Apariţie
editorială: Ionuţ Caragea – Cenușa din abis,
Ed.
Fides, 2018
La editura Fides din Iaşi a apărut volumul de
versuri "Cenușa din abis", semnat de Ionuţ Caragea. Volumul are 120
de pagini și conţine 49 de poeme, grupate în trei părți: "Pelerinaj spre
adâncuri" (poeme în vers alb), "Cântece la harpa amintirilor"
(poeme în vers liber sau clasic) și "Poem omagial - Insula lui
Ovidiu". Prefața îi aparţine criticului literar Constantin Cubleșan. Tehnoredactor
a fost Dumitru Scorţanu (directorul editurii Fides). Coperta a fost realizată
de Ionuţ Caragea, ilustraţia fiind o compoziție după Zhan Fei (Ash rose,
Deviant Art), Ars Thanea (Burning Roses), Laurentius (Wood ash, Wikipedia).
Portretul autorului din interiorul volumului a fost realizat de Lucian Opriceanu.
Pentru comenzi: editura Fides (editura_fides@yahoo.fr). Pentru volume semnate
de autor: ionut.caragea@gmail.com
Fragmente din prefaţă:
"Ceea ce mi se pare întru totul de
remarcat, ca un fapt pozitiv al acestor creații lirice este, înainte de toate,
limpezimea exprimării, a expresiei artistice, fără a se exersa în tot felul de
artificii prozodice, cum obișnuiesc mulți dintre mai tinerii noștri confrați,
considerând că o metaforică mai contorsionată poate da impresia unei mai
profunde gândiri. Nu. Dimpotrivă, Ionuț Caragea are un discurs poetic elevat,
logic și cu totul datorat transpunerii în versuri a gândirii sale, a
sentimentelor și nu mai puțin a emoțiilor care i-au stimulat și îi stimulează
inspirația. E o poezie a meditației, dacă vreți, didactice privind rosturile
cuvântului și ale poeziei. (...) Avem aici o autentică profesiune de credință,
a creatorului, a poetului care își vede astfel rezultatul demersului încorporat structural firii. (...) Sunt versuri epigramatice, multe dintre
poeziile sale conțin cugetări și maxime, totul ca într-o amplă decantare de
înțelesuri existențiale. Uneori e cerebral, ceea ce nu diminuează programului
său de cunoaștere și autocunoaștere. Pentru că Ionuț Caragea e un artist al
cuvântului, educat, cultivat, robind întru totul creației, după cum se exprima
cândva într-un interviu. Volumul Cenușa
din abis se recomandă de la sine ca o pledoarie pentru destinul poeziei de
azi („poezia supraviețuiește”), pentru nevoia de poezie,
la drept vorbind, în… viața noastră cea de toate zilele." (Constantin Cubleșan)
Poeme din volum:
Abisul metempsihozei
cea dintâi lacrimă
a singurătății
spală trupul neînsuflețit
al iubirii
preschimbate
în umbră
cuvintele sunt
ca niște degete blânde
cu care mângâi
tâmplele amintirilor
singurătatea
și nesfârșita ei
senzație de frig
și veșnica întrebare
fără răspuns
de ce?
de ce?
rătăcesc
prin abisul metempsihozei
fără să știu cine sunt
fără să știu
unde trebuie
să-mi ancorez sufletul
mă cert cu Dumnezeu
împărțind clipa
ca un codru de pâine
și sunt mereu flămând
de imperiala sa revelație
vino înapoi și binecuvântează-mă
cu prezența
cu miracolul poeziei
calcă-mă în picioare cu perfecțiunea
și sădește-mi curcubeul
în inimă
încoronează-mi nefericirea
cu laurii unui sărut
fantomatic
fă-mă să-mi umplu absența
a ceea ce sunt
Foșnetul amintirii
amintirea foșnește
ca o piele de șarpe
mângâiată de vânt
ca o frunză uscată
nevoind să se desprindă
de ramul prin care
seva încă mai curge
ca o haină ruptă
peticită cu vise
și cu firul
unei vieți
mult prea scurte
ca un cearceaf
sub care freamătă
fantoma unei iubiri
de neuitat
ca un lan de grâu
prin care aleargă
neobosit
copilul din mine
ca o geană
unduită ca trestia
pe malul lacrimii
ca o mătase care
nu-mi lasă sufletul
să devină fluture
ca un vechi manuscris
cu litere șterse
pe care-mi aștern
poemul ultimei
speranțe
Ce va rămâne din mine?
