Nicolae Crepcia, hoinarul de la Brotuna
Vine o vreme a
echilibrului, poetul își adună apele poeziei sale pentru a le pune în albia
unui timp nedefinit. Cu antologia de autor, Nicolae Crepcia s-a definit pe sine
prin versurile bătute în argintul cuvintelor. Mierlă sângerându-mi pe umăr*, antologie susținută de Editura
CronoLogia în anul 2018, reprezintă fața adevărată a poetului așa cum s-a
proiectat cu intensitate în poemele scrise de-a lungul anilor. Sunt reluate
cele mai solide poeme din volumele anterioare, văzute prin ochii poetului la
maturitate. Selecția se bazează pe cărțile:
Pe umărul lui Rimbaud (1996);Îngenuncheat în
lacrimă; Scrisorile de la Brotuna; Halucinațiile unui hoinar singuratic; În
intimitatea frigului; Strigătul care se vede; Fără glorie.
Sunt poemele
unui poet dedicat poeziei fără frontiere, echilibrat în exprimare, preluând
partea bună a fenomenului literar apărut de-a lungul timpului, prelucrând-o
prin viziunea proprie. De la clasic la modern, spre disperarea postmodernă, de
la cântec la frumusețea zicerilor cu tâlc. Autorul are darul de a prinde în
cuvinte lucruri fulguite din oglinda clipei. Elementele romantice, de asemenea,
se regăsesc cu prisosință: natura, iubirea, credința, stările de glorie
personală, când timpul se dizolvă în cuvinte. El se lasă prelucrat de aceste
stări, le caută, le exprimă cu generozitate. Sinceritatea, bucuria în fața
miracolului unui anotimp, regăsirea în poezia altor poeți, deschiderea spre
alte orizonturi secrete, toate formează materia primă a poeziei sale, nu-i pasă
de stiluri, se lipește de poezia care vine și îl cucerește. El nu
experimentează literar, preferă să fie el obiectul experimentului. Poetul
lansează epistole din Brotuna (acolo
unde locuiește modest și încrezător, în Munții Apuseni), semn că poezia a bătut
la poarta inimii sale. Singurătatea nu-l împinge spre disperare, din contră, îl
cheamă în patria poemului, alături de alți artiști sau de eroii din Apuseni.
Descoperim
versuri care se deschid cititorului ca o zicere profundă despre taine: lacrimă pe lacrimă se clădește iubirea;
iubirea arde cu o lumină pe care trupul nu o poate stăpâni; ca un cuțit
ruginește primăvara în inima mea; mirosul realității intră pe gaura cheii; poetul
vorbește despre moarte ca despre o femeie frumoasă…
Nicolae Crepcia
se simte stihuitor cu toată ființa sa, retras la Brotuna, între pomi puternici
și mituri încrustate în aerul dimineții, el afirmă: „Moartea m-a închiriat/
acest trup/ în care m-am mutat în anul/ unamienouăsutecincizecișidoi// În rest
ce să vă spun?// Dacă mă căutați cumva/ bateți/ cu degetul inimii/ și puteți
ajunge/ la mine/ prin poarta acestui poem (Prin
poarta poemului, p. 110). De reținut grafia anului în care a venit poetul
pe lume, cifrele sunt legate prin cordonul ombilical al literelor născute în
poem.
Se observă de-a
lungul timpului o înăsprire a zicerii poetice, de la energia debordantă a
începuturilor, de la optimismul deschis, spre o alunecare spre lumi noi,
asprimea vieții presându-l. Treptat, poezia nu mai este joacă de tânăr care
sparge bariere, ea devine meditație dinamică. Unele poeme au locuri comune,
semn că versurile s-au blocat într-o stare nedefinită, sugerând o criză a
inspirației, repede trecând într-o altă etapă. Se repetă și motivele care au
stat la baza poeziei sale. El păstrează aceste poeme ca semne prin vreme, ca
punte între vise și realitatea dură, de zi cu zi. Cităm: „Poemul se iscă/ albă
ninsoare/ acoperind urâțenia lumii (Frigul
dens, p.151).
Depășindu-și
etapele, poetul redescoperă o lume fără
glorie, dar o lume în care Dumnezeu este o prezență copleșitoare și-l
provoacă pe muritor. Descoperim revelația: „Ceea ce Dumnezeu// nu a spus/ a
lăsat să rostească poetul// strigătul care se vede/ până dincolo/ de marginea
timpului// înălțându-se/ multiplicat/ din flacără în flacără (Ceea ce Dumnezeu, p. 165).
