Încă un necaz…
Înainte de plecarea
definitivă din ţară, Caragiale l-a recomandat pe fiul său Matei Ion Caragiale
redactorilor de la revista Viaţa
românească ca pe un mare talent, de faţă fiind Vlahuţă, C. Stere,
Ibrăileanu şi Topîrceanu, care
descoperise în versurile recomandatului unele
lacune de ordin artistic stârnind orgoliul şi mânia lui Caragiale. Supărat şi
jignit, acesta îl apostrofă pe vestitul autor al Parodiilor originale cu duritate: „Da’ cine eşti, tu, mă, să-mi dai mie lecţii de poezie?” (M.
Sevastos, Amintiri de la „Viaţa
românească”, E. P. L., 1966).
…Şi, desigur, nu a fost
de-ajuns, paharul cu tristeţi încă nu se umpluse: la 14 aprilie 1890, Caragiale şi-a prezentat spre
premiere Academiei Române opera sa de teatru scrisă în deceniul 1880-1890. Este
vorba despre: O noapte
furtunoasă (1879);
Conu Leonida
faţă cu reacţiunea (1880),
publicată în revista „Convorbiri literare”
nr. 11/1880; O scrisoare
pierdută (1884).
Comedie de moravuri sociale şi politice, piesa a avut premiera pe scena
Teatrului Naţional din Bucureşti,
în data de 13 noiembrie
1884 şi reprezentată în
decurs de trei săptămâni de 11 ori cu succes extraordinar de public; Comedia D-ale carnavalului
(1885), a fost reprezentată
în premieră, de asemenea, pe scena
Teatrului Naţional din Bucureşti în data de 8 aprilie 1885 având parte de un
insucces deplin, fapt datorat unei campanii asiduă şi negativă de presă,
organizată şi orchestrată de către D. D. Racoviță-Sfinx, cronicar dramatic la ziarul România
liberă, „ofensivă” preluată apoi de majoritatea presei… „Obiectul”
vehementei negaţii a fost imoralitatea unei părţi importante a societăţii
oglindită în mai toată dramaturgia caragialiană, şi anume: cea specifică
mahalalei purtând tarele micii burghezii decadente prezentată la scară redusă,
dar specifică. Astfel, creaţia sa de teatru a fost considerată antiliberală şi, prin
consecinţă, antinaţională. În această ordine de idei, Academia i-a respins de
două ori (şi teatrul şi Momente-le de
la premiere, teatrul obţinând doar 3
voturi pentru şi 24 împotrivă în plenul şedinţei Academiei. Este de reţinut
intervenţia lui Dimtirie A. Sturdza, pe-atunci secretarul Academiei, care,
desigur, a influenţat semnificativ şi indiscutabil votul: „Un artist (…) trebuie să
iubească adevărul, frumosul şi binele; el (…) nu trebuie să ia elementele rele din societate şi a le prezenta ca
tipuri care înfăţişează naţiunea sa proprie, pe care cu intenţiune o
ponegreşte… Dl. Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată
joc de ea”. Acuzaţii extrem de grave care vor fi lăsat urme amare în
sufletul sensibilului Caragiale. Iar dacă la acestea mai adăugăm şi
consideraţiile şi analizele lui Eugen Lovinescu (1881-1943), făcute în anul
1908, respectiv: „În cincizeci de ani nu va mai rămâne nici cea mai mică urmă din
atmosfera morală a comediilor lui Caragiale; amintirea republicii din Ploeşti
sau a gărzii civice se vor fi risipit de mult”. A fost una dintre cele mai
greu de suportat ameninţări în legătură cu dramaturgia lui Caragiale… Şi nu a
fost deloc o chestiune accidentală, pentru că, după 4 ani, în 1912, ideea este
reluată într-un studiu mai vast despre opera dramatică a lui Caragiale,
publicat în Convorbiri literare şi
apoi în volumul al III-lea din Critice,
trei ani mai târziu (1915) la Editura Ancora, continua în aceeaşi notă
depreciativă: „Opera lui Caragiale ni se
pare săpată într-un material puţin trainic. Timpul a început să-l macine
încetul cu încetul. Lipsită de adâncime, de orice ideologie, de orice idealism,
de orice suflare generoasă, plină de un pesimism copleşitor, de o vulgaritate,
de altminteri colorată, ea s-a bucurat de prestigiul unei literaturi, prea
actuale, dar va rămâne mai târziu cu realitatea unei valori mai mult
documentare.” Afirmaţii distrugătoare pentru un suflet sensibil, al lui
Catagiale. (Textul este de regăsit şi în
volumul al IV-lea de Opere, apărut,
în 1987, la Editura Minerva). Singura explicaţie ar putea fi, deşi subţire, că
Lovinescu, la 27 de ani, încă nu avea bine format simţul de critic literar…
După aproape un deceniu, în
1922, la publicarea ediţiei de Opere, Paul
Zarifopol (1874-1934), mai îndulceşte situaţia scriind: „Lumea aceasta, de care se îngrozesc judecătorii moraliceşti ai lui
Caragiale, îmi pare mie că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate.
Vorbesc de modelele reale, nu de preparatele artistului.” După câţiva ani,
în 1935, Pompiliu Constantinescu (1901-1946), apoi G. Călinescu(1899-1965), în
1941, nu sunt foarte departe de afirmaţiile lui Lovinescu, aşa încât, Călinescu,
îşi expune părerea despre personajele caragialene în Istoria literaturii astfel: „Toţi
aceşti eroi sunt structural satisfăcători, însă nu se poate face cu ei comedie
adîncă.” Sigur, după moartea lui Caragiale, aceste aprecieri devin o altă
poveste, lipsită de importanţă pentru marele Caragiale, trecut în nefiinţă, şi,
evident, cu altă conotaţie spiritual-valorică. În textul de faţă era doar o…
paranteză.
Chestiunea în sine,
apropo de tematica prezentului text, şi întorcându-ne la anii cuprinşi între
1890-1904, când personalităţii în aria culturii, în loc să-i ia apărarea, i-au
subapreciat opera, în timp ce alte persoane au ignorat-o, în cazul cel mai
fericit. Realizăm astfel că motivele mâhnirilor lui Caragiale sunt cât se poate
de clare şi de întemeiate, iar hotărârea de a-şi părăsi ţara natală pentru a se
stabili la Berlin nu ni se mai pare lipsită de logică şi sens, doar un pic
paradoxală, fiindcă marele dramaturg nu cunoştea limba germană…
Adevărata
reabilitare, însă, şi recunoaşterea valorii incontestabile a operei sale, a
avut loc la 28 octombrie 1948, când I. L. Caragiale a fost ales membru de
onoare post-mortem al Academiei Române…
Dumitru
Hurubă