simt cum umbra
cântă la harfa ridurilor
un cântec premonitoriu...
ce va rămâne din mine?
poate inima ca o floare
în părul veșniciei?
poate cuvântul
ca o cometă perforând
timpanele galaxiilor?
oh, viața asta
ca un vârtej de secunde
care-mi atrage corabia trupului
spre adâncul abisului!
ce va rămâne din mine?
poate dorul ca un fir de aur
care m-a salvat
din labirintul iluziilor?
poate ultima suflare
ca un vânt care va trece pe lângă oameni
ridicând praful viselor
până la cer pentru a face
plecarea mea la fel de frumoasă
ca o auroră boreală?
poate ochii
ca două lampioane
purtând flacăra dragostei
către necunoscut?
oh, viața asta
ca un clopot răsturnat
tras de funia umbrei
strigând răgușit
salvează-mă!
salvează-mă!
dar dacă veșniciei
nu-i lipsește nimic
pentru cine mai port
povara aceasta a vieții?
și voalul acesta albastru
de ce nu se dă la o parte
încât să nu mai fiu nevoit
să mă-ntorc în fiecare seară
în spatele pleoapelor?
oh, viața asta
ca o mare scamatorie
în care sunt iepurele
scos din joben
care visează să ajungă cândva
un porumbel al păcii!
deci, ce va mai rămâne
din mine?
poate sămânța
aceasta de iubire
din care răsare
singura veșnicie
pe care o cunosc
poezia
ca o floare în părul
copilului meu?
Abis
noi din abis venim
și în abis trăim
și în abis ne-ntoarcem
când credem că murim
iar gândul o scânteie
și dragostea văpaie
ne luminează calea
abis, abis, abis
ești lacrimă și vis
ești sânge și eter
etern și efemer
ești vid atemporal
și dor transcendental
nu ponegriți abisul
acolo e răspunsul
la marile-ntrebări
acolo se conjugă
tot felul de-ntâmplări
acolo e salvarea
acolo e misterul
abisul este-o casă
mai mare decât cerul
abis, abis, abis
infern sau paradis?
depinde cum privim
și cum ne adâncim
depinde ce dorim
și cum le potrivim
depinde ce-am uitat
și ce mai vrem să știm
nu ponegriți abisul
acolo este ființa
ce râde în oglindă
cu brațele deschise
dorind să ne cuprindă
acolo e amorul
în starea cea mai pură
acolo este frigul
ce poate fi căldură
abis, abis, abis
ambiguu și precis
permis și interzis
te-aștern în manuscris
și fără compromis
eu te iubesc
abis
abis, abis, abis
Zeul din gând
nu vreau să scriu după tipare,
chiar dacă am îndemânare,
prefer cuvântul inspirat
din gândul pur, nealterat,
când tot ce dăinuie în vers
e provenit din univers.
desigur, nu e prea uşor
să stai la mâna zeilor,
să desluşeşti ce îţi şoptesc,
să nu crâcnești când
poruncesc,
să scrii pe fundul de abis,
despre pierdutul paradis...
să fie scrisul tău un dar
când pare totul în zadar
pentru cei care au uitat
cine i-a binecuvântat....
eu pot să scriu oricum,
oricând,
dar scriu când zeul meu e-n
gând,
un zeu care mereu mi-a fost
la vitregie - adăpost,
iar la durere - vraci ocult,
magie-n versuri şi tumult,
un zeu care mi-a dăruit
poemul fără de sfârşit,
un zeu cu suflet de copil
rugându-mă să fiu umil
atunci când lumea este rea
şi când povara este grea,
un zeu ce este-n fiecare,
în sentiment şi-n cugetare...
Cântec la harpa amintirilor
o liniște
ca o pădure visând
o voce-ancestrală
în mine vibrând
o rană umplută
cu cer și pământ
o dragoste
ca un blestem și descânt
o umbră ce murmură
dorul răsfrânt
o lespede care
mi-e-acoperământ
un foc reaprins
de-amăgirile mele
un chip ce se sparge-n
puzderii de stele
un nou răsărit care vrea
să mă-mbete
un alt asfințit
peste suflet pecete
o punere-n scenă
a fostelor zile
ce viață frumoasă
avut-ai, copile!
o nouă poveste
cu-acelaşi final
e valul de spumă
ce-ajunge la mal
pe-altarul iubirii
sunt alte jertfiri
la corzile harpei
vă cânt amintiri
un gând, un cuvânt
o mică magie
renaşti în inima mea
poezie!
