Să ne mai (re)amintim de
VALENTIN SILVESTRU
– 20 octombrie 1924 - 25 noiembrie 1996 –
(fragment)
Pe Valentin Silvestru, l-am întâlnit
pentru prima dată cu destui ani în urmă, la Deva, în calitatea sa de preşedinte
al juriului la Festivalul satirico-umoristic „Liviu Oros”. Dar îl ştiam după
nume şi după… voce, inconfundabila sa voce radiofonică de la emisiunea „Ora
veselă”, recte „Poşta veselă” difuzată săptămânal, duminica, de Radio
Bucureşti. Cred că era prin anii ’70-’80, iar emisiunea respectivă era una
dintre acelea, puţine!, e drept, aşteptate şi iubite de radioascultători. În
cadrul ei, Valentin Silvestru avea un rol bine determinat şi o priză uriaşă la
public. Îmi amintesc fără vreo exagerare, cum aveam grijă să nu scap, mai ales
„Poşta veselă” a Emisiunii, şi vocea uşor cântată în graiul moldovenesc a
„poştaşului” Valentin Silvestru răspunzând la scrisorile, fictive sau nu, ale
iubitorilor de umor din toată ţara. Iar poştaşul,
cu o intonaţie cu totul specială a vocii, în veci inconfundabila sa voce!,
făcea din rubrică momente chiar de neuitat, fiindcă avea, într-adevăr umor, un
umor elegant şi lesne penetrant spre mintea şi sufletul celor care ascultau.
Ca om şi ca scriitor, Valentin Silvestru a fost şi va rămâne o
personalitate atât în teatrologie – domeniu de care s-a simţit legat profund – cât
şi în literatură în general. Prin operă, prin felul său de a fi, el şi-a
construit una dintre cele mai iubite şi… vii persoane-personalităţi. Cu o
activitate viguroasă şi multiplă, Valentin Silvestru a rămas şi ca amintire o
prezenţă agreabilă pentru toţi cei care l-au cunoscut direct şi chiar indirect.
Aş putea să vorbesc mult şi multe despre scriitorul şi Omul Valentin
Silvestru pe care, repet, am avut norocul şi fericirea să-l cunosc, să discut
cu el cum aş fi făcut-o cu un prieten foarte bun. Şi cred că eram chiar prieteni,
o prietenie specială, cel puţin pentru mine, fiindcă că ne legau nişte sentimente frumoase,
sincere şi profund umane. Dar, de fapt, cine a fost Valentin Silvestru, de unde
a plecat în lume şi cum s-a descurcat?
Ca fiu al Surei şi Isac Moscovici, pe numele său adevărat Marcel
Moscovici, Valentin Silvestru s-a născut la 20 octombrie 1924, în localitatea
Scânteia din judeţul Iaşi. După însăşi mărturia scriitorului, din anul 1985,
primii ani de şcoală i-a urmat în satul Scânteia, având ca dascăl un fel
„Domnul Trandafir" al vremurilor sale. În luna iunie a anului 1935, pe Valentin Silvestru îl aflăm ca elev admis
la Liceul Naţional din Iaşi, în clasa I A, anul şcolar 1935-1936, cursuri
liceale pe care le absolvă în anul 1942. În continuare se înscrie şi urmează
cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti devenind licenţiat al
acesteia în anul 1949. Între timp, în anul 1940, el debutează cu proză satirică şi umoristică în revista „Mitică”, a
cărei conducere era asigurată de Tudor Muşatescu...
