NOILE INTERVIURI DE PE PLATFORMA DE BETON ARMAT
( din Valea Anilor, în epoca neoparadoxismului )
Constantin Stancu
Ion Pachia-Tatomirescu (19 VI 2015)
Despre „limitele“ fără „frontiere“ ale literaturii
actuale
(interviu de trei-cuptor în unsprezece „jaloane“)
(1)
Constantin Stancu (siglă, infra: C. S.) : Domnule
Ion Pachia-Tatomirescu, aţi finalizat o istorie a literaturii valahe în trei
volume, o lucrare în care aţi investit mai mulţi ani. Din această perspectivă,
ce înseamnă timpul real pentru dumneavoastră? Dar netimpul?
Ion Pachia-Tatomirescu (siglă, infra: I. P.-T.) :
Este vorba despre trei volume de „pagini de istorie literară“, acum (e drept,
acumulate în aproape o jumătate de secol ca „recenzent“ / „cronicar“), „la
timpul prezent“, volume care se pot metamorfoza – „mâine“ – într-o veridică
istorie a literaturii valahe „din prezent şi până la originea mitotextului
rupestru / neolitic-pelasg > valah“. În timpul real aş vrea să văd – prin
mine ca Ens / Dac participant la o ordine cosmică – „dinamică“, exercitare /
manifestare de neuroni de aur, deopotrivă, în plan sincronic şi (de-aici, de pe
secanta lor) în plan diacronic. Interogaţia Dvs. adversativă nu-şi poate afla
răspuns decât – zalmoxian vorbind – în afara Sacrului Întreg Cosmic din care suntem Parte;
aşadar, numai Sacrul Întreg Cosmic – de-i Dumnezeul unic din Zalmoxianismul
orizontului temporal al anului 1600 î. H. – se bucură de netimp.
(2) C.
S.) : Putem pune în paradigmă
„lista lui Pachia“?
I. P.-T.) : Numai dacă „paradigma“ ca
supra-„faţă“ înseamnă „partea mai puţin văzută“ a Medaliei / Lunii... Lista să
rămână „deschisă“, spre a nu „colapsa“ (dacă-mi îngăduiţi acest superb verb)...
(3) C.
S.) : Istoria literară pe care aţi
alcătuit-o poate oferi date despre istoria românilor?
I. P.-T.) : Puneţi în ecuaţie două concepte: istoria
literară valahă (dacoromână) – ca ştiinţă care urmăreşte / analizează
(sintetizează) fenomenul desemnat prin sintagma arta cuvântului (genuri,
specii etc.) în plan diacronic – şi istoria valahă ca ştiinţă care are
în obiectiv studierea complexă a Valahimii (Dacoromânimii), tot în plan
diacronic. De vreme ce în (capod)operele literare dintr-o epocă se reflectă cu
fidelitate realităţile societăţii noastre din respectiva epocă, bineînţeles,
conjugate la moduri lirice, epice, dramaturgice, se poate spune (doar atât) că
istoria orizontului cunoaşterii metaforice („istoria literară“) oferă date –
„magnetizatoare“ de orizont al cunoaşterii ştiinţifice, nicidecum
„pur-ştiinţifice“ – despre istoria valahilor / (daco)românilor. În toate
(ano)timpurile – „de la origini şi până în prezent“ –, scriitorii din istoriile
literare s-au inspirat din datele ştiinţific-istorice şi cercetătorii /
istoricii societăţii umane din diferite epoci – „vectorizaţi înspre real“ de
capodoperele literare studiate în şcoală – au ajuns mai iute la „adevărul
pur-istoric“.
(4) C.
S.) : Care au fost cei mai buni ani în această
perioadă analizată de dvs.? De ce?
I. P.-T.) : „Cei mai buni ani“ de pe segmentul
temporal al epocii resurecţional-moderniste şi a paradoxismului (fireşte, nu mă
refer la cumpliţii ani ai „epocii proletcultiste“, nici la anii programului
neostalinistilor / neopaukeriştilor de impunere a excrementismului în
literatura noastră spre a fi distrus „publicul receptor de literatură din
România ultimelor două decenii“) rămân – cum, de altfel, prin toate epocile –
cei în care „arta cuvântului valah“ a înflorit fără precedent, cei în care
Sfânta Limbă Literară Pelasgă > Valahă a cunoscut neasemuite rafinării /
bogăţii stilistice.
(5) C.
S.) : Puteţi explica relaţia dintre
ştiinţă şi literatură? Cum influenţează orizontul de cunoaştere specific omului
opera unui scriitor?
I. P.-T.) : Pot – şi numai aşa se poate –
„explica“ relaţia ştiinţă – literatură: ca interacţiune benefică (adică întru
catharsis şi întru noi coordonate) a orizonturilor cunoaşterii. Dintotdeauna,
orizontul cunoaşterii ştiinţifice – spre a rupe / sparge limitele
tragic-existenţiale – are absolută nevoie de metaforă (ca „protuberanţă solară
/ solariană“ a creierului uman, ca „furtună“ deloc haotizatoare, ci peren
producătoare de cristale); orizontul cunoaşterii ştiinţifice este magnetizat
(„remorcat“) de orizontul cunoaşterii metaforice (după cum a observat mai întâi
filosoful – şi mai apoi lirosoful – Lucian Blaga), în „sporire“ / „mutaţie“ de
coordonate.
În ceea ce priveşte
secunda întrebare de la acest punct al chestionarului, mă rezum la a observa
direct-proporţionalitatea dintre orizontul de cunoaştere al artistului (mai
întâi, prin specializare în domeniu, apoi prin autodidactă cunoaştere
disciplinară / interdisciplinară) şi valoarea estetică a operei sale.
(6) C.
S.) : Paradox! Paradoxul este
specific literaturii sau vine dintr-un mod de a accepta universul în
complexitatea lui?
I. P.-T.) : Paradoxu-i specific gândirii umane,
de la naşterea Materiei din Cuvânt (adică dintre orizonturilor anilor 700000 –
500000 î. H., de când se tot văd urme ale magnificului efect al cuplării
aparatului fonator la creierul de antropoid), făcând a se constela mai întâi mitul
despre puterea Cuvântului de la Început... Şi daţi-mi voie să mai
subliniez încă o dată – poate a suta / mia oară, nu mai ştiu – că producţia de
paradoxuri a umanităţii nu înseamnă literatură (paradoxism). În nucleul
curentului literar, paradoxismul, stă conjugarea paradoxurilor la moduri lirice,
epice, dramaturgice, întru catharsis (după cum ştiţi că au procedat:
Vasile / Vasko Popa în poemele-i scrise în valaha anului 1947; Nichita Stănescu
în 11
elegii, din 1966; Marin Sorescu în drama Iona, din anul 1968;
Dumitru Radu Popescu în romanul F; ş. a. / etc.).
(7) C.
S.) : Cum priviţi eventualele
critici ale criticilor de azi şi de mâine?
I. P.-T.) : Cu toată atenţia ornitologului pus în
faţa coloniei de pelicani a criticii literare valahe de la Dunărea de Jos şi
din Nord-Vestul Pontic (Basarabia)...
(8) C.
S.) : Vă amintiţi de o metaforă, de
un poem care v-a marcat în momentul în care l-aţi analizat?
I. P.-T.) : Da, «spuma laptelui», neapărat „lapte
cosmic“, prin care pelasgo->valaho-dacii mei desemnau Luna, sora Soarelui,
Lună şi Soare ce – în balada Pe-o Gură de Rai („Mioriţa“) – „ţin
cununa“ galactică. Bineînţeles, mă refer la segmentul baladesc al nunţii
cosmice a protagonistului mioritic, protagonist având statutul de nemuritor
în calitate de Mesager Cogaionic-Celest (cealaltă cale – tot
zalmoxian-cogaionică – de a te face nemuritor era în calitate de războinic,
apărător – „până la ultima picătură de sânge“ – al sacrelor pământuri ale
Daciei). Mai aflaţi asemenea poezie a înfiorării cosmice doar în capodopera
romantică, Luceafărul, de Mihai Eminescu (în tabloul călătoriei lui Hyperion,
la Dumnezeu, în centrul potenţial al Universului, în „starea de zero“,
cea de dinainte de Cosmogeneză).
