea reflectă timpul răscoalei ca o izbucnire violentă a societății, contradicțiile sociale amplificându-se la maxim în acei ani. Transilvania a fost locul unde s-au petrecut faptele cunoscute: În Zarand, pe Mureș, în comitatul Arad, pe Valea Streiului, în Țara Hațegului etc. Cititorul are în față o geografie istorică a vremii, un film bazat pe mai multe cadre în care s-au desfășurat fapte violente cu impact emoțional, mitologic, social. Era vremea schimbărilor, în epocă răscoala avea legătură cu Războiul de Independență a Coloniilor Americane sau cu Marea Revoluție Franceză, evenimente cunoscute pe plan internațional. Există o punte între local și european sau chiar universal.

Note:

CONSTANTIN STANCU ©

La aniversară - Radu Igna, 90... Remember Cărțile Hațegului

 

Sursa: Revista „Discobolul”, dec.2024.

ANIVERSARE: DUMITRU HURUBĂ - 80

 

Aniversară - Constantin Stancu -70... Fascinația parabolei în lirica poetului

 

Cornel Nistea - proza și vremurile. Semne și ritualuri

 

Cornel Nistea și fotografia timpurilor

 

Cornel Nistea s-a născut la 6 august 1939 în comuna Sălciua, din județul Alba. Este licențiat al Universității Babeș - Bolyai din Cluj-Napoca și a predat limba și literatura română la școli din județul Alba. Actualmente este președintele filialei Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România și redactor la revista de cultură „Discobolul”, un scriitor activ în lumea literară, prezintă cărțile confraților, îi susține, se prezintă pe sine ca model.

Cornel Nistea

În literatură a debutat în anul 1984, cu volumul „Focuri în septembrie”. Revine în peisajul literar cu volumul „Inocența șarpelui”, urmat de „Colonia de vulturi”, „Papagalii mei adorați”, „Ritualul bestiei”, „Amintiri din șezlongul albastru”, „Împăratul lupilor”, „Zece povestiri pentru copii”, „Caseta cu paradoxuri”, „Întâlnirile mele cu Orlando”, „Jurnal 1977-1984”, „Ultimul din Eden”, „Vânzătorul de apă colorată”, „Tragismul exilului românesc”, „Ieri a fost duminică”, „Însemnări critice”, „Iar nimic în cutia poștală”, „Schițe, nuvele, povestiri”, „Vedenia” și, evident, „Anii de școală. Memorii”.

În data de 6 august 2024, Cornel Nistea a trecut pragul celui de-al 85-lea an al vieții.

Un sincer și călduros LA MULȚI ANI.

Romanele sale sunt repere în istoria literară a ultimilor decenii…

 

Despre romanele publicate putem nota câteva aspecte, din punctul de vedere al cititorului pasionat.

 

Cornel Nistea în romanul Întâlnirile mele cu Orlando, este unul solid, serios, care aduce o tuşă importantă în ce priveşte viaţa intelectualului român înainte de anul 1989.

Romanul tratează viaţa artistului în perioade dificile din istorie, când arta pare a fi uitată între necesităţile sociale şi jocul puterii în platoul magnetic al destinului.

Temele pe care le ridică romancierul sunt profunde, esenţiale şi mereu actuale. Există o fantă în istorie când lucrurile trebuie spuse pe nume, se definesc şi devin mai clare. Cornel Nistea este un lucid, vede trecutul prin perspectiva viitorului, unele teme vor fi mereu actuale, contextul va fi altul, deschiderile altele, oportunităţile sub o altă dimensiune.

Sunt puse în lumină destinul artei şi destinul artistului, legătura cu divinitatea, cu oamenii, cu natura. Se face o paralelă între artistul care trăieşte în mediu catolic, specific unei părţi a Europei, şi artistul care trăieşte într-un mediu ortodox. Această paralelă vine să pună în valoare principiile de viață stabilite de doctrina creștină de-a lungul vremurilor. Romancierul insistă pe tema iubirii ca legătură importantă a existenţei, între necesitate şi realizare. Iubirea este lentila prin care viaţa se vede potenţată, viaţa prinde contur, sens, dramă. Relaţia bărbat-femeie, și aici, mai ales în mediul artistic, pare a fi esenţială pentru că declanşează energii nebănuite.

Romanul începe cu un motto: „Iubirea este singura aducătoare de fericire pură”. Textul este preluat din Bergson, acţiunea romanului se focalizează pe această perspectivă, mereu istorică şi anistorică. Artistul căuta iubirea pentru că este călător spre fericirea pură.

Acţiunea are ca prim plan iubirile în paralel, în oglindă, ale lui Horaţiu-romancier, în principal şi Anamaria, apoi Orlando-pictor şi Diana. Cupluri simetrice, văzute din unghiuri diferite. Preocupările femeilor sunt în sfera intelectualului, respectiv psihologie şi artă, acest lucru face acţiunea mai interesantă, mai palpitantă din punct de vedere spiritual. Aceste cupluri dinamizează acţiunea. Tensiunea dintre iubirea ideală, aşa cum o doreşte Horaţiu Codru şi iubirea carnală, frustă şi pragmatică, aşa cum o trăieşte Orlando, se materializează în lungi dialoguri, reflecţii, acţiuni impulsive şi realitatea care le mediază şi limitează.

„Eram gelos pe relaţia lui cu Diana, în mintea mea se crease un adevărat complex al unui incest, dar mai era şi altceva, poate dorinţa ascunsă de-a mă afla măcar o vreme în locul lui şi nu-mi puteam deloc potoli ticăloşia asta mizerabilă. Dar oare relaţia mea cu Anamaria ce era? Nu era oare bazată tot pe nimicnicie? Nu, nu, era altceva! Şi-mi părea aşa de rău că îndrăznisem să gândesc o asemenea aberaţie. Ei, nu, relaţia mea cu Ana era deasupra tuturor mizeriilor, se afla într-un Eden şi acolo nu-o puteau atinge răutăţile, geloziile de niciun fel”.

Cornel Nistea pune în balanţă, lucru cel mai important, comunicarea artistului cu lumea fie prin imagine (Orlando), fie prin cuvânt (Horaţiu). Aici se centrează tensiunea romanului. Scriitorul comunică prin cuvinte, modul de înţelegere a operei scrise este mai complex, mai dificil, romancierul pare angoasat, tracasat de neputinţele sale, de geloziile sale, de lipsa de înţelege a celorlalţi. Pictorul comunică prin imagine, imaginea vrăjeşte lumea, declanşează vitalitate în jur, femeile par atinse de farmecul stârnit de culoarea care umbreşte destinul.

