Cornel Nistea și lumea în schimbare. Câteva note literare de Radu Igna: „Tema din Întâlnirile mele cu Orlando ar putea fi iubirea ca forţă a artei indiferent de mediul în care convieţuiesc personajele. Horaţiu Inocenţiu Codru, prozator nonconformist şi Orlando, pictor genial, sunt chintesenţe ale artei, în cazul de faţă literatura şi pictura”

         Cornel Nistea  şi puterea celor fără de putere

Întâlnirile mele cu  Orlando (Editura  Unirea, Alba Iulia, 2012; Consideraţii critice pe coperta a patra de Mircea Muthu, Aurel Pantea şi  Titu Popescu).

          Tema din Întâlnirile mele cu Orlando ar putea fi iubirea ca forţă a artei indiferent de mediul în care convieţuiesc personajele. Horaţiu Inocenţiu Codru, prozator nonconformist şi Orlando, pictor genial, sunt chintesenţe ale artei, în cazul de faţă literatura şi pictura. Personajele sunt prezentate fiecare cu propria poveste, dar existenţa lor se întrepătrunde, se condiţionează, declanşează stări sufleteşti contradictorii, prietenie, invidie, ură, cu reveniri, intimităţi, detestări. Fundalul de desfăşurare a acţiunii este, în primul rând Bucureştiul, apoi Praga, dar cu acaparări efemere ale Parisului ori Toronto

          Horaţiu Inocenţiu Codru, scriitor talentat, specialist în psihologie, e chinuit de propria existenţă, se gândeşte la sinucidere, urmare a insuccesului în lumea literară, faptul că un roman al său zace prăfuit în rafturile librăriilor comentat nefavorabil de critica literară partinică, mai ales după ce la postul de radio Europa Liberă se citeşte  un fragment semnificativ. Faptul declanşează interesul cititorilor, cartea se vinde, autorităţile retrag exemplarele existând prin biblioteci. Astfel îşi neglijează  lucrul la teza sa de doctorat.

          Un moment  decisiv în existenţa naratorului îl constituie întâlnirea cu Amamaria, psiholog, înzestrată cu o inteligenţă nativă. Iubirea lor evoluează în mod fericit, în ciuda opreliştilor ce le ies în cale, a stărilor de nelinişte ale naratorului. Ea îl capacitează  să se angajeze în Institutul de Psihologie pentru a-şi  continua  cercetările  la teza de doctorat.

Întâlnirile frecvente cu Orlando fie într-un bar, fie în atelierul artistului, prilejuieşte discuţii aprinse despre rolul artei, creaţia ca ingerinţă a talentului, în ciuda opreliştilor ideologice dominante în politica partidului comunist.                                                               

O supra temă: creaţia artistică arta în societate, iubirea ca esenţă a existenţei. Romanul  narat la persoana întâi, îl are ca  protagonist  pe  Horaţiu Inochenţiu Codru, prozator,  sociolog, om de ştiinţă, apreciat de critica literară,  de postul de radio Europa Liberă, şi artistul plastic Orlando, apreciat  în ţară şi străinătate. Pagini întregi din roman vorbesc despre  preocupările  artistice, despre rolul creaţiei artistice, cu precădere  ale artistului plastic ale cărui  capodopere stârnesc invidia prozatorului. Tinere de toate vârstele, chiar doamne din protipendada comunistă pozează goale în atelierul maestrului. Nudurile ce acoperă pereţii atelierului sunt acoperite cu o draperie, expuse vederii prietenilor doar la diferite ocazii. „Era mereu plin de lume  în jurul lui, nu doar  la  expoziţii, dar şi seara  în atelierul său, transformat  întrun fel de club-cafenea  în care maestrul stătea întrun jilţul de unde îşi exprima ideile şi concepţiile despre artă şi viaţa artistică cu nonşalanţă, ba chiar cu vervă, niciodată contrazis, ci mai degrabă adulat, mai ales după ce luase  marele premiu al Academiei de Arte şi fusese elogiat de presa de specialitate” (p 14).

          Situaţia scriitorului este  mai puţin de invidiat, mai ales după  ce i se citiseră câteva fragmente de roman la postul de radio Europa Liberă, „…dar asta nu înseamnă, ţine să precizeze,  a fi un scriitor de valoare, dar o asemenea ispravă, expresie a curajului, idiot desigur, în timpul dictaturii comuniste, îţi punea pe cap oarece aură, prilej a două atitudini ale confraţilor faţă de tine, unii, nu mulţi, să-ţi admire curajul, ba chiar să încerce  să-ţi dovedească virtuţile literare, în vreme ce  mulţimea scriitorilor şi a redactorilor de la revistele literare să mă evite… Or, o discuţie cu mine fie ea şi o temă banală, ar fi putut fi interpretată  ca o colaborare  cu un  posibil duşman al poporului” (p ….).

          Pentru pictor femeia este  arta, frumosul. Pentru prozator este căutarea, absolutul spre care tânjeşte fiinţa, înlăturarea singurătăţii. „Îmi doream grozav să întâlnesc sau ceva mai mult, să fiu în vecinătatea unei  femei frumoase…”(p 5). Obsedat de asemenea dorinţe, cufundat în singurătate, când gândurile escamotau asemenea dorinţe, apare Orlando, care-i destramă prin prezenţa sa  singurătatea  ceea ce va declanşa  începutul naraţiunii. Întâlnirile se succed  periodic intenţionat sau întâmplător, prin discuţii uneori contradictorii. „Dragul meu, am avut pentru femeie o pasiune respectuoasă, mai ales atunci când am văzut femeia goală, momente  în care mi s-a părut  intangibilă… e ceea ce am detestat mereu, să fiu  acuzat  mereu de senzualism… Asta vrea să exprime marea artă, frumosul ca expresie a sacrului”(p.17). Pentru scriitor marea plăcere este să stea de vorbă  cu o femeie emancipată.

             Orlando  se bucură de reale şi de invidiat succese. Horaţiu, autorul romanului „Destine”, din contră, e un frustrat. Romanul său zace în rafturile librăriilor. Abia când este comentat la Europa Liberă trezeşte interesul cititorilor care se înghesuie să-l cumpere, dar nu-l mai găsesc, stăpânirea  a dispus retragerea cărţii  din librării şi biblioteci. Rămâne evadare în iubire. „Nu fi idiot, Horaţiu, îi spune pictorul, femeile se dăruiesc uneori pentru o simplă iluzie, încă nu ai învăţat atâta lucru de la viaţă”.

Principiile artistului sunt sintetizate  în diverse enunţuri: „creatorul de artă e un însingurat ce-şi trăieşte drama fără să se poată vindeca vreodată de  iminenţa eşecului”. Sau: „Omul, datoria lui e să facă bine” (p 38). Sau: „Cu siguranţă oamenii culţi  nu se pot lupta”.

          „Era epoca de glorie a lui Orlando. La o expoziţie  participă  fruntaşi în producţie de la o uzină, prilej pentru activistul de partid de a elogia <<conducătorul iubit al ţării>>. Unii colegi şi critici de artă îl considerau un revoluţionar al plasticii româneşti”. Episodul când îşi serbează ziua de naştere în atelier, cu invitaţi, prieteni, modelele care l-au inspirat. Printre exponatele cu femei goale se află şi cel ce o imortalizează pe  soţia unui  activist,  tovarăşa  stârneşte scandal pe motiv că i-a expus bustul  printre cele ale desfrânatelor. Drept urmare, artistul este discutat în organizaţia de partid a facultăţii, propus să i se ia cursul cu studenţii, interzicerea expoziţiilor, o sancţiune de scurtă durată.

          Dacă în prima parte a romanului predomină povestea lui Orlando, în următoarele accentul cade pe cea a  prozatorului Horaţiu, scenele de iubire cu Anamaria, angajarea scriitorului la Institutul de Psihologie pentru a-şi  termina teza de doctorat. Apreciat pentru meritele sale profesionale, este trimis la Praga ca cercetător la un institut similar pentru a-şi continua cercetările de sociologie. Această parte conţine mai multe secvenţe ce aduc reale schimbări în mentalitatea personajului narator, acum un reputat om de ştiinţă, autorul mai multor studii publicate în reviste de specialitate. La Praga, în epoca  marilor îndrăzneli  în politica oficială,  are o relaţie intimă cu o colegă din institut, Katerina. Este după înfrângerea primăverii de la Praga a lui Dubcek. Katerina „era o intelectuală  rafinată, un om de ştiinţă exemplar, cu două doctorate, unul în ţară, altul la Londra. Tatăl ei ocupa un post  important în guvern, un unchi conducea institutul unde lucrau. Ea îi spune mereu: „Horaţiu, ne iubim prea mult a să te mai întorci în România”. Sunt comunişti catolici. Românul încearcă să-l contacteze pe Havel, pentru a afla mai multe despre Samizdat. Ambasada îl cheamă la ordine, doreşte să organizeze o întâlnire cu scriitorii cehi, dar când ambasada îi depistează ideile, tărăgănează lucrurile. Katerina insistă să se căsătorească, să plece într-o excursie în apus şi să rămână acolo. „Tu nu-ţi dai seama, dragule, ce se întâmplă în lumea asta. Eşti un om de ştiinţă, de ce te laşi intimidat de nişte funcţionari ai sistemului?” Ambasadorul  îi testează ideile, ce părere are despre Primăvara de la Praga. Dezamăgit, îi atrage atenţia că încalcă regulile statului. Este trimis în ţară. „Mă aflam într-o stare de jubilaţie şi mu-mi dădeam seama de unde venea încântarea. Prima constatare că în magazine nu de găsesc alimente, că pâinea şi altele se dădeau pe cartelă. În Piaţa Amzei, un vânzător ambulant vindea cârnăciori la grătar, spre bucuria oamenilor, dar este ridicat de miliţie  şi i se confiscă marfa. Alimentele româneşti sunt vândute în străinătate pentru a plăti datoriile. „Păi să nu strigi din toată inima: Trăiască socialismul multilateral dezvoltat!?”. Ana îl sfătuieşte: „Du-te acasă şi apucă-te de treabă! Nu mai staţi pe gânduri, români, are cine gândi în locul vostru! Vouă nu vă mai rămâne decât să mulţumiţi şi să aplaudaţi discursurile genialului!” (p 239). Lucrează intens la  un alt roman întitulat „Umilinţa cea de toate zilele”. Reîntâlnirea cu Orlando este efemeră. Artistul este adulat de oamenii partidului. Nu a renunţat să picteze nuduri deşi a fost discutat în comitetul de partid al facultăţii. „Ajuns acasă, mi-am aruncat privirile peste  paginile de manuscris de pe birou şi curând m-a copleşit spaima, constatând că mai toate personajele au aceleaşi însuşiri criminale, aduc atât de mult cu cele din „Destine”. Cretinule, mi-a strigat o voce  din eter, personajele din  romanul tău nu sunt  creaţia ta, ci  a sistemului, să le  individualizezi, ele nu te vor asculta pentru că toate sunt expresia condiţiilor de viaţă care le-au creat. Toate sunt marcate de virusul  ideologic al marxismului, de minciună şi laşitate” (p. 296).

La radio Europa Liberă se citeşte  un fragment din romanul dat la tipar, „Speranţa spulberate”, ajuns în Occident  printr-o trupă de teatru. „Şase luni  mi-au cerut să deconspir reţeaua criminală care unelteşte împotriva democraţiei socialiste din iubita noastră patrie”. I se confiscă manuscrisul, este dat afară din institut, devine muritor de foame. „Eram iresponsabil, iar justiţia nu mă putea condamna, aşa că m-au internat  în ospiciu”. „Viaţa pentru mine  lua sfârşit  odată cu ultimele injecţii ce mi se administrau pentru spălarea creierului!”

                                              

          Eliberat după patru ani la solicitarea  preşedintelui Franţei. Cere să i se acorde o bursă pentru Franţa. Refuzat, acceptă exilul. „La aeroport  m-au controlat până şi în chiloţi… Şi ultimul om din aeroport ştia că pleacă din ţară în Occident un duşman al odios al poporului… Un bandit de om, un criminal expulzat din ţară… Eram nedemn în diaspora românească.  Nu găseam un loc de muncă adecvat şi am acceptat să lucrez  pe un şantier de construcţii alături de arabi şi negrii din Africa, ei însă cu statutul de cetăţeni francezi, în vreme ce eu nu aveam  identitate.” (p. 308).

          Revine în ţară după cincisprezece ani. Restabilirea relaţiilor cu Orlando încheie capitolul douăzeci al romanului. Acesta  manifesta  nu doar compasiune, ci  un fel de solidaritate pentru tot ce  compătimise în  anumite momente  colegul său în ale artei. „Doamne, avem toţi tendinţa asta nenorocită de a crede că avem geniu, toţi ne amăgim cu o pânză în care înfăţişăm un răsărit sau un apus de soare ori chipul unei femei frumoase, când în realitate nu avem nicio certitudine a artei desăvârşite,  a artei care să te facă nemuritor” (p. 30).

prof. Rdu Igna 

Foto: Cornel Nistea (drepta, sus)

Radu Igna (stânga, jos)