Aprecieri selective din perioada 2009-2017 despre
poeziile lui Ionuţ Caragea (fragmente din recenzii, autori în ordine
alfabetică):
« Unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în
prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică
lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti,
sau cu unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de
autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste
categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere. (…) E o
altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea
omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune. Voinţa
de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un
înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci
unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste
oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul... » (Prof. Univ. Dr. Ştefan BORBÉLY, în
revista Convorbiri literare, 2014)
« …Dar pentru un poet ”neştiutor care scria poezia exact
aşa cum o simţea şi cum o primea de la sursă” e un semn că încrederea în
virtuţile izbăvitoare ale poeziei e încă intactă. Ionuţ Caragea îşi subliniază,
dar îşi şi pune în valoare această inocenţă formativă (…) În maniera romantică
a revărsării de suflet scrie, cu multă candoare confesivă, şi Ionuţ Caragea,
făcînd doar un pas de la trăire la scriere. În acest concept, decepţiile sau
înflăcărările se varsă direct în versuri iar filtrul dintre trăit şi scris e
tot mai subţire. Asta şi atunci cînd materia inspirativă o constituie
suferinţele, frustrările şi angoasele, şi atunci cînd poetica se
”pozitivizează” şi vede/simte miracole peste tot. (…) De la suferinţă la extaz,
de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi
exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. » (Prof. Univ. Dr. Alexandru CISTELECAN, în
revista Familia, 2015)
« „Douămiistul” Ionuţ Caragea, cu o biografie şi
evoluţie spectaculoase, este deja un nume consacrat, considerat de unii chiar
lider de generaţie, ca poet, prozator, eseist, autor de aforisme, cu peste
treizeci de volume... (...) Îmbrăcate în logosul artei, durerile zbaterii
existenţiale pot deveni tămăduire. Este posibila ţintă a Eului la pătrat, carte
care propune ca moto unul dintre aforisme: „Examenul de capacitate al unui poet
este acceptarea şi înţelegerea suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza,
iar cel de genialitate este transcendenţa.” (...) În rest, restricţiile
prozodice şi de versificaţie au meritul de a pune la încercare profesionalismul
pe care modernii şi postmodernii l-au supus volatilizării. Cât îl priveşte pe
Ionuţ Caragea, el îşi îngăduie chiar să experimenteze/să se joace, profitabil,
precum în amplul poem, de concentrată formulă polemică Analfabetism literar
(pamflet), construit din catrene-dublet care se derulează, alfabetic, numai din
cuvinte care încep cu o singură literă. » (Prof. Dr. Theodor CODREANU, în
revista Feed Back, 2017)
« Poet de o forţă debordantă, tumultuos şi temperamental,
Ionuţ Caragea face ca poezia să ţâşnească precum apa bogată în săruri din
gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau impresia unei stări poetice neîntrerupte
şi, mai ales, dau impresia că poetul scrie un poem fără de sfârşit. (…) Ionuţ
Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare
lirică. I-am urmărit traiectul poetic de la „M-am născut pe Google” (2007) şi
până la această carte densă, de o forţă lirică neobişnuită şi o unitate
stilistică (blazon Ionuţ Caragea) care impresionează. (…) Transmigrat prin
acest volum, Negru Sacerdot, spre adevărurile simple, spre cântecul primordial,
spre dicţiunea presocratică a ideilor lirice, Ionuţ Caragea îmi întăreşte
credinţa că prin căutările sale în care-şi poartă harul, prima sa problemă este
Poezia, iar ultima, tot Poezia. (…) Ionuţ Caragea e un poet proteic, în stare
să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nici nu
îndrăznesc. Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui
clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală. Se poate cita
din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi bucurie a descoperirii poetului
autentic. (…) Poet tragic în esenţă, desfăşurând pe paginile de până acum
scenarii originale, atacând temele mari (dragostea, moartea, patria ca locuire,
neantul, abisul fiinţial), Ionuţ Caragea îşi pune în fiecare text pecetea
originalităţii şi, inventiv, nonconformist, se autointitulează generatorul unui
nou curent literar: Curentul Generaţiei Google. » (Daniel CORBU, în
revista Mişcarea literară, 2015)
« Ionuţ Caragea se arată astfel a fi un poet redutabil,
glosând aidoma celui care vorbeşte de la tribună sau de la amvon, având
conştiinţa clară a concentrării mesajului poetic, în aşa fel încât textul
capătă rezonanţa sonurilor sacralizate. (…) Poeziile lui Ionuţ Caragea
articulează un univers plasat sub semnul cunoaşterii şi al reprezentării,
poetul asumându-şi fără emfază inutilă rolul celui care adună identităţi într-o
macro-identitate, cea care se poate intui doar poetic, într-o aventură cuprinsă
mereu de cele două reprezentări ale umbrei: „sunt o scânteie prinsă între două
umbre/ umbra celui ce sunt şi umbra/ celui care-am fost cândva”. » (Prof.
Univ. Dr. Constantin DRAM, în revista Feed Back, 2017)
« Autorul continuă, însă, să-şi utilizeze forţa morală
pentru a hrăni prin cărţile sale credinţa în literatura română, în etosul şi
eposul ei, oriunde în lume se va fi vorbit româneşte... » (Prof. Dr. Angela FURTUNĂ, în revista Observatorul din Toronto, 2011)
« Ajuns astăzi la vârsta maturităţii creatoare, Ionuţ Caragea
(care a văzut lumina zilei la 12 aprilie 1975) are o operă împlinită, în linii
mari, configurată, dar cel mai valoros şi mai reprezentativ volum al său rămâne
Mesaj către ultimul om de pe Pământ (Ed. „Fides”, 2017), titlu inspirat
şi plin de profunde şi tulburătoare semnificaţii, amplu poem sociogonic şi
apocaliptic, dar nu de o tonalitate sumbră şi deprimantă, dimpotrivă,
tonifiantă şi plină de speranţă, pe tema „ultimului om” sau a „omului postistoric”
(…) Volumul se constituie într-o construcţie
unitară, alcătuită dintr-o serie de poeme de mai mică întindere, dar legate
între ele sub raport tematic şi stilistic şi este departe de a se transforma
într-o misologie, pentru că nu are un conţinut deprimant, cu tot dramatismul
existenţei, pe care poetul nu-l ocoleşte, dimpotrivă, îl accentuează; nu are,
cu alte cuvinte, o reprezentare idilică şi edulcorantă asupra vieţii. Filosofia
„ultimului om” derivă din cea a Arhetipului şi o întâlnim şi la Eminescu,
în Sărmanul Dionis: „În om e un şir de oameni”. Este filosofia „firului
filogenetic”. La I. Caragea, eul liric este dublu. Penultimul om, care
nu poate fi decât istoric, i se adresează ultimului om, care este şi
istoric şi postistoric. Volumul lui I. Caragea are la bază o „concepţie orfică”
şi acesta este cel mai important lucru, pentru că orfismul exprimă esenţa
poeziei, sinteza muzicii cu verbul. Orfeu, care îşi acompania versurile la
harfă şi cu muzica lui îmblânzea fiarele şi cobora întreaga natură într-o vrajă
extatică, reprezintă prototipul Poetului dintotdeauna, iar orfismul constituie
condiţia primordială a lirismului. Orfismul este o doctrină soteriologică, o
doctrină a salvării prin poezie. (…) Acest sens soteriologic, al salvării prin
poezie, străbate şi volumul lui I. Caragea. Acesta este mesajul orfic pe care
penultimul om – poetul, vrea să-l transmită ultimului om de pe pământ. (…)
Poemele sunt scrise în vers liber. Nu au rimă, dar au ritm. Deci, nu sunt
lipsite complet de muzicalitate, spre a se îndeplini condiţia primordială a
orfismului. (…) Titlul: Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre
neant este o admirabilă definiţie metaforică a poeziei. Această poezie este
dedicată lui G. Călinescu, cu un citat în care ilustrul critic îi deplângea pe
creatorii care îşi trăiesc gloria posterităţii încă din timpul vieţii, deşi
incomparabilul nostru magistru şi-a trăit, încă din viaţă, propria-i legendă.
Replica poetului este cum nu se poate mai sinceră şi concludentă: „eu nu voi
muri niciodată”. La puţini poeţi am întâlnit o credinţă la fel de
puternică a salvării prin poezie, ca la I. Caragea, care mărturiseşte că nu
poate trăi fără poezie. (…) Poezia este numită „respiraţie divină”. Prin
poezie, „Dumnezeu reinventează lumea”. I. Caragea este un antinietzscheian
convins. Unul dintre poemele sale se intitulează chiar „Dumnezeu nu e mort”.