Romancierul visează la o artă angajată, opera sa ar trebui să reflecte lumea aşa cum este, să nu înfrumuseţeze, să fie oglinda adevărului. Pictorul este un estet, peisajul, nudul, tabloul care picură frumuseţe de dragul frumuseţii, atrage ochiul, mintea, trupul. Pictorul nu se complexează, el pictează nuduri pentru că este, într-un fel, divin. Lumea a fost creată frust, iar trupul femeii reflectă frumuseţea şi perfecţiunea creaţiei, în spatele cortinei este Creatorul. Femeile acceptă (şi asta într-o epocă dificilă) să pozeze, indiferent de starea socială în care se află pentru că sunt vrăjite de ideea eternităţii: peste ani lumea va cunoaşte că ea a fost modelul artistului. Un gând din copilăria lumii, modelul care trăieşte prin opera artistului.

Pictorul instituise un adevărat ritual pentru a atrage şi a picta femeile în atelierul său de boem, atingerile devin argumente pentru o estetică a frumosului. Epoca, însă, vrea altceva: imagini frumoase, peisaje la mare… peisaje din natura patriei, portretul sănătos al muncitorului, ale femeii mature… Fiecare îşi va avea premiile lui, pare să fie mesajul, uitând că vremurile trec; epocile se pliază, oamenii dispar, noi personaje apar în planul secund, apoi în prim plan. 

Romancierul, eroul din carte, se doreşte un apărător al adevărului, titlurile romanelor sale sunt sugestive: Destine, Mizeria, Umilinţa cea de toate zilele… Frica de scris este sinonimă cu frica de moarte, dar raţiunea vieţii este de a se realiza ca artist depăşind condiţiile subiective trecătoare, care apar inerent în viaţa cotidiană. Tangenţial se pune problema relaţiei cu Dumnezeu, mai ales în perioada în care romancierul se afla la Praga într-un studiu aprofundat despre condiţia umană în comunism.   

Romancierul, ca personaj important, visa la o viaţă împlinită alături de Anamaria, vremea petrecută în Cehoslovacia (stat unic în perioada comunistă) îi va dovedi contrariu, va trăi o frumoasă perioadă de dragoste alături de Katerina, fiica unor demnitari comunişti care locuiau acolo.

Experienţa este unică, Horaţiu descoperă o altă lume, ar putea să evadeze în lumea liberă dar rămâne prins în plasa subtilă întinsă de sistemul comunist în viaţa artistului. Nu poate evada, sistemul era mai puternic prin jocul politic, prin tehnici de manipulare, supraveghere, testare… Faptul că, la un moment dat, Radio Europa Liberă îi face public un fragment din romanul său, în loc să-l aducă aprecieri, este privit cu suspiciune. Devine inamicul. Orice faptă a sa pare un element într-un joc ciudat al sistemului de putere comunist care tindea să controleze totul. Viaţa intimă dispărea, omul părea o piesă într-un puzzle dinainte anunţat… Viaţa îl va împinge într-un spital de boli nervoase, mare evadare devine marea rătăcire, sistemul punea o pecete irepetabilă pe conştiinţa artistului: nebun… O întâmplare îi va permite evadarea la… Paris, e jocul marilor puteri în care individul este captat până la anihilare… Sistemele sunt complementare şi omul este anihilat.

Întâlnirile romancierului cu Orlando sunt ocazii de a emite idei, stări, definiţii, concluzii, nelinişti, concluzii incomode.

„- Bine, Horaţiu! Hai să vorbim atunci despre ce-i acela succes. Ai hoinărit prin lume, ai sedus femei, ai scris romane. Ce bine mai mare ţi-ai putea dori. Apoi îţi mai spun ceva: Succesul e o chestie absolut înşelătoare, care adeseori provoacă victime. Trebuie să fii un om fericit că n-ai avut experienţa celor care au trăit succesul totdeauna efemer şi iluzoriu. Ce să-ţi spun, după ce un artist are succes, cum acesta îl părăseşte, trăieşte o dramă de neimaginat, pătimeşte mult mai tare decât cei care n-au avut succes de-a lungul timpului, dar şi l-au dorit.”

Interesante sunt dialogurile romancierului cu iubita sa Anamaria, o intelectuală de rasă, detaşată, realistă, care se va realiza altundeva. Ea înţelege epoca, se desprinde din plasa ideilor fabricate de propaganda comunistă. Apoi, întâlnirile lui Horaţiu cu alte persoane importante ale vremii sunt interesante, incitante  şi declanşează stări spirituale de excepţie, ca o fractură în sistemul politic al epocii, o fantă prin care se zăresc anii în toată goliciunea lor (nud-ul vremii).

Cu toate aceste, Horaţiu, până la un moment dat, este un ales al destinului (titlu de roman) beneficiază din plin de beneficiile sistemului, dar nu reuşeşte să se împlinească. Ajunge matur fără familie, copii… Iubirea este o iluzie în epocă, o nălucă… Este aici şi drama artistului căzut în capcana întinsă de sistem pentru cei care îndrăznesc să viseze şi să caute esenţele…

„Creatorul de artă e un însingurat ce-şi trăieşte drama fără să se poată vindeca vreodată de iminenţa eşecului” – iată o idee despre destinul intelectualului într-o lume căzută din miracol…

„…am după mulţi ani prilejul să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi nu ştiu ce să-i spun”. – Drama artistului în faţa eternităţii pure…

„…omul poate fi fericit fără a fi negreşit creator de mari valori…”. – O temă incitantă pentru un psiholog.

„…omul are datoria să încerce să fie fericit?” – Întrebarea care macină conştiinţa scriitorului.

„Ti-am citit ultimele capitole despre Reacţiile întârziate şi-am descoperit acolo o analiză dintre cele mai originale asupra nepăsării şi trândăviei sociale…”. – Gânduri interzise într-o lume captivă.

„Nu mă tem de nimic altceva mai mult decât prostie. Nu-i o noutate că ne ascundem de oamenii ignoranţi şi răi”. – Instinctul de apărare într-o societate bolnavă.

„Laşitatea omului de rând”. – O direcţie imposibilă în epoca dictaturii comuniste pentru intelectual.

O altă temă interesantă într-un sistem social închis: „Disertaţie despre lene, laşitate şi trădare”.

Romanul reuşeşte să fixeze esenţa vieţii, în momentul în care iubirea este văzută ca un vehicul spre fericirea pură, ca năzuinţă, ca speranţă, ca detentă spre desăvârşire…

De menționat și Ritualul bestiei, un roman special, bine construit, dens şi exact, un roman ca un strigăt, poem epic în plin ritual al bestiei, apărut la Alba-Iulia: Editura Teognost, 2009.

