SUB SEMNUL
PREMULUI NOBEL
Eugenio
Montale
Anul 1975
aduce un premiu pentru poetul Eugenio
Montale, premiul Nobel. Poezia este din nou pe masa celor cu inima plină de
dragoste. Poezia sa a influenţat poezia italiană contemporană, dând mesaje care
au marcat o epocă şi continuă să dea semne în lumea literară..
Versurile lui
Eugenio sunt greu de tradus, ele sună în limba italiană minunat, dar noi putem
avea doar o echivalenţă a unei stări a poeziei. Limbajul poeziei a fost
regenerat de poemele lui care au adâncit realul, dar au şi fost marcate de o
sensibilitate profundă. Orice traducere poate fi o echivalenţă a poeziei sale,
dar fiorul poetic se simte dincolo de cuvinte.
Montale este
un poet care justifică stare reală a lumii, prin refuzul realităţii şi împotriva
realităţii, demonstrând prin versul său un mare poet, declanşat prin forţa
interioară a cuvântului. Viziunea sa poetică se deschide în mod progresiv,
pornind de la ruina acestei lumi. Poezia sa străbate un strat gros şi tare din
coaja vremii, limbajul său e aspru, riguros în echilibru firului liric, dar
plin de energie, deşi aparent prezintă ruptura dintre un cuvânt şi altul..
Limbajul rupe lumile şi le atacă, pentru a descoperi alte lumi. Miracolul pare
a da sens poemelor. Miracolul este un moment de ruptură prin eliberarea
tensiunilor vieţii, este aici un impuls de natură divină, asemănător operelor
antice, care căutau cerul.
Titlurile
volumelor sunt semnificative : Oase de
sepie, Ocaziile, Furtuna şi altele, Jurnal din 71 şi din 72. Eugenio nu trădează
viaţa în sine, ci o asimilează, iar universul său marchează profund lumea.
„Am trăit cinci la sută, nu măriţi/ doza.
Prea adesea plouă/ pe pământul jilav”.
Curajul de a
cerceta realitatea imediată pentru a pătrunde dincolo de ea este vizibil în
poemele sale: „ Aruncaţi peşti vii
pelicanilor înfometaţi./ Şi peştii sunt viaţă, s-a remarcat, dar/ de ierarhie
inferioară// Cărei ierarhii aparţinem noi/ şi în ce gâtlejuri…? Aici teologul
tace/ şi se şterge de sudoare.”
Peisajul din
imediata apropiere dă o stare de poezie la Montale, forţa vieţii se simte în
modul cum se cheamă cuvintele în versuri, în modul cum urcă gândul poetului
printre obiecte şi lumina zilei, pentru a compensa singurătatea apăsătoare a
destinului. Visul prizonierului este un poem care pune pe balanţă suferinţa şi
revolta în faţa realităţii care ar putea fi alta. Descoperim în ultimele
volume curajul de a intra în realitate
şi a-i pătrunde sensurile acide, e curajul poetului care nu vrea să rateze
cunoaşterea pură ca prezenţă a divinului.
Simple
lucruri pot declanşa poezia, precum un balcon, care provoacă marele nimic, dar
compensarea este dată de lumina care cheamă viaţa: „ Viaţa când dă lumină/ e singura care ni se arată./ Spre ea mă întorc de
la această/ fereastră care rămâne-ntunecată.”
Poemul „ Ţiparul „ demonstrează mişcarea
spirituală a poetului spre esenţe. Mişcarea ţiparului spre viaţă este mişcarea
omului spre lumină. Poemul merită reţinut, prin simplitatea lui, acolo
profunzimea gândului dă naştere poeziei - poezie, cu greutatea cuvintelor care
descoperă universul aşa cum este.
Cum viaţa
poetului pare a fi opera sa perfectă prin îngrijorare, spunem că Eugenio
Montale s-a născut într-o familie de oameni înstăriţi, a studiat la început
muzica, a beneficiat şi de meditaţii speciale cu un însemnat artist, dar
războiul prim mondial îi schimbă destinul, el optând până la urmă pentru
poezie, unde se mişcă liber, nu ţine seama de principiile vremii, bazat pe
cultura sa bogată, cunoscător al marilor artişti ai Europei.
În anul 1925
apăruse primul volum, care imediat a fost remarcat ca un semn al unei poezii de
importanţă, prin rigoarea sentimentului şi prin stilul care abordează lumea
mediteraneană.
Anul 1929
este anul volumului Ocaziile,
volumul lucidităţii existenţei umane împotriva fascismului, a rezistenţei prin
singurătatea operei, volumul unui mare poet metafizic, împotriva agoniei lumii
din jur.
În anul 1967
devine senator pe viaţă pentru activitatea sa pe tărâmul artei, numirea
făcându-se de preşedintele Saragat., după ce în anul 1961 a intrat în atenţia
Universităţilor din Milano, Basel sau
Cambridge.
A colaborat
constant din anul 1948 la cotidianul „ Corriere de la Sera „ , fiind un
important critic de artă, un barometru spiritual sensibil pentru frumosul din
acea vreme, marcând de fapt o epocă.
Receptiv la
mişcările istoriei, Montale a descoperit lumii răul care nu are început şi nici
sfârşit în istoria omului, marcând generaţiile de poeţi tineri, flămânzi la
schimbările temelor şi ale stilului în poezia italiană. După Eugenio Montale,
poeţii au putut experimenta starea poeziei. Viaţa lui între 1896 şi 1981 a fost
viaţa unui artist care a dat lumii un sens şi un impuls în plan literar,
administrând marile momente ale transformărilor spirituale ale timpului său.
La poemul Furtuna, Eugenio dă un citat
semnificativ şi actual, care merită
reţinut : „Principii nu au ochi să vadă aceste mari minuni. Mâinile lor nu mai
servesc decât să lovească”. – Agripa D” augbine : „A Dieu „.
A consemnat
Constantin Stancu
Sursa foto:
http://biografieonline.it/biografia.htm?BioID=1369&biografia=Eugenio+Montale