în anul 1943, Valentin Silvestru debutează în ziarul „Ecoul”
în calitate de comentator despre teatrul lui Henrik Ibsen
(articol-comentariu trimis de la Iași lui Miron Radu
Paraschivescu), iar
alt debut, de această dată ca prozator, are loc în anul 1949, cu nuvela Trenul regal. Tot în acea perioadă,
respectiv între anii 1944-1947: trebuie menţionat că, în calitate de umorist, Silvestru
apare în postura de reporter la publicaţiile „Victoria” (1944-1946) şi, respectiv, „România liberă” (1946-1947). Însă e potrivit de amintit aici încă un
amănunt care poate fi, şi trebuie considerat, argument în favoarea… puterii de
muncă şi talentului, când vorbim despre Valentin Silvestru a cărui prolificitate
o vedem materializată în publicaţiile: „Contemporanul”
în care îi apare proza „Luminătorii satelor” (1947)… În anii
1947-1948, este redactor la revista de teatru „Rampa”, în acelaşi timp funcţionând şi ca redactor la revista „Flacăra” (1948-1950) şi colaborează,
încă din 1946, la revista „Lumea”, condusă
de George Călinescu. Şi, revenind la revista „Rampa”, care pentru Valentin Silvestru a avut o importanţă aparte,
trebuie să adaug că ea a fost o publicaţie de teatru, muzică, artă şi
literatură, editată la București. De reţinut că revista „Rampa” a fost o reală „rampă de lansare”
în lumea cronicii de teatru a lui Silvestru, ba chiar o consacrare a sa din
acest punct de vedere, dacă ţinem seama şi că, printre colaboratorii
publicaţiei se aflau nume… importante în publicistica românească: Gala Galaction, Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, ş.a.
În orice caz, ascensiunea lui Valentin Silvestru este ilustrată de
funcţii importante pe care le-a deţinut de-a lungul anilor, funcţii-consecinţă (şi)
ale multor şi importantelor materiale/articole publicate în diverse ziare şi
reviste. Astfel, în anii 1950-1951 este Director al Studioului Cinematografic
Bucureşti, apoi redactor-şef al publicaţiei Probleme
de cinematografie, între anii 1951-1953, an în care el apare şi ca profesor
de estetică la Institutul de Teatru din Bucureşti, în perioada 1953-1959… De
reţinut că, în anul 1954, el devine şef al secţiei de artă a revistei „Contemporanul”, funcţie pe care o va
deţine timp de 15 ani, respectiv până în 1969, an din care îşi începe colaborarea,
ca titular al cronicii dramatice din revista România literară, funcţie îndeplinită până în 1992, fapt care spune
mult despre calitatea comentariilor sale… Însă, prolificitatea lui Valentin
Silvestru este ilustrată de multele colaborări la publicaţii din ţară: Astra (Braşov), Ateneu
(Bacău), Cronica (Iaşi), Familia (Oradea),
Ramuri
(Craiova) Teatrul
(Bucureşti), Tribuna
(Cluj-Napoca), Viaţa Românească etc.
Ca să cunoaştem şi mai bine amănunte despre Silvestru, în special
despre marea sa popularitate, mi se pare firesc să aduc în prim-plan o
activitate care a însemnat extrem de mult pentru publicul larg. Este vorba
despre rubrica „Poşta veselă” din
emisiunea „Unda veselă”, transmisă
săptămânal de Radio Bucureşti, în care, cu intonaţia vocii sale
mlădios-moldovenească a fermecat multe generaţii de radioascultători datorită comentariilor
sale de „poştaş vesel” inegalabil şi pentru totdeauna inimitabil.
Continuând comentariul de faţă, între altele şi cu scopul de-a (re)aduce
cât mai multe amănunte despre viaţa şi activitatea lui Valentin Silvestru, mai
trebuie menţionat, între altele: a scris scenarii radiofonice, sau/şi pentru
filme de televiziune (v. „Arta conversaţiei”,
1975), precedat de un documentar excelent despre marea artistă Lucia Sturdza
Bulandra, în 1961, apoi scenariul de desene animate, „Căsuţe ascunse” (1961), şi
chiar un scenariu de film artistic după proza sa „Tufă de Veneţia” (1975). În timp, Valentin Silvestru a făcut
numeroase traduceri atât din scrierile unor scriitori spanioli cât şi francezi,
desigur printr-o selecţie care îi aducea în atenţia publicului român pe scriitori
precum Lope de Vega, Cervantes, Federico Garcia Lorca, sau/şi Prosper
Mérimée,
Anatole France, Aimé Césaire ş.a., cu precizarea pe care trebuie să o facem că
textele traduse aveau destinaţia prioritară în sau ca spectacole de teatru.