Tabloul de început este reprezentativ:

Un om în vârstă, la şaptezeci de ani, stă în şezlongul albastru şi rememorează împreună cu nepoata viaţa sa care a curs, ce este şi ce ar fi putut fi. O poveste care se suprapune peste povestea ţării sale.

Pompiliu Dascălu are puterea de a privi cumva detaşat istoria ultimilor cincizeci de ani în care a suferit transformarea sa nedorită în mod brutal, dar a reuşit să supravieţuiască. Este un biruitor, într-un fel anume, e biruinţa martorului care povestind, acuză. În acelaşi timp, se lustrează depunând efortul de a purifica memoria românilor, reuşind să rămână, cumva, detaşat de drama proprie.

Scriitorul a  valorificat memoria colectivă a românilor despre perioada comunistă dintr-un unghi etern, cel al credinţei trăite, pornind de la valorile certe în aşa fel încât judecata, cu o sentinţă nepronunţată, încă,  vine de la sine. Este judecata timpului crud care nu a mai avut răbdare, după cum scria Marin Preda.

Cornel Nistea urmăreşte viaţa eroului principal, Pompiliu  Dascălu, cercetător la un institut românesc având ca temă rezistenţa celulei mormolocului de broască împotriva factorilor nocivi de mediu, temă ambiguă şi simbolică, implicit. Un ins ce dorea să fugă de politică şi să rămână omul de ştiinţă preocupat de studiul său, în ciuda vârtejului în care au fost prinşi cei mai mulţi români. Devine captiv în istorie.

Dar „Bestia” îşi face apariţia în România după anul 1945, începe ritualul, un ritual asemenea celui religios, o religie a necredincioşilor care doresc puterea cu orice preţ. Puterea care trimitea la moarte orice om, chiar şi nevinovat, la moarte doar,  şi pentru că, nu accepta ritualul. Ritualul declanşat de Bestie este necesar pentru că individul, prins în hora acestea, nu mai putea scăpa.

Citind romanul, asistăm pe rând, imaginar pentru cititor, dar  real şi tragic pentru mulţi români, la îmbolnăvirea spirituală şi fizică a omului. Românii care au trăit în acele vremuri au simţi pe pielea lor ce înseamnă dansul „Bestiei” pe destinele lor.

Dumnezeu este înlocuit de noul crez, apostolii creştini de  „marii dascăli ai omenirii”, credinciosul obişnuit devine activist de partid. Scriptura este înlocuită cu broşura de partid, psalmul credinţei de poezia patriotică. Proprietatea individului devine proprietatea poporului, dar, în fapt, aparţinea celor care, în mod cinic, o gestionează. Fără milă sau morală, biblioteca e un loc al pierzării etc.

Pompiliu Dascălu devine, treptat, prizonier al sistemului din care încearcă să evadeze, ţinând un jurnal ale întâmplărilor triste, un jurnal secret şi public, indirect, în acelaşi timp, cu întâmplări ştiute de toţi. A ţine un jurnal în vremuri grele, în prezenţa „Bestiei”, era un motiv de condamnare la moarte pentru cel care scria şi pentru personajele jurnalului, dar efortul, mai ales spiritual, trebuia făcut: o naţiune are nevoie de adevăr pentru a se elibera, un adevăr care poate să vină la timp şi, uneori, la netimp. Era în joc, de fapt, memoria unui popor care trebuia să înţeleagă şi să nu repete.

Lângă personajul principal îşi trăieşte drama Matei Petric, coleg la institutul de cercetare, drama sa este în sens invers, ca fost legionar, căutând sprijin într-o doctrină specifică perioadei dintre cele două războaie mondiale. Era o doctrină antagonică şi totuşi având și puncte comune triste şi dure cu ritualul Bestiei, care a măcinat generaţii de cetăţeni.

Privind din alt unghi, epoca este străbătută de către Dorel Gozarul, fiul unui procuror de temut în acei ani, cu avantajele materiale şi dezavantajele vieţii personale.

Peisajul uman este completat de Sorana Lăpădatu, o femeie simplă care primeşte mai multă putere decât poate duce, are origine sănătoasă în viziunea sistemului şi a marilor dascăli pe care-l patronează. De la cartea de rugăciuni ajunge la cărticica de propagandă.

Zina Stricatu este femeia tânără şi plină de impulsuri sentimentale, care caută un loc comod în partid şi în societate. Da, prin prezenţa ei fizică şi prin pofta de viaţă simplă la nivelul simţurilor comune, ca etalon în epocă, gată să participe la o masă bună şi la o partidă de sex cu detaşare şi hărnicie, specifică oamenilor rudimentari care nu puteau să înţeleagă; ei trăiau direct, fără complexe.

O apariţie interesantă pe paginile naraţiunii este Luisa Tisoveanu, cercetătoare, colegă cu Dascălu,  o femeie care aspira spre o viaţă luminoasă, la dragoste şi la vremuri mai bune, totul în mod inutil, încercând să salveze ce se mai poate salva din vremurile de libertate.

Personajele sunt mai multe, fiecare are un traseu specific în viaţă şi asta dă culoare unui fundal trist al epocii, însă viaţa pare absorbită de evenimente străine. Fiecare individ prezent pe filele cărţii este un tipar uman asemenea mormolocului de broască, trebuind să reziste factorilor nocivi de mediu.

Personajul principal se leagă de trecut prin amintirile sale despre unchiul Lionel, fost avocat care a decis să fugă din ţară dar care a lăsat în urmă cărţi, un apartament, câteva valori specifice lumii libere. Atunci omul putea să vieţuiască aproape normal, legătura e de natură spirituală şi nu de sânge cum ar fi  fost firesc, memoria conservă speranţa după cum şi transmite ultimul capitol al romanului. Pompiliu locuieşte pe strada Speranţei nr. 13 bis, ca un fel de reluare a ritualului, pe un alt plan, al amintirii şi al posibilităţii de reînviere a bestiei într-un alt context.

Vremurile fac imposibilă iubirea dintre cei doi colegi, Pompiliu şi Luisa, iubirea este exclusă din ecuaţia vremii, rămâne animalul care îşi caută locaş în căldura bestiei. Eforturile personajelor de a realiza o relaţie simplă, de iubire, o relaţie sănătoasă şi necesară la nivel uman, sunt inutile, vremurile au fost altele şi condiţiile sociale au dus în ruină fiinţa.