Crepcia este
conștient că nu este singurul poet, dar dorește ca „sunetele poeziei sale să se
vadă”, se bazează pe toți poeții dinaintea sa, îi simte, este solidar cu
singurătatea lor sau cu tristețea lor: „Cuvintele din care/ vreau să zidesc
poemul/ le-a mai folosit altcineva/ altcândva// Le curăț/ de mortarul altor
emoții/ ca pe niște cărămizi/ dintr-un edificiu demolat (Cărămizi, p. 169).
Dacă la început
se considera un naufragiat, solidar cu Rimbaud, încartiruit în singurătate,
văzând poezia ca o fata morgana și silabisind peste abecedarul durerii, la
final aude pașii vântului pe acoperiș, simte cum singurătatea fixează frigul și
toate au fost definite, abandonându-se definitiv, dându-și trupul păsărilor
să-l poarte, ca o evadare fără glorie. Ultimul poem redă spaima omului în fața
durerii absolute, întoarcerea în haos… „Tentația de a merge la dentist/ a devenit
spaimă/ că eu însumi/ aș putea fi extras/ prin propria-mi gură/ odată cu
durerea (Spaima, p. 200).
În poemul Fără glorie el tratează problema acestei
teme vizibile pentru orice om care a văzut poemul cu aripi. El declară că nu a
văzut gloria deoarece nu-i utilă ca o pastă de dinți, o consideră o abstracție,
este dureroasă ca nefericirea, concluzionând că „Gloria este marginea unei
prăpastii”. Ea nu vindecă, este deșertăciune și este mai bine să plângi cu Ieremia sau să citești cartea Iov. Cu alte cuvinte, poetul se simte
legat de eternitatea lui Dumnezeu, de pasta divină a Scripturii, cele
trecătoare se duc „ca o spirală de fum”…
Când evadează în
realitate, autorul afirmă cu nonșalanță: „Nu le pasă mieilor/ abia ieșiți din
pântecul iernii/ că în telescopul Hubble/ din când în când/ se mai naște o
stea” (Chiar dacă închizi ochii, p.
183). Realitatea se pliază pe prognoza meteo de fiecare zi servită la
televizor, iar timpul mort miroase-a cadavru. Întâmplările lumii nu se
sfârșesc, este o agitație continuă, iar sunetul carelor de luptă se aude, sub
ele a căzut Babilonul… Realitatea se pipăie cu fiecare pădure, cu fiecare
animal care se naște într-o iesle, cu anotimpurile care izbesc marginile epocii
trăite, cu ploile sau ninsorile care invadează gândurile celui care știe să „vadă”
vorbele lui Dumnezeu.
Nicolae Crepcia
este un poet complex, dedicat literaturii, sincer și curat. A depus efortul de
rămâne proaspăt în intimitatea frigului…
Poemele pe care le consideră definitive sunt scrise simplu, fără grafia
clasică, fără virgule și alte semne de punctuație, preferând zicerea
actualizată, cartea devenind un poem continuu. Titlurile sunt încrustate în
corpul poemului, au sens, sunt parte a experiențelor poetice și sunt, totodată,
expresive, atinse de fulgerul inspirației.
De obicei,
astfel de antologii au date legate de autor sau de opera sa, referințe critice
referitoare la creația poetică. Nicolae Crepcia a preferat să prezinte
cititorului poezia în mod direct, sugerând că biografia poetului face parte
integrantă din volumele publicate de-a lungul timpului, un fel de jurnal de
bord în care el se întâlnește cu inefabilul și cu alți poeți plecați în
călătorie pe oceanul literaturii.
Mierla este simbolul poeziei care se frânge pe
umărul poetului, fiorul acela unic care coboară din ceruri ca un cântec
neînțeles și înțeles, în același timp, doar de poet. Mierla atinge cu prezența
ei opera lui, iar el, legat de creație cu toate firele, își acceptă destinul și
faptul că toate se vor sfârși într-o zi...
Constantin
Stancu
*Nicolae
Crepcia, Mierlă sângerându-mi pe umăr
(antologie de autor), 206 pagini, Sibiu: Editura CronoLogia, 2018
- Fragment din Rev. Vatra veche, nr. 2/2018
Foto: Nicolae Crepcia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu