RAPORT ASUPRA UNEI APOCALIPSE ANUNŢATE: „DERIVA
SENTIMENTELOR”, de VICTORIA MILESCU (Editura Betta, 2016, Bucureşti)
Cum se defineşte, tehnic, „deriva”?
„Unghiul dintre direcția de deplasare dorită a unui avion sau a unei nave și direcția reală de deplasare determinată de vânt (la
avioane) sau de curenții maritimi (la nave)” – cf. Dicţionarul
explicativ al limbii române.
VICTORIA MILESCU, prin
volumul „Deriva sentimentelor” (cu o
Prefaţă semnată de singur-curajosul şi eruditul om de cultură daco-valah, NICOLAE GEORGESCU...unul dintre ultimii
intelectuali autentici şi oneşti, ai Daco-Valahiei contemporane!), se
dovedeşte a fi nu o Poetă atitudinală,
ci, mai curând (cel puţin aparent!), o Poetă
constatativă (de fapt, constatările ei, pe alocuri năucitor de crude,
sugerează Adevărul esenţial: VICTORIA
MILESCU este o Poetă a rezistenţei
disimulate sub sabotajul, prin descriptivism crâncen, al demenţei la care a
ajuns „lumea prezentului” - ca
într-o fundătură!): teribil de lucidă, chiar dacă şi-ar dori, din străfund
de suflet şi conştiinţă, o altfel de existenţă, faţă de care să se raporteze cu
altfel de viziuni şi sentimente – este obligată, de realitatea deviantă, „în
derivă”, să ţină cont de monstruoasele forţe invizibile care mână lumea
aceasta spre râpa dezastrului ultim – cât şi de efectele, în mare parte
catastrofice (dar cu perspective de-a dreptul apocaliptice...), a acţiunii
acestor forţe invizibilo-subterane. „Raportul” pe care-l dă (asupra
lumii şi „derivelor” ei, repercutate, exploziv, în zona sentimentelor!) vizionara Poetă, asupra lumii în care există
(?! – ...sau se revoltă contra existenţei...”aşa”?!) - este unul cu
totul neliniştitor: nimic din ce se vede nu arată cum ar trebui să arate, nimic
din ce există nu mai vrea să fie cum i s-ar cuveni să fie, prin datele sale
originar-sacrale. Poeta recunoaşte, cu o sinceritate liminală, că dorinţa (setea de sacralitate) şi realitatea senzorială (desacralizată,
în modul cel mai grosier...dar desacralizarea
se împlineşte prin noi, prin orbirea/ignoranţa noastră vinovată şi
colectivă, cum precizează Jorge Luis Borges, în Roza lui Paracelsus – cf. Cartea
de nisip, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 343!) au intrat într-un conflict final, la modul iremediabil şi
ireversibil – în acest teatru
cosmico-terestru (ajuns la nivelul de bâlci
generalizat-grotesc degenerat/”operă
comică”! – „operă” sinistră, care stârneşte o groază cumplită în Poeţii Lumii [dar extrem de discret formulată de Poeta VICTORIA MILESCU!], precum că Dumnezeu
şi-ar fi părăsit Creaţia şi creaturile: „De ce mă trezeşti, Doamne, cu acelaşi
refren:/Ne me quitte pas...”):
„Am
crezut că suntem prieteni/am crezut că ne iubim/cu o iubire desăvârşită/am
crezut că putem să ne destăinuim fără sfială/(...) am crezut că poezia este
cheia de aur/a existenţei noastre/(...) am crezut că nicăieri nu există/că
niciodată nu s-a inventat încă/pentru cei mai frumoşi dintre frumoşii nebuni
ai/lumii.../Doamne, de ce nu mă laşi la experiment şi iluzie/până la ultima
replică/din opera comică – viaţa mea/la poli divergenţi în echilibru fragil/De
ce mă trezeşti, Doamne, cu acelaşi refren:/Ne me quitte pas...” (Am
crezut, p. 62)
Paşnicul
oraş al Iubirii şi Poeziei („Plin de poezie îmi pare acest oraş/[…] plin de poezie ca un stup de miere/privind perechile
tinere mergând în tandem/pe aripi metalice, argintii/decupate din stele”) - capătă,
treptat, fiori thanatici, explodaţi chiar „în buza” Iubirii: „nimănui
să nu-i pese de tine/decât unui singur om care vine încet/nu ştii când, nici de
unde, ca moartea” (Oraşul
bunăvoinţei, p. 56) – după care oraşul îşi dezvăluie, fără nicio reţinere,
fără niciun complex ori scrupul - forţa malefică sub „ordinul funcţional” (şi sub
„ocrotirea”!)