Căderea omului este redată de scriitorul Cornel Nistea prin întâlnirea dintre eroul principal şi pictorul Mavros, e o întâlnire cu artistul care şi-a pierdut ţelul, se refugiază în credinţă, renunţă la marile teme ale artei pentru a picta îngeri. Îşi ascunde opera pentru a o ferit de distrugere, dar icoanele sale sunt împuşcate simbolic de oamenii vremii, biserica rezistă la nivelul cuvântului rostit, semnele creştine sunt omorâte  de noii ucenici ai comunismului, ai Anticristului.

Teroarea este şi ea menţinută de tancuri şi armată, de abordarea brutală a individului de civili fără de identitate care fac propagandă. Rezistenţa umană e la nivel de zvonuri, percheziţia este iminentă la serviciu, acasă, la vecin, viața este la nivel de bileţele, la nivel de fasole cu ciolan servită la restaurantul partidului, totul făcând parte din ritual.

O prezenţă copleşitoare în acţiunea romanului sunt papagalii, singurii care mai pot duce un  dialog, cât de cât normal cu personajul principal. Mimează libertatea de gândire,  dar, brusc,  totul cade, papagalii preiau lozincile utilizate de Bestie, „învaţă”  repede noua ideologie pe care o strigă cu fervoare indiferent de personaj. Prezenţa papagalilor în filmul acţiunii este una necesară şi lasă deschisă povestea.

Evadarea eroului din real în jurnalul pe care îl ţine este singura posibilitate de a rezista vremii.

Autorul scrie: „Dar ciudăţenia cea mai mare era că un pictor de avangardă cum era Mavros renunţase instantaneu la viziunile sale moderniste şi începuse să picteze dumnezei, sfinţi şi îngeri”.

Iar în alt loc scrie: „A coborât agale scara. Curând, în faţa mea am văzut alt Mavros decât cel din urmă cu câţiva ani, un bătrân numai piele şi os, cu barba albă şi faţa tristă de sfânt, de parcă atunci ar fi coborât de pe perete”.

Romanul se termină optimist: castanii de pe alee înfloresc a doua doară în acea toamnă de după retragerea „Bestiei”..., acolo pe strada Speranţei nr. 13 bis…

Cărțile:

1. NISTEA Cornel, Anii de școală : memorii, Sebeș, Emma Books, 2023;

2. NISTEA Cornel, Caseta cu paradoxuri: publicistică literară, Cluj-Napoca, Teognost, 2010;

3. NISTEA Cornel, Colonia de vulturi, Cluj-Napoca, Teognost, 2004;

4. NISTEA Cornel, Focuri în septembrie, Bucureşti, Cartea Românească, 1984;

5. NISTEA Cornel, Iar nimic în cutia poştală: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2019;

6. NISTEA Cornel, Ieri a fost duminică: Schiţe, nuvele, povestiri, Alba Iulia, Tipo-Rex, 2016;

7. NISTEA Cornel, L' Innocence du serpent, Cluj-Napoca, Teognost, 2005;

8. NISTEA Cornel, Inocenţa şarpelui, Cluj-Napoca, Teognost, 2008;

9. NISTEA Cornel, Întâlnirile mele cu Orlando, Alba Iulia, Unirea, 2012;

10. NISTEA Cornel, Însemnări critice, Sebeș, Emma Boooks, 2017;

11. NISTEA Cornel, Jurnal: 1977-1984, Sebeş, Emma Books, 2013;

12. NISTEA Cornel, Papagalii mei adoraţi: proză scurtă, Cluj-Napoca, Context, 2004;

13. NISTEA Cornel, Ritualul bestiei: Amintiri din şezlongul albastru, Cluj-Napoca, Teognost, 2008;

14. NISTEA Cornel, Roses blanches et autres contes, Cluj-Napoca, Risoprint, 2019;

15. NISTEA Cornel, Tragismul exilului românesc, Sebeș, Emma Boooks, 2016;

16. NISTEA Cornel, Ultimul în Eden: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014;

17. NISTEA Cornel, Vânzătorul de apă colorată: Schiţe, nuvele, povestiri, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2020;

18. NISTEA Cornel, Vedenia, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015

19. ***, Cornel Nistea în opinii critice, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014.

 

 Constantin Stancu ©

 

Aniversare Radu Igna - 90

Radu Igna și vâltoarea vieții de zi cu zi

 

În anul 2024, scriitorul Radu Igna împlinește nouăzeci de ani, o vârstă cu impact pentru sine, pentru familie, pentru comunitate. După ce a ieşit la pensie şi-a publicat scrierile, romane sau schiţe, când a dezvăluit în cărţile sale o lume interesantă, profundă, dar dureros de reală.  Ele au stat în manuscris cu mult înainte, de fapt scriitorul a pus pe hârtie, metodic, cu program, multe din textele sale. A avut un calendar literar propriu, l-a urmat, indiferent de conjuncturi.

Radu Igna

Înţeleg că trebuie să te baţi pentru condiţia umană, așa cum ți s-a dat.

A abordat viața dascălilor. S-a străduit să prezinte miracolul cultural din țara Hațegului. A recuperat numeroase valori locale. A prezentat viața în mișcare, călătoriile prin lume: Suedia, Turcia, Anglia. A scris despre prietenii cărților și despre scriitori cu personalitate.

Câteva date despre scriitor:

Numele folosit în activitatea literară : Radu Igna (în acte Rudi Igna). Data şi locul naşterii: 6 noiembrie 1934, Glodghileşti, Hunedoara. Părinţii: Pavel, Lucreţia, ţărani. Studii: Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie. Profesor de limba română în judeţul Hunedoara, Zam, Haţeg, Sântămaria-Orlea. În prezent pensionar.

Anul primirii in Uniunea Scriitorilor din România: 2003, Filiala Sibiu. Cetăţean de onoare al oraşului Haţeg din anul 2004. Călătorii în străinătate: Anglia, Suedia, Turcia.

Debut: în revista “Orizont”, Timişoara, cu proză scurtă, 1986,  prezentare de Ion Arieşanu.

Premii literare: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, 2004. Premiul Omnia al U.S.R., Filiala Alba-Hunedoara, 2009. Diploma de onoare a Consiliului Județean Hunedoara, 2011. Trăiește în Hațeg și este mândrul de familia sa, de nepoți, mai ales.