(…) Respingându-l pe Nietzsche, înseamnă că poetul acceptă transcendenţa. Nu
întâmplător, Maria-Ana Tupan, în docta sa prefaţă, îl numeşte „un mesager al
ordinii transcendente”. I. Caragea are vocaţia eternităţii şi a literaturii şi
este un poet cu destin. Iată că orfismul nu dispare niciodată din poezie, nici
din postmodernism şi generaţiile actuale, nici din „Generaţia Google”. Din
versurile lui I. Caragea se desprinde o adevărată religie a salvării prin
poezie. (...) Ceea ce ne face să credem că Ionuţ Caragea are toate şansele să
rămână în istoria literaturii. » (Prof. Univ. Dr. Ovidiu GHIDIRMIC, în
revista Scrisul românesc, 2017)
« ...observ că şi această carte intenţionează să ofere
imaginea unui scriitor temerar şi metamorfotic, decis parcă să nu „ierte”
niciuna din temele canonice, mai vechi sau mai noi, ale poeziei europene. În
Festina lente vom regăsi, între altele, reflecţii despre demiurgia înţeleasă ca
Drog universal şi dragostea prin care se află „rostul pămîntului”, confruntarea
fertilă dintre „războaiele minţii” şi „coridoarele întunecate ale sîngelui”,
suferinţă şi iluminare – recte, felul în care „te scufunzi în neant/ şi ieşi
mereu la suprafaţă”, ca din misterioasele Epave pe fundul mărilor interioare
etc. etc. O panoplie lirică bogată, din care Ionuţ Caragea pare totuşi că
preferă tot armele propriu-zis poietice. Soarta poeţilor, Canibalism liric,
Casa cuvintelor, Ceai verde cu aromă de nemurire, Dacă şi niciodată dacă...,
Colecţionarul poemelor de unică folosinţă, Groparul orb şi alte cîteva texte se
articulează pe modelul artei poetice moderne, pentru a da glas fie neliniştilor
unui pasionat explorator prin „jungla cuvintelor”, fie, mai des, certitudinilor
unui Poet prin lumea orbilor, ales încă din naştere să risipească frumuseţi
iluminatorii: „la naştere am rupt tăcerea ca pe un cordon ombilical/ şi am
rămas să trăiesc, hrănindu-mă/ singur prin gura cuvintelor mele// am învăţat să
merg ca un baston/ prin lumea orbilor// cînd m-am oprit/ mi-am privit narcisist
propria creaţie/ într-un ochi/ într-un ochi de apă//…// voiam să-ntorc toate
cuvintele ce mi-au fost date/ şi să trăiesc din nou tăcerea/ ca pe un ritual de
împerechere/ cu eternitatea”. E limpede că, asumîndu-şi un asemenea blazon,
autorul opului Festina lente nu se va grăbi prea curînd să trăiască din nou
tăcerea… » (Conf. Univ. Dr. Emanuela ILIE, în revista Poezia, 2015)
« Ne aflăm în faţa unui autor care are ceva de spus şi,
stăpân pe nişte mijloace moderne de exprimare ale unor inedite stări poetice,
va mai avea încă de spus impunându-şi registrul poetic asupra generaţiei sale
(...) Dar cu ochiul celălalt, ochiul nevăzut pe care îl bănuim a recepta
mesajele venind din transcendent în limbajul noilor configuraţii ale unei lumi
virtuale, Ionuţ Caragea îşi capătă cele două dimensiuni auctoriale: Una de
conversaţie cu divinitatea care şi-a depăşit împreună cu autorul respectiv şi
cu secolul în care trăieşte acesta, trăsăturile fundamentalist-paternaliste de
„Tată a Toate”, făcându-ne conştienţi că, de fapt, e „Duhul din Toate”, adică
prietenul, sfătuitorul, inspiratorul şi animatorul gândurilor tale, al
simţirilor cu care-I înţelegi Cuvântul; iar tu ai dreptul modern să nu-l
înţelegi ca pe o poruncă, ci exact ca pe un duh care te animă şi pe tine
fericindu-te, tocmai pentru că Dumnezeul tău dialoghează cu tine şi te lasă să
dialoghezi cu El întru luminarea acestei vieţi; chiar şi cu mijloacele cele mai
moderne, care se dovedesc a fi la fel de profund transcendentale… Asta ar fi
prima dimensiune. Iar a doua e cea de ascultare întru tocmai a îndemnurilor
acestui Dumnezeu Atoateiubitor, făcându-te şi pe tine să iubeşti în măsura în
care eşti fiinţă după chipul şi asemănarea Lui; şi să cânţi iubirea dacă ai
primit de la el talantul poeziei. » (Corneliu
LEU, în revista Port@Leu, 2009)
« Senzorii de mare sensibilitate ai Poetului remarcă
înstrăinarea omului contemporan, surprind durerea omniprezentă a acestuia,
nerămânându-le emiţătorului şi receptorului altceva decât ”să ascultăm
împreună/ murmurul suferinţei”. Ne-ar trebui pagini întregi pentru a exprima
aceste trăiri. (…) Trebuie să îi fim recunoscători lui Ionuţ Caragea pentru caracterul
dantesc al mesajului şi al exprimării din versurile sale care descriu aceste
vremuri ameninţate mai mult decât oricând de apocalipsă. » (Prof. Univ. Dr.