(9) C.
S.) : Ce trăsătură de caracter
apreciaţi la un scriitor?
I. P.-T.) : Vectorizarea în „absolut“ prin capacitatea
de a produce catharsis în verticalitate morală, nicidecum (în
„verticalitate“ / „orizontalitate“) excrementistă.
(10) C.
S.) : Trei volume, de ce trei? Mai
există loc în proiectul dvs. pentru alţi scriitori, pentru alte opere? Cum
vedeţi viitorul?
I. P.-T.) : Pentru că «Pagini de istorie literară
valahă de mâine», vol. I (2014), II, III (2015) relevă cealaltă faţă a Lunii /
Medaliei de Litere, pe care se sprijină al nostru Întreg literar / cultural prezent, volume cărora trebuie să li se
adauge volumul al IV-lea de «Pagini...» (având „nucleu“ «Generaţia resurecţiei poetice
din 1965 – 1970», teza-mi de doctorat, în esenţă, care a fost publicată la
Editura Augusta, în anul 2005); astfel, s-ar încheia: (a) epoca resurecţiei moderniste postbelic-secunde
şi a paradoxismului (1960 / 1965 – 1990 / 1995) şi (b) epoca
proletcultistă („obsedantul deceniu“: 1945 / 1947 – 1958 / 1960).
Celelalte volume de
«Pagini de istorie literară valahă» merg – în plan diacronic – până dincolo de
pelasgo->valaho-dacul, Aethicus
Donares > Dunăre (nume tradus de cronicarii greco-romani în „Ister“), cel
ce face ocolul Pământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan, prilej cu care
scrie celebra Cosmografie (din orizontul anului 466), până dincolo de autorul
pelasgo->valaho-dac, Ioan Cassian
(autor al Convorbirilor duhovniceşti, dintre anii 420 – 429), până
dincolo de Niceta Remesianu (autorul
imnului întregii Creştinătăţi, Te Deum laudanus... / Laudă Ţie, Doamne...,
din orizontul pelasgo->valaho-dac al anului 370 d. H.), până dincolo de
înţeleptul pelasgo->valaho-dac, Anacarssia
(nume grecizat în Anacharsis – „Oană Cârşă > Cârjă“ – aprox. 628 – 687 î. H.),
spre a se înşuruba în ideogramele de pe Tăbliţa-Soare de la Tărtăria-Dacia (partea
numită România – precizez „ţara de azi“ spre a nu mai fi „deturnate“ de
pseudosavanţi / neostalinişti în alte „spaţii culturale“), ori în mitotextul de
pe Statueta-cu-Piedestal-a-Soarelui-Moş
/ Tatăl-Cer (de la Triguri / Ocna Sibiului, din Dacia / România,
datându-se în orizontul anului 7000 î. H.), sau în semnele bine înfăşurate
sacru-semantic („sanctuar la purtător“), din orizontul anului 8175 î. H.
(datare radiocarbonică), de pe falanga de ecvideu descoperită la Cuina-Mehedinţi
etc. Aşadar, în „proiectul“ Paginilor de istorie literară valahă de
mâine, „există loc“ pentru „uimitori“ autori (scuzaţi rima
involuntară!)... Iar pentru viitor, v-aţi dat seama, nu prea am ochi, ci văd
numai prezentul „stufos“ din marginea „haosului doinitor“ şi trecutul – care
„se-ntunecă în urma-mi înaintătoare“ (după cum ar zice, mai mult ca sigur,
neîntrecutul nostru Poet genial-romantic), pe Valea Anilor de dincolo de 8175 î.
H. (şi, de ce nu, 21000 î. H., cam de pe când se pot data „primele“ semne
rupestre înfăşurate semantic în mitem).
Abia după publicarea
tuturor volumelor de «Pagini de istorie...», ivi-se-va «Istoria literaturii
pelasge > valahe din prezent şi până la originea mitotextelor din orizontul
anului 8175 î. H.»
(11) C.
S.) : Ce altă întrebare aţi fi
dorit să vi se adreseze?
I. P.-T.) : „Prima“, dar cea pentru secunda „decadă
de aur“ a Logos-ului...