Cărţile: Armonia snack-bar,  proză scurtă, (prezentare pe coperta a IV-a de Ion Arieşanu), Editura Corvin, 2000, Deva; Vâltoarea, roman, (prezentare pe coperta a IV-a de D. Hurubă), Editura Corvin, 2001, Deva;          Cultură si civilizaţie suedeză, note de călătorie, postfaţă de Eugen Evu, Editura Signata, Timişoara, 2002; Nimic deosebit in timpul serviciului meu, miniroman, (prezentare pe coperta a IV-a de Ada Cruceanu), Editura Modus P.H., Reşiţa, 2003; Valea proscrişilor, roman, (prezentare pe coperta a IV-a de Valeriu Bârgău), Editura Călăuza v.b., Deva 2004, premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, anul 2004;  Lazăr nu mai vine, proză scurtă, (prefaţă de Adrian Dinu Rachieru), Editura Călăuza v.b., Deva, 2005; Condamnat, roman, Editura de vest, Timişoara, 2007 (prefaţa Gligor  Haşa); Vocaţia culturală a Haţegului, Editura Gligor Haşa,  Deva 2009; Istanbul, un oraş de două continente. Note de călătorie, Editura David Press-Print, Timişoara, 2011 (Premiul USR Filiala Alba-Hunedoara, 2012); Gligor Haşa. Omul şi opera, Editura Gligor Haşa, Deva, 2012; Haţeg. Vremuri şi oameni, fapte şi mărturii, Editura CronoLogia, Sibiu, 2014 (prefaţa Gligor Haşa, postfaţa Maria-Daniela Pănăzan) etc.

Și-a reeditat unele cărți, mai ales romanele și proza scurtă, cu variante și-n limba engleză.  Ține un jurnal despre viața de scriitor, probabil îl va lăsa ca moștenire tinerilor scriitori, cei care vor descoperi mirajul literaturii.

Radu Igna a publicat la Editura Tipo Moldova, Iaşi-2013, o antologie cuprinzând trei romane pe care le consideră reprezentative pentru opera sa: Vâltoarea, Valea proscrişilor, Nimic deosebit în timpul serviciului meu… O antologie care reflectă omul, scriitorul, dascălul…

Este printre puţinii scriitori din România care a avut curajul să abordeze viaţa dascălilor în secolul al-XX-lea, în suprafaţa dură a epocilor contradictorii. Romanele lui despre profesori sunt romane ale conştiinţei care pătrunde dincolo de aparenţe, sparge barierele dintre a şti şi a nu şti. Poate acesta este dilema la care scriitorul s-a străduit să dea răspuns: poţi să cunoști, poţi să nu ai habar. Dar vei plăti preţul dacă nu ştii… 

A avut dragostea pentru oameni şi locuri, a fost mereu atent cu cei din jur şi le-a dat un sfat, o idee, un gând bun. Uneori i-a oprit pe stradă și i-a salutat, le-a spus o vorbă bună.

Romanul său Vâltoarea  e poate unul dintre cele mai interesante din literatura română contemporană. Un roman dens, pânza lui de cuvinte se întinde pe mai mulţi ani. Memoria este provocată la un exerciţiu de rezistenţă prin tema romanului, prin subiect, prin idei.

Discret, a adunat povestiri despre oameni din Ţara Haţegului şi a scris o carte mărturie despre poezia pământului. Erau ani în care culegea în tăcere, discret, mărturii despre miracolul din acest loc de lume. Părea că nu se întâmplă nimic deosebit în timpul vieţii sale, dar erau zile pline în care scria, lăsa ideile să devină romane, cronici, jurnale de călătorie.

A avut și momente mai grele, dar a lăsat un mesaj pentru cei din jur: există soluţii până la urmă. În camera sa de scriitor din Haţeg a pus la cale apariția la o parte din romanele sale, cu mult înainte ca acestea să vadă lumina tiparului. Avea şi are un sentiment al sfinţeniei scrisului. Credea/ crede în puterea culturii de a schimba oamenii, alături de credințele lor. Dorea să prindă esenţa, viaţa la modul sublim. A reuşit.

Cartea sa despre lumea din ţinutul acesta, Vocaţia culturală a Haţegului  e un document important despre oamenii locului şi despre amprenta spirituală a locului în geografia complicată a Europei. Deşi adoră clasicismul e mereu interesat de mişcarea modernă a omului în epocă. Are un simţ deosebit al valorii, vede eroii, oamenii care au de spus ceva lumii, chiar dacă aceştia rămân în umbra anonimatului. Rudi îi vede şi scrie despre ei. Îi vede aşa cum sunt. Creionează personaje, le dă viaţă prin cuvinte pline de viaţă. Are prețuire pentru valorilor creştine, vede sensul într-o lume care părea că nu mai există valori, o lume a tranziţiei în anii nouăzeci, apoi în anii două mii. A ştiut să mobilizeze viziunea cititorilor și iubitorilor de literatură.

A scris câteva cărţi despre călătoriile pe care le-a făcut, a lăsat un mesaj românilor: dacă acolo se poate, se poate şi în România. Călătorii în Anglia, Suedia, Turcia, călătorii de inițiat.

Rudi, cum îi spun prietenii, s-a impus în mod discret dar consistent în peisajul literar al Ardealului. Peste vremuri, haţeganii vor redescoperi Ţara Haţegului şi datorită lui Radu Igna, scriitor şi cronicar, iar cultura europeană va accepta că există o literatură de nişă care aduce echilibru în mintea oamenilor, o literatură reprezentată demn de Radu Igna.

A scris cu multă căldură despre romancieri, despre Cornel Nistea, opera căruia a urmărit-o cu interes, apoi despre Dumitru Hurubă, pe care l-a apreciat ca un bun umorist, penetrant şi creator al rezervaţiei cu zăpăciţi, una de tranziţie... eternă... A avut cuvinte de laudă despre proza scurtă (Oraşul scufundat) scrisă de Ioan Barb, i-a dat câteva sfaturi, l-a lăudat, apoi a scris cu aplomb despre romanul meu Pe masa de operaţie, sau romanul Vadul ars, am schimbat mereu păreri despre literatură, despre viaţă, despre scriitori. Mi-a mărturisit că Eugen Evu a depus un efort considerabil la Hunedoara pentru a scoate literatura zonei în paginile revistelor de cultură, deşi nu l-a înţeles întotdeauna, dar rămâne o personalitate puternică, în viziunea sa...

Autorul are  un fel de epistolă pentru cititor şi pentru locuitorul Haţegului, în cartea sa despre Țara Hațegului, în care pune degetul pe rana istoriei şi spune lucrurilor pe nume: „Eu cred că viaţa noastră are sens atunci când luptăm împotriva uitării”, apelând la un citat din Emilian Ezechil. Dar cuvintele autorului spun cumva mai mult: „Uitarea, ceaţa ce se lasă cu fiecare zi peste ziua ce a trecut”. 