căruia s-a pus (în mod silit!): Infernul
Auditiv, cu funcţie decompozabilă, dezintegrabil-dizolvantă de esenţe
divine, grotesc-deformantă, asasină de diversitate, de trezie spirituală şi de
personalitate/identitate, obţinându-se distorsiunile semantice optim diabolice
(în primul rând, poate – SUFOCAREA! -
confundată, isteroid, cu...libertatea:
„peştii
ţipă sufocându-se că sunt liberi”): „Zgomotul continuu al oraşului/ca
o pile de şarpe/târându-se pe şosea/frecându-şi solzii de zidurile/învechite,
zgrunţuroase/de obloanele trase, de trupurile/ arămii, vibrante/în ziua
caniculară/cât de obosită trebuie să fii/să te întinzi cât e strada de lungă/şi
să adormi, părul să-ţi curgă/până-n triajul vagoanelor (...)/plasa cu peştele
abia scos din baltă/îţi scapă din mână/alunecă printre maşini/peştii ţipă
sufocându-se că sunt liberi” (Canicula,
p. 67).
Trăind
această lume, Poeta nu se dezice de ea. Constată punctele pe unde se
infiltrează diabolismul mizer şi, concomitent, iese (şi se pierde) ireversibil,
sacralitatea („În jurul meu se moare/eu fac o tartă dulce-amară/cuptorul încinge casa
ca iadul” – Crini, mâini violete,
p. 44 – „violetul” este atât culoarea
episcopală, cât şi culoarea „sufocării/înecării”) – dar ştie foarte
exact cum ar trebui/ar fi trebuit să arate o
lume originar-sacrală: „căci iubirea îl mână în viaţă/pe acest popor
de poeţi şi arhitecţi/spune poemul rebel ca un cal de rasă/ce ar fi trebuit să
înceapă cuviincios cu//a fost odată/o cetate a lui bucur unde toţi
oamenii/vorbeau în versuri şi gândeau în cântări” (Efemer şi perpetuu,
p. 21).
Însă
este nevoită („viaţa mă împinge în ziua următoare/viaţa mă duce de lesă/mă obligă să
respir, să beau, să mănânc/să muşc, să lovesc/de toate mă învaţă” -
idem), prin receptarea realităţii, să se supună, ba chiar să se conformeze la modul complicitar („doar
prezentul contează” – p. 41), chiar şi la atmosfera suprasaturată de
crimă a planetei Terra, să-i considere pe „fraţii lui Irinwe”, Demonul Sângelui/Însângerării Criminale
– RUDE! Deşi complicitatea este una
silită, reticent-sinistră – Poeta ştie că alternativa călăului nu poate fi decât
victima (şi vocaţia martirajului
lipseşte, tot mai cronic, în lumea aceasta, sufocată de diabolismul înghesuirii
în timpul prezent, cel care
asasinează, simultan, trecutul şi viitorul planetei vieţii...): „se
aud explozii, tirul armelor automate/îmi dau cu ruj pe buzele albe/în
continuare se moare, se moare/sună telefonul: trebuie să cobor/rudele mă
aşteaptă, prietenii/toţi poartă veste antiglonţ, căşti, pistoale/cobor
emoţionată/ţinând în mână un buchet de grenade...” (Crini, mâini violete, p. 44).
Hristos îi numea „fraţi şi prieteni” pe
apostolii săi – şi, în consecinţă, prin apostolii săi, îi/ne numea aşa pe toţi
cei care aduc/aducem/am aduce (hmmm...) Pacea
în lume: „FERICITI CEI BLÂNZI, CĂ ACEIA VOR MOŞTENI PĂMÂNTUL.
"FERICIŢI FĂCĂTORII DE PACE, CĂ ACEIA FIII LUI DUMNEZEU SE VOR CHEMA”...
Acum,
„buchetele”
noastre, ale tuturor pământenilor, duhnesc a...”grenade”. Ne întâlnim-întâmpinăm
şi ne „fericim”, unii pe alţii, cu explozii ucigaşe...Şi n-avem
dreptul să arătăm cu degetul în altă direcţie, decât spre propriul nostru piept
– căci Dostoievski are perfectă dreptate, când afirmă: „Fiecare dintre noi este vinovat
de păcatele întregii lumi”!
Eh,
a început, de mult, să funcţioneze, din plin, „lumea pe dos”, din
evocările medioevice...
