POVESTIRI
A povesti pare natural pentru
Ladislau Daradici. Cuvintele se leagă, povestea are un sens, personajele îşi
caută identitatea, întotdeauna apare ceva care le marchează existenţa. Povestea
face parte din viaţă, pare a fi chiar viaţa în căutarea echilibrului, în faţa
luminii de zi sau de noapte.
 |
| Ladislau Daradici |
În cartea POVESTIRI[1]Ladislau
Daradici ne propune o imersiune în timpul sângeros al unor personaje ciudate,
zidite din fapte reale într-o lumină ireală, dureros de exacte, dar parcă la
limita istoriei, în istorie fiind. Cartea se compune din povestirile:
·
Maşina de
scris
·
Sub cetini
în ţărână
·
Vânătoare
de mistreţi
Povestirile sunt originale şi au
o dinamică proprie, ceea ce le caracterizează este densitatea faptelor, a
vorbelor, a iluziilor, finalul cumva trist, întâlnirea cu moartea.
Cititorul va avea posibilitatea
să urmărească un fir narativ captivant în măsura în care va aprecia arta
scrisului la acest prozator interesant.
În Maşina de scris povestea se petrece în timpul războiului, un copil
se maturizează brusc lângă o maşină scris la care învaţă să scrie povestiri şi
visul despre căluţul-albastru care apare ca o ilustraţie veche, necesară, pentru
a echilibra viaţa dură din timp. O viaţă a celor mari, de neînţeles pentru
adolescent.
În Sub cetini în ţărână povestirea Ilenei şi a lui Anghel undeva în
munţi, o poveste stranie despre o iubire imposibilă, dureros de reală şi despre
crimă, Anghel moare, moare şi Ileana, cauzele sunt diferite, dar finalul e unul
mioritic.
În Vânătoare de mistreţi sunt redate clipele la limita dintre viaţă şi
moarte, un omor involuntar la vânătoare de mistreţi, Tudor este atins de un
glonţ rătăcit dintr-un fag, tras de Iancu, aproapele său. E posibilă, nu e
posibilă salvarea lui Tudor, cei de lângă el încearcă, dar povestea este pătrunsă
de alte povestiri care se dezvoltă organic, ca într-o celulă, efect al morţii
care generează viaţa în memoria băiatului care va rămâne lângă cel rănit din
dragoste de viaţă.
Povestirile lui Daradici vin din
partea unui scriitor matur care ştie ce este viaţa, dar îşi dă şansa să revadă
totul prin ochii unui adolescent în mod concentric prin povestirile din volum.
Privirea prin ochii fragezi ai tânărului care se maturizează lângă suferinţele
celor din jurul său este o încercare de refacere a lumii folosindu-se tehnica
povestirii… Această refacere are menirea de a ne avertiza ca istoria noastră
cea de toate zilele să nu se repete.
Personajele sunt apăsate de
păcat, de instincte incontrolabile: dragostea violentă, animalică, moartea
violentă, dură, limbajul greu, de plumb, viaţa la limita dintre a exista şi a
nu exista, proiecte irealizabile, pofte după averea celuilalt, foame
incontrolabilă, familii care nu se leagă în gând unic, gesturi extreme, o
filozofie a mundanului din care lipseşte Dumnezeu… Dumnezeu e doar o umbră în
background-ul vremii, ceva inexplicabil. Toate sunt echilibrate de tânărul care
priveşte, participă, nu înţelege, dar se maturizează brutal… Vremurile sunt
imposibil de prins în logica socială, ele scapă ordinii imediate, personajele par
captive în pânza de păianjen a destinului din care nu pot evada, moartea este
marea evadare…
Un pilot, în timpul războiului,
mitraliază, cu armamentul avionului pe care îl pilotează, caii aflaţi la păscut,
fără sens şi fără motiv, un carnagiu nejustificat, e simbolul absolut al
cruzimii umane faţă de o natură pură, curată, pusă la dispoziţie de Dumnezeu
omului care nu mai poate înţelege. (Maşina
de scris)
Adolescentul priveşte şi aude
cum propria mamă face dragoste cu un străin, nu mai are răbdare să aştepte după
bărbatul pierdut în războaiele altora, dragostea este în ochii adolescentului
ceva vulgar, animalic, părinţii îşi pierd busola şi răbdarea, în adolescent se
deschide rana spirituală a celui părăsit… La final tatăl băiatului revine din
război, nu era dispărut, ci se reîntoarce pentru a deschide lumea pentru fiul
său ferecat în ţesătura vremii… (Maşina
de scris)
Daradici scrie:
„Începusem să accept propria-mi singurătate. Era ca o
tristeţe ce nu mă părăsea… Dar, în ciuda acestui fapt şi în ciuda înstrăinării
mamei, două lucruri au devenit sens al existenţei mele: căluţul-albastru, care, deocamdată, mi se arăta doar în vis, şi
darul bunicului: această maşină de scris de care n-aveam să mă mai despart
niciodată. Şi aşa continua să se clădească povestea:
dintr-un vis şi dintr-o realitate, din viaţă şi, implicit, din moarte…” (Maşina de scris)
Maşina de
scris pare a fi instrument prin care viaţa vine spre adolescent, îl modelează
şi face să evadeze:
„Maşina de scris îmi era de mare ajutor. Pe de o parte,
îmi primea confesiunile, acceptându-le ca o soră mai mare, pe de altă parte,
imortaliza evenimente şi întâmplări, clădind, astfel, o adevărată fortăreaţă de
mărturii în jurul meu, ce-mi dădeau tăria de a merge mai departe.” (Maşina de scris)
Doi nebuni, fără
ţară, fără identitate, instinct pur de fiară îl ucid atacă şi îl ucid pe
Anghel, acolo, la stână, în munţi, fără sens, fără justificare, dintr-un motiv
simplu: oile care s-ar putea preface în bani. Giosu şi Grasu nu au logică în
ceea ce fac, e logica crimei, ca în mioriţa, povestirea reia pe alt plan
balada, legenda, mitul românesc şi totul pare actual, real, apropiat…
Ileana,
depăşită de destin, îl caută la stână, poartă în pântec copilul lui Anghel,
apoi, în final, un final de lagăr, îşi dă foc în coliba lui Anghel, din munte,
prinzând în flăcări pe cei doi criminali…
„Împinse creanga cu piciorul, până ce capătul ei
atinse jarul. Când în cele din urmă se înroşi, flăcările mistuind-o, o trase
din nou spre ea şi o azvârli peste fânul uscat ce acoperea coliba.