Radu Igna ne prezintă o ţară frumoasă şi spiritul locului ce vine de undeva de departe, străjuită de râuri de munte, de păduri care te învăluie, de muntele care te înalţă doar privind la el. Haţegul are un fel de vocaţie, de cetate de ţară.

Scriitorul a căutat să fie obiectiv, a strâns cât mai multe însemnări, cât mai multe cărţi despre acest loc şi a descoperit că multe personalităţi au pus ceva din viaţa lor, ceva din timpul şi necuvintele lor în cărţi care au reflectat spiritul Ţării Haţegului. Oamenii au fost credincioşi şi, până la urmă, acea zvârcolire de credinţă a făcut să convieţuiască la un loc ortodocşi, catolici, greco-catolici sau reformaţi şi să lase semne că se poate şi altfel, un fel de zonă liberă a credinţei, poate unică pe harta creştină a lumii.

Cartea începe cu acele cărţi care au strâns în cuvinte taina ţinutului, apoi sunt note despre cărţile unor importante personalităţi care au descoperit zona cu interes şi bucurie: Condica Haţegului, după Nicolae Iorga, Haţegul aşa cum apare în Cronica Banatului scrisă de Nicolae Stoica de Haţeg, continuă cu plângerea călugărului Efrem pentru mânăstirea Prislop.

Preocuparea lui Radu Igna pentru zonă a mers mult mai adânc, a prezentat obsesia colonelului Constantin Zagoriţ pentru Ţara Haţegului, locul unde a fost Sarmizegetusa lui Decebal, sau pe strădaniile unui arheolog, aproape necunoscut, care a trăit în vatra Haţegului, Hristache Tatu. El a căutat mărturii despre istoria dacilor aici, la intersecţia marilor bulevarde ale istoriei, sugerând: Hațegului, adevărata Sarmizegetusa. Ideea a fost preluată, ulterior, Gligor Hașa și dezvoltată în cartea cu același titlu.

Eroismul românilor a fost reflectat în istoria unui batalion de vânători de munte, o istorie a militarului român care biruie timpul, vremurile, tradiţia şi moartea într-un mod special.

Epoca din anii 1950 – 1960 este pusă în evidenţă şi în contrast cu marile perioade ale istoriei prin registrele simple ale unui inspector şcolar, spiritul contorsionat al vremurilor apare din procesele verbale ale unor funcţionari care erau presaţi politic să genereze lucruri contrare istoriei. E un mod de abordare simplu şi relevant, viaţa a lăsat urme în marea arhivă a lumii.

Această panoramă a zonei a fost atent studiată de Radu Igna şi ne prezintă esenţa, uneori descoperă lucruri contradictorii şi refuzate de vremuri, prin cărţi aruncate la deşeuri, la topit, le recuperează cu dragoste pentru că era ceva mirific, fascinant: pântecul istoriei unde s-a format poporul român. A prins portretul unui anonim ca Mihai Baiu, ce a lăsat manuscrise în urma sa, mult mai interesante decât scrierile de rutină de astăzi.

      Autorul pune în evidenţă şi operele unor importanţi scriitori care au scris despre zona aceasta, de la Jokai Mor cu povestea mitul lui Faţă Neagră, sau Gligor Haşa care a scris despre tainele istoriei poporului dac, punând, apoi, în evidenţă amintirile silvăşene ale Ceciliei Terezia Bolchiş - Tătaru, ori prezentând mişcarea literară a poeţilor de Haţeg ca Romulus Constantinescu, Ionel Amăriuţei sau Ionel Drăgănescu, Constantin Stancu.

Nu sunt uitate ziarele care au apărut la Haţeg, ca „Arena”, „Columna” sau „Cuvântul adevărului”. Vremuri de profundă căutare a istoriei pierdute.   

Chiar şi fotografii sunt amintiţi, cei care au prins clipa de aur a ţării în fotografii memorabile: Aurel Anca sau Horvath Josef, ori pictorii care au adus un strop de viaţă în culoarea anotimpului de Haţeg precum Gulie Gheorghe sau Vasiloni Drăgălin.

Ca un mit al omului de Haţeg, se evidenţiază Ioan Munteanu, memorandist din zonă,  judecat de puterile vremii pentru că a difuzat Memorandumul Românilor în zonă, într-o vreme grea pentru români, în anii 1892, sub guvernare străină. Eroul, aproape anonim, are doar o cruce în cimitirul din Haţeg, semn că a trăit aici şi a murit demn, că a rezistat procesului politic de la Cluj din anul 1894.Meritoriu pentru Radu Igna sunt acele pasaje extrase din procesul care a avut loc la Cluj, un moment de demnitate şi iluminare a intelectualului român la vreme de cumpănă pentru istoria neamului. Autorul a stăruit mult până să poată ajunge la acele dosare de la Cluj, descoperind, în stilul justiţiei vremurilor, viaţa oamenilor, a memorandiştilor.

Autorul cărţii scrie: „Până când a trăit Ioan Munteanu? Am apelat la arhivele oraşului. Nu există date din acea vreme. A trăit oare pe vremea Marii Uniri din 1918? Posibil. Ar fi împlinit 73 de ani, judecând că s-a născut în 1845. Şi ce s-a întâmplat în viaţa lui de la întoarcerea de la Cluj? Cu siguranţă, nu a fost primit cu urale…”.

Dar cartea aceasta, de aducere aminte şi învăţătură a profesorului pentru elevul necunoscut din România, începe cu un pasaj scris de Ovid Densuşianu: „Drumul ce duce de pe valea Streiului spre Haţeg <<pă su vini>> cum se zice în graiul locului, ori de pe coastele ce ascund Silvaşul se vede desfăşurându-se una din cele mai frumoase privelişti de poezie a pământului românesc”.