Poeta
VICTORIA MILESCU este creştină, deci
este perfect conştientă de miracolul lumii originare, adică, de TRADIŢIA REALĂ, de „rădăcinile
înfipte în magma pământului” (Fructul
oprit, p. 66), dar nu e deloc la fel de sigură că în POEMUL-VERB (imaginat ca Şarpe
Luciferic) nu s-au instalat, deja, germenii diabolici ai destructurării,
căderii, înjosirii sinucigaşe: „poemul paratrăsnet/cu limba lui
despicată/trupul poetului e un copac misterios/cu rădăcinile în magma
pământului/cu fructe miraculoase/pârguite de fulgerele/din ochiul lui Dumnezeu”
(Fructul oprit, p. 66).
Dar,
cine ştie (...iar VICTORIA MILESCU a
aprofundat eminescian-nirvanica Rugăciune a unui dac, cât şi poemul Andrei
Mureşanu, conţinând celebra odă adusă lui Satan-Opusul aparent al Lui
Dumnezeu!): în economia divină e posibil ca şi Arhanghelul Lucifer-Cuvântul (numai aparent opus lui „Dumnezeu-Cuvântul”!)
să aibă, în cele din urmă, un rol fundamental important, întru soteriologia şi regenerarea cosmică (precum
l-a avut în originaritatea Facerii,
prin iscarea şi separarea Luminii de Întuneric – „luces”-lumină, „fero-fere-tuli-latus”
– a face... – Făcătorul Luminii!) –
dacă nu constructiv (continuator, adică,
al degradării spirituale a acestei lumi!), atunci, măcar, re-constructiv (de forţe şi „arhitectură” – ARHITECTUL este un arheu al Poeziei VICTORIEI MILESCU!) – întărindu-i, prin proba iniţiatică a ispitirii, pe toţi cei creaţi de Dumnezeu: „Mănânc
puţin/dorm puţin/stau în ploaie, sub ger, în zăpadă/las loviturile să cadă
grămadă/rabd umilinţe/să mă acuze, să mă rănească/trec prin foc şi
sabie/liniştea mea sufletească/nu ştii când te loveşte fericirea/şi trebuie să
fii călit/fericirea e un lucru nespus de greu” (Fericirea, p. 141).
La
fel de greu, ca şi orice moarte
iniţiatică...De fapt, mult dincolo de evidenţierea „derivei” lumii de azi,
volumul VICTORIEI MILESCU ne
pregăteşte pentru moartea iniţiatică,
întru „Noul Ierusalim” ioanic...
...Întrucât
Poeta-mistagog (adică, oficiind ca “preot
inițiator în mistere la vechii greci” - [prin extensiune semantică]:
“epitet dat unui om înzestrat cu puterea de a
pătrunde aspectele ascunse ale realității”) VICTORIA MILESCU
este creştin-ortodoxă (adică, de rit bizantin), adeptă, deci, a TRADIŢIEI, ca mod de fiinţare întru
originaritate – în finalul notelor noastre de lectură vom cita cuvintele unui
japonez (Niponia cea dârză este, încă, cel puţin parţial, Patria respectului faţă de TRADIŢIE...
– în ciuda eforturilor diabolice ale „oculţilor” lumii, de a nu mai fi...
„aşa
ceva de periculos”...), citat, la rândul său, de Giovanni Papini, în
geniala sa Carte neagră:
„În
1953, Americanii au obligat Japonia, sub ameninţare, să-şi deschidă porţile
civilizaţiei occidentale (n.n.: adică „nimicului”...”pulvis-pulveris”...Amurgul
Lumii/Ragnarökr!); iar noi, în loc să rezistăm, am devenit elevii şi imitatorii
Europei şi ai Statelor Unite. Excelenţi elevi; dar e foarte greu ca elevii
să-şi depăşească maestrul, continuând să lucreze în acelaşi domeniu cu cei de
la care au primit învăţătura. Noi am fi putut poate continua, în ciuda ameninţărilor,
să fim un popor de samurai, de artişti şi de poeţi. În loc de asta, noi am vrut
să devenim un popor de industriaşi, de ingineri şi de navigatori. NOI AM TRĂDAT
VECHIUL SPIRIT AL TRADIŢIILOR NAŢIONALE; PENTRU ASTA NE-AM PRIMIT RĂSPLATA”
(cf. Giovanni Papini, Cartea neagră,
Editura Fronde, 1997, p. 61 – cap. Vizită
la Otorikuma).
Evident
că (afară de calitatea de...”samurai”!), cele afirmate mai sus se
potrivesc şi poporului daco-valah (popor de „artişti şi poeţi”). Dar,
în primul rând, această diatribă amar-moralizatoare, a japonezului din cartea
lui Papini, se potriveşte, perfect, cu intenţionalitatea reală (dar cât de rafinat, subtil insinuată!) a volumului „Deriva
sentimentelor”, a Poetei VICTORIA
MILESCU.
prof.
dr. Adrian Botez