Nicolae MAREŞ, în revista ASLRQ, 2017)
« Poet nonconformist şi dominat de sentimentul atât de dureros
al dezrădăcinării, construit destul de mult pe internet, Ionuţ Caragea scrie o
poezie pe lamă de bisturiu, cu care îşi operează, dar nu spre vindecare,
propria moarte când în sângele lui se porneşte Jihadul, aşa cum reiese dintr-o
poezie a sa. (…) Totul pare dezarticulat în poezia lui Ionuţ Caragea, un
univers amorf, format din antimaterie, iar el trudeşte să recompună în hainele
logicului, o lume de nisipuri mişcătoare... » (Emilian MARCU, în revista Convorbiri literare, 2011)
« Poezia fostului sportiv de performanţă, mai exact,
rugbist, izvorăşte dintr-un talent nativ autentic. El scrie cu inima, dar şi cu
mintea. Efluviile sentimentale sunt bine supravegheate şi disciplinate de
logică, de o raţiune în stare de veghe continuă, de o conştiinţă civicã în
alertã. Versurile sale au în egală măsurã sensibilitate şi forţă, inteligenţă
şi curaj. Restul e viaţă trãită la temperatura marilor caractere. » (Victoria
MILESCU, în revista Sud, 2017)
« Poetul Ionuţ Caragea nu s-a „născut pe Google”, prin
cezariană, ci s-a născut – contrar celor afirmate de el –, natural, în cultura
scrisă. El îşi extrage elementele poetice direct din substanţa vieţii, din
subteranele fiinţării, de unde şi forţa lor netransfigurată, de o directeţe
tăioasă. De fapt, scriitorul – care abordează toate genurile literare, fiind de
o prolificitate dezarmantă – este un romantic şi un sentimental deghizat în
postmodern. (…) Scrise cînd într-o tentă declarativă, cînd în una afectivă,
gravă, poemele sale încearcă să umple toate restanţele ontologice ale eului
auctorial, toate înstrăinările şi obnubilările suferite de acesta. Textele sale
sînt exerciţiile unui introvertit dedat la extrovertiri poematice, care tot
aspiră, prin intermediul unor scări de cuvinte, la limanul unui orizont celest,
transcendental. » (Prof. Dr. Ioan F. POP, în revista Steaua, 2015)
« Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a
fi „redescoperit”. Chiar dacă „realitatea virtuală”, aplatizând relieful
axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete
urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o
trecere de pietoni / între viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar dedicaţiile
sale lirice, dobândind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Borbély), nu lasă
loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer fără scări”.
» (Prof. Univ. Dr. Adrian Dinu RACHIERU, în revista Convorbiri literare,
2015)
« Nu-i place să bată pasul pe loc. E un călător grăbit în
viaţă şi în cultură. Poate să ajungă şi aşa departe, numai să-l ţină energia
propriei biografii şi resursele propriului limbaj poetic. » (Prof. Univ. Dr.
Ion SIMUŢ, în volumul Festina lente, 2014)
« Dacă Lucian Blaga distingea rolul pur ornamental al
tropismelor de cel revelator (metafore cognitive), Ionuţ Caragea pare interesat
de un heideggerian act poetic al devenirii întru fiinţa mai profundă,
inteligibilă. (…) Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de
limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin
Sorescu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii
aforistice… » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în revista Contemporanul,
2014)
Ionuţ Caragea