Proza scurtă are în scriitor un bun reprezentant. Scriitorul Radu Igna, de exemplu, în volumul de schiţe şi nuvele Armonia Snack-Bar  (Editura Agerpress- 2008, într-o nouă ediţie), ne redă viaţa de veşnică tranziţie de la superficialitatea de fiecare zi la viaţa fără orizont, a individului clasic, aflat pe holul istoriei. Atmosfera din spatele scrierilor este cea a României de astăzi în căutarea unei identităţi pierdute, a oamenilor în cătarea timpului pierdut şi a viitorului mișcat. Cartea este una de umor în felul de a scrie a autorului, dar apare și o undă de tristeţe, ea lasă loc optimismului, adică astăzi e bine, mâine va fi altfel…

Cartea reia scrierile mai vechi ale prozatorului pe care le prelucrează prin filtrul lucidităţii şi a necesităţilor structurale ale unei opere bine scrise, o reevaluare a temelor, ideilor, a personajelor care îşi caută locul într-o lume tot mai abruptă . De fapt volumul are trei părţi: I. Paznic la nuntă ; II. Armonia Snack Bar; III. Lazăr nu mai vine. Aceste părţi pun în lumină universul scriitorului, temele sale principale, curgerea cuvintele din frază în dialog, apoi în luciditatea celui care stă în spatele personajelor şi care ştie că viaţa lor nu are ieşire la mare…

Opera scriitorului merită citită pentru că poezia locului, umorul, memoria ca moștenire, ne fac mai buni, iar un răsărit de soare în aerul rece de munte din Ţara Haţegului developează o lumină ireală peste cei ca au fost, ce sunt, ce vor fi… Un text scurt, percutant, ne aduce în realitatea necesară eroului de tranziție.

Aceasta a fost/ este pasiunea scriitorului pentru Țara Hațegului, pentru oameni, cultură, istoria ca forță a vieții, literatura ca un mare context care ajută la descoperirea oportunităților.

 

Constantin Stancu

 

 

Dumitru Hurubă- 80, aniversare... Skepsis, nu? „L-am cunoscut într-un timp pe care nu-l pot aşeza în spaţiul spiritual al inimii. De fapt, mi se pare că îl cunosc de când este lumea. A existat o clipă în care ne-am văzut şi apoi totul a curs normal, ca între un umorist şi un poet. Adică, doi scribi la Curtea Cuvântului”

 

Dumitru Hurubă - 80 de ani? Skepsis, nu?

 

 

          Dumitru Hurubă își face bilanțul în anul 2024, sunt peste 80 de ani de viață, mulți scăldați în apa literaturii.

Mitică, aşa cum îi spun prietenii, e un prieten adevărat, iar dacă te deplasezi într-un sens contrar, eşti pe contrasens, îţi sugerează că ai intrat în tagma zăpăciţilor de tranziţie, ceea ce este adevărat, dintr-un anumit punct de vedere.

Era o perioadă când el lucra la „Camera de Comerţ şi Industrie”, funcţionar cu umor la butonieră şi de câte ori ajungeam în Deva, ne întâlneam şi discutam despre literatură, despre introducerea falimentului în afacerile celor privaţi, dar mai ales, falimentul la stat, despre întâmplări cu scriitori, despre crime şi flori, ne încărcam spiritual şi el inventa noi definiţii despre lumea în care trăiam.

Acum este pensionar şi încearcă să se pună bine cu Dumnezeu, scriind despre tehnica de a colora mintea cea de pe urmă a românului…

Am înţeles de la Mitică un lucru simplu, dacă priveşti la televizor ai acces la marile idei literare şi intri la idei în ceea ce priveşte lumea. Avea câte un catren pentru fiecare, iar personajele sale aveau idei trăsnite, erau originale pentru că abia au intrat în democraţie şi se bucurau de libertatea de a ieşi pe balcon și la plajă. El a ştiut să dea nume personajelor sale, era un fel de preot mai democrat şi apoi îşi cerea scuze că s-au cunoscut.

Cărțile sale, destul de numeroase, cuprind romane cu tentă umoristică și morală, texte despre marile personalități ale culturii și literaturii, note de lectură asupra numeroase cărți pe care le-a citit, iubit, urât, reluat. A dat un tablou destul de bogat despre literatura din județul Hunedoara, despre cărțile publicate în ultimii patruzeci-cincizeci de ani. Știe multe, ascunde multe după câte o glumă.

Fiecare scriitor abordat are o cheie a destinului, ne putem aminti de opera lui, de viața lui, ne putem reaminti de paradigma vremurilor pe care le-a trăit, amprentele tragediilor și succeselor personale marcând memoria oamenilor.

Despre pictorul Vincent van Gogh, Dumitru Hurubă reține: „Picturile compuse din pete de culori vii păreau să prindă viață pe pânză, se impregnau de un dinamism aparte, ceea ce lipsea din operele contemporanilor. Van Gogh s-a dus și mai departe. În locul copierii formelor exacte, se străduia să exprime senzații și sentimente” (p. 240, în Personalități – cu de-ale lor… - 2023).

 A scris poezie în stil clasic, temele sale fiind actuale, acide, cu iz romantic. Un stil consacrat, dar actual prin mesaj. Eseurile sale vizează complexitatea lumii pe care o trăim, conțin avertismente despre un posibil viitor de unică folosință, un viitor scos la promoție. Mitică a scris literatură, domeniul nu conta, conta lumina vieții în orice text.

L-am admirat pentru pasiunea sa constantă pentru Apostolul Pavel. A dorit să scrie o carte despre faptele acestuia, despre lucrarea acestuia şi aduna mereu material în acest sens. Învăţa şi se dezvăţa de contemporanii săi de la televizor, scriind despre marele om. Sunt sigur că are un manuscris secret despre minunile acestuia, chiar dacă i-a făcut portretul în una dintre cărțile sale…

Scris despre Veronica Micle și Mihai Eminescu, a făcut-o altfel, cu o privire realistă, Mai altfel despre Veronica Micle - 2019.

Cronicarul ne prezintă câteva fragmente din scrisorile adresate de Veronica Micle lui Mihai Eminescu, unele patetice, atins de o iubire intensă, cităm un fragment: „Te vei convinge că din mii de ființe, abia una te poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și în minutele agoniei” (p. 99).

Eminescu i-a dedicat mai multe poezii: Povestea codrului, Povestea teiului, Departe sunt de tine etc., toate legate de prezența femeii iubite. El a scris: „Este Ea. Deșartă casa/ Dintr-odată-mi pare plină,/ În privazul negru-al vieții/ E-o icoană de lumină” (p.48).

Femeia i-a răspuns: „Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta/ Încetul la o parte șuvițele le-aș da/ Senină să rămâie, curată ca un crin,/ Icoană de iubire la care mă-nchin” (p. 106). 

          În spatele umorului său, însă, a existat multă seriozitate şi tragism. Simţea tragedia umană mai bine ca oricine, dar ştia că peste mizeriile vieţii se trece cu un zâmbet şi că un pisoi poate fi un personaj principal în drama politicii româneşti şi pentru spectacolul mediatic.