Treptat-treptat, flăcările învăluiră totul şi ea le privea cu bucurie şi cu
durere. Întreţinându-se, focul îi pârjolea de-acum trupul batjocorit. Dar nu-i
păsa. Se gândea la Anghel, plânsul înecând-o. Se gândea la sâmburele de viaţă
batjocorit din pântecele ei şi simţea că-şi pierde minţile. Oare de ce trebuiau
să se întâmple toate acestea? Deja se aprinseseră şi bârnele colibei.”(Sub cetini în ţărână)
Focul va cuprinde pădurea, focul
pare a curăţa lumea de păcate, muntele se apără de păcatul omului, dar pădurea
mai arsese şi altădată, destinul revenea, natura se apăra de violenţa
oamenilor… Pare că între starea spirituală a personajelor şi munte există o
legătură subtilă, o luptă cosmică pentru că pădurile arzând dau o imagine
unică: „…părea că însuşi soarele răsărise dintre munţi, topindu-se şi
scurgându-se peste codrii.” (Sub cetini
în ţărână)
Daradici scrie: „E ca şi când
această poveste, scrisă de-acum în mine, m-ar face să mă nasc din nou…Căci oamenii nasc poveşti, iar poveştile nasc oameni…”(Sub cetini în ţărână)
Stilul povestitorului se
limpezeşte împreună cu povestea, e direct, contact instantaneu cu realitatea şi
cu cititorul.
În Vânătoare de mistreţi Tudor în moartea sa poartă viaţă, personajele
apar şi se topesc în flăcări scurte, destine ciudate, precum Prepeliţă, jigodia
satului, o corcitură care a uitat de limita dintre bine şi rău, dar incapabil
să-i afecteze pe ceilalţi, doar persona sa este afectată de această stare
unică, bizară, ciudată, nu dă atenţie hainelor, nu se spală, avea o singură
oală în care îşi fierbea zeama, dar pe care o utiliza şi ca oală de noapte,
pentru că „apa spală totul.” Prepeliţă împăiază animale, el însuşi devine
animal, atins de orbire spirituală, moare de turbare, împăind un vulpoi bolnav,
pierderea minţilor e semnul dezumanizării absolute, Dumnezeu pare a-l fi uitat
pe pământ, pendulând între viaţă şi moarte…
Tot în această povestire tânărul
care îl poartă pe Tudor cel atins de glonţ, cel vânat, vânătorul care schimbă
rolurile din dreptul ţevii de armă, tânărul care cunoaşte prima dragoste,
frust, iniţiat de Elena, o femeie părăsită momentan de bărbat, mirajul devine
un joc bizar, între fiinţe care se caută şi nu se găsesc. Sau Jean care aducea
o nouă lume, un nou înţeles al lucrurilor, individ fără părinţi, din motive
ilogice… Călătoria alături de Jean prin ţară, e o călătorie în căutarea
identităţii. „Fără durere şi moarte, spunea Jean, nu există nimic măreţ. Şi
fără iubire, desigur…”
Până la urmă încercarea de a-l
salva pe Tudor nu are un final fericit, el murise de la început, dar cel care
se salvează este băiatul pentru că poveştile sunt poveşti, din moment ce se
petrec, ele ne leagă de viaţă prin moarte, sunt haine spirituale invizibile
care ne însoţesc…
O umbră e şi Matilda cea care
suferea de alcoolism, cânta frumos pentru Iancu cel care fusese la vânătoare şi
rănise de moarte pe Tudor, ea îmbătrâneşte brutal, o fiinţă iluzorie, mimând realitatea…
În gura personajelor sale
Daradici pune vorbe esenţiale:
„Un lucru poate fi senzaţional sau tragic, dar tragic
nu înseamnă neapărat moarte. Tragicul e ceva ce te face să urli. Cred că e
neputinţă. O imensă neputinţă. Toţi oamenii sunt neputincioşi şi cei mai mulţi
sunt conştienţi de acest lucru. Dacă Jean n-ar fi plecat, totul ar fi rămas un
vis, ca ceva măreţ. Ne-am fi adus aminte, dar ar fi urmat altele şi altele şi
mai şi… Dar am rămas singur şi tot ce a fost mă împovărează acum…” (Vânătoare
de mistreţi)
Dumitru Hurubă, prozator şi el,
dar şi eseist remarcabil, remarcă la Daradici: „Ladislau Daradici scrie o proză
de mare acurateţe stilistică, fiecare pagină a cărţii fiind un adevărat
exerciţiu demonstrativ a ceea ce, în mod curent, numim profesionalism în arta
construcţiei epice.”
Mai reamintim că autorul a fost
premiat de Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România pentru scrierile
de proză scurtă in anul 2010. De altfel Ladislau Daradici este un membru activ
în cadrul Filialei, fiind preocupat de fenomenul literar din judeţul Hunedoara,
ca făcând parte dintr-o poveste mai mare cu scribi…
Constantin Stancu