A scris și publicat destul de mult pentru revista „România Literară”, revista scriitorilor din Bucureşti şi din ţară, acolo unde doreau bucureştenii, a scris acele cronici despre spectacolul de la televizor. În momentul în care interesele oamenilor de la revistă nu au mai coincis cu satira din cronicile de tranziţie, când oamenii de la revistă au fost  atenţionaţi că există un scriitor a cărui umor atinge „interesul naţional și siguranța națională”, Mitică a fost cenzurat. Puţini ştiu lucru acesta, în plină democraţie cenzura funcţiona de minune. Era cenzura financiară. E cenzura financiară. În spatele scenei financiare sunt cei care manipulează pentru a rămâne la butoanele de fiecare zi.

Iată ce scria Gabriel Dimisianu despre cronicile de tranziţie:

„De mai mulţi ani, cititorii revistei „România Litrerară” pot întâlni, în pagina penultimă a revistei, rubrica de comentarii TV a prozatorului Dumitru Hurubă: spirituală, acidă, mereu incitantă. Este o fereastră deschisă către spectacolul actualităţii această rubrică, aşa cum ni-l prezintă televiziunile şi cum îl percep personajele mucalite ale lui D. Hurubă: el însuşi, prietenul Haralampy, soţia sa Coryntina s.c.l. Nu este doar o „cronică TV” ce scrie săptămânal în „România Literară” D. Hurubă, ci şi o cronică a vieţii noastre de fiecare zi, prea adesea covârşită de absurd şi de comic involuntar”.

Dar Mitică şi-a pregătit cu nonşalanţă şi tristeţe dosarul său de cadre, o autobiografie de umorist.

Iată ce scrie Mitică despre sine:

„În continuare, precum orice bun şi brav român, am început să scriu versuri. Constatând, însă, în scurtă vreme, că numărul poeţilor depăşea cu mult populaţia ţării, m-am transferat la Departamentul Proză satirico-umoristică unde mai erau câteva locuri libere la Compartimentul „Umor Negru”. La concursul organizat am participat singur clasându-mă al doilea cu coroniţă de scai. Pentru primul loc se punea coroniţa de spini …”.

Dumitru Hurubă are şi avea, culmea, prieteni printre umorişti. Lucru mai rar întâlnit în breasla meşterilor de umor… Mi l-a prezentat pe Cornel Udrea, la Deva, probabil, am primit o carte din care mi-a fost interzis să citez, pentru că eram pasibil să fiu arestat pentru încălcarea drepturilor de autor. Am scris şi despre Cornel Udrea cu sentimentul că Mitică îmi va un martor favorabil. Adevărul este că e o întâlnire cu oamenii de umor e una interesantă, de expediţie în savana literară…

Dumitru Hurubă a lăsat un mesaj interesant în romanul Cobaii, un semn că suntem la mâna istoriei, că ieşirea se face prin dragoste și afecțiune.

El a scris despre scriitorii din judeţul Hunedoara şi nu numai, s-a aplecat cu interes asupra operelor care s-au ivit aici, i-a păsat cumva de fiecare scriitor şi a avut puterea de a se detaşa de cultura de gaşcă, cu sentimentul că are ceva mai important de făcut…

Autorul a avut curajul de a fi unul dintre personajele scrierilor sale, nu a evadat din context s-a simţit solidar cu epoca, cu sine, cu tristeţea …Poate doar la Caravaggio, marele pictor, am găsit acelaşi curaj de a-şi pune capul pe tava condamnatului, pentru ca oamenii din vremea sa să-l poată vedea părtaş suferinţei generale, că este inserat în tabloul vremii de Creator… 

Într-o vreme interesantă, Dumitru Hurubă a dus importante puncte de vedere despre Ţiganiada, atrăgându-ne atenţia că actualitatea lui Ion-Budai  Deleanu este presantă…

A criticat și a fost ironic cu fenomenul Facebook, un loc ideal pentru rătăciții în tranziție. A pus în lumină incultura, oportunismul, obrăznicia, falsul talent.

Despre atmosfera din biroul funcționarului mărunt, cu leafă de la stat sau de la privat, după caz,  umoristul reține:

 

Buni-răi cum suntem, intelectualii biroului nostru formăm un colectiv de oameni ai muncii strâns unit în jurul șefului de birou. Așa se vede dinspre celelalte birouri; în realitate, dacă ar începe un nou război mondial, sau parțial și s-ar distribui arme… Doamne-ferește! (Intelectualii biroului nostru, p. 175, în Scuzați că ne-am cunoscut - 2017).  

 

Oricum, Hurubă ne conduce cu măiestrie prin ţinutul zăpăciţilor de tranziţie…pentru a vedea dacă putem fi și fericiţi…, citându-l cu bucurie… 

 

L-am cunoscut într-un timp pe care nu-l pot aşeza în spaţiul spiritual al inimii. De fapt, mi se pare că îl cunosc de când este lumea. A existat o clipă în care ne-am văzut şi apoi totul a curs normal, ca între un umorist şi un poet. Adică, doi scribi la Curtea Cuvântului.

Dumitru Hurubă explică clar situația scriitorului de astăzi, pendulează între realitate și satiră:

 

…E simplu-simpluț: I-auzi, numai: alo, Editura Smak-Smak? Da? Mersi, dragă, ok… Știți? Am scris și eu un roman și aș vrea să-l tipăresc la dumneavoastră… Sunteți cea mai prestigioasă editură din punctul meu de vedere… Bani, bani ai, domnu romancier? Am. În regulă – trimite textul… Iar în două-trei săptămâni ai romanul tipărit, aranjat frumos… Corectura o faci dumneata, că noi nu avem prevăzut în organigramă post de corector… Ai văzut, vecine? Devin rapid romancier respectabil și respectat… (Roman-frescă, p. 120, în Scuzați că ne-am cunoscut - 2017).

Are și o rugăciune pentru noi:

Tatăl nostru care ești în ceruri

Mai vezi și de-ale noastre adevăruri?

Mai aruncă-ți ochii, Doamne, către noi

Și vezi-ne-adâncirea în nevoi…

…

Părinte bun, de-atâta libertate,

Hoția se numește azi dreptate;

Iar de la Răsărit pân-la Apus

Se vede, peste tot, că josu-i sus; (Marea rugăciune, p. 257, în Skepsis - 2017).

 

Despre politicienii, o profesie la modă, fără a fi inclusă în clasificarea oficială la Ministerul Muncii:

Latră ziua, latră seara,

Poate latră și în vis…

Nemaisuportând povara,

Dumnezeu s-a… sinucis (Politicienii, p. 204, în Skepsis - 2017).

 

 

Din când în când ne mai trimiteam câte un email, ca semn că existăm, schimbam cărţi şi scriem despre cărţi. Dacă aveai o problemă serioasă, avea şi soluţia pregătită.

Glumim, nu?

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. „Actualitatea literară”, august 2024