Să nu uităm de o latură extrem importantă a personalităţii lui
Valentin Silvestru, şi anume aceea de foarte bun organizator. În acest sens, trebuie
amintit că el a fost iniţiatorul şi organizatorul Asociaţiei Umoriştilor Români
(A.U.R.) dintre membri căreia au făcut parte de la bun început câţiva autori
cunoscuţi şi consacraţi ai satirei şi umorului românesc şi, cu onoare şi
bucurie, şi subsemnatul... De asemenea, pe aceeaşi idee, mai pot aminti şi alte
manifestări, acţiuni şi activităţi care nu doar că i-au sporit şi consolidat
personalitatea, ci au modelat, să zicem, una dintre cele mai agreate personaje
din ansamblul total. Lărgind puţin contextul, mai trebuie menţionat şi faptul
că el a fost unul dintre iniţiatorii Festivalului şi concursului satirico-umoristic
„Constantin Tănase” de la Vaslui îndeplinind chiar funcţia de preşedinte al
juriului, ca şi la Festivalul „Liviu Oros” din Deva, din primăvara fiecărui an,
un festival care, la rândul său, a reunit la fiecare ediţie forţe valoroase
scriitoriceşti valoroase din genul satirico-umoristic, evident. Şi să nu uităm
că, la ediţii ale Festivalului Naţional „Cântarea
României”, la secţiunea de teatru, a fost preşedintele juriului… În această
ordine de idei, ar mai fi multe de adăugat, inclusiv că Valentin Silvestru a
fost membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, a înfiinţat şi
condus Fundaţia „Teatrul 21” etc. Pentru
contribuţia sa în domeniul culturii şi literaturii, i-au fost decernate, între
altele: Premiul Asociaţiei Oamenilor de
Teatru şi Muzică în anul 1978, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Elemente de caragialeologie, în 1979… Şi
să nu uităm că, în anul 1975 i-a fost decernat premiul Academiei Republicii
Socialiste România pentru volumul colectiv Teatrul
românesc contemporan. Şi, toate premiile astea, în vremea sistemului
socialist şi ceauşism! Să mai fie circumstanţe atenuante? Nuuuu!, se
isterizează pe loc ponegritorii, lăcrimând de dragul postdecembrismului
literar-artistic.
Respectându-şi aproape
cu sfinţenie statutul de cârcotaşi şi denigratori, unii comentatori
postdecembrişti, au trecut din timp la anularea mai tuturor meritelor lui
Valentin Silvestru, pe motiv că a trăit şi activat în perioada ceauşistă, ceea
ce, prin deducţie cârcotaşian-logică,
însemna integrarea omului şi creaţiei sale în proletcultism. Scurt şi clar! În
sacul, devenit fără fund, sunt
deşertate orice produse literar-artistice pe motiv că toate ar fi infestate cu
bacterii proletcultiste. Fără excepţii, fiindcă „la grămadă” e cu mult mai uşor
de analizat şi aruncat în… proletcultism, ca să nu mai vorbim că soarta
producţiilor literar-artistice din obsedantul
deceniu este hotărâtă aprioric. Cel puţin din câte cunosc, la Valentin
Silvestru nu pare să fie altfel, cu deosebirea – metodă mai nouă – că el este
ignorat tacit, prin tactica… omiterii.
…Preşedinte de juriu în
cadrul Festivalului comunisto-ceauşist „Cântarea
României”, ce să fie mai clar privind apartenenţa sa politică şi ideologia pecereului? Clar! Mai ales că
majoritatea activităţilor şi acţiunilor persoanei în cauză erau conforme cu
tradiţia instaurată cu mare zel după ’89, privitoare la o politică privind reconsiderarea
şi demolarea cuiva pentru practicarea unui proletcultism asiduu. Este, după
părerea mea, o greşeală impardonabilă anularea oricăror merite şi aruncarea lor
în groapa comună a unui proletcultism „încăpător, primitor şi acuzator”.
Deoarece, marşând pe această idee, am ajunge la constatarea că reconsideratorii
au în vedere şi numele unor: Camil Petrescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ana
Blandiana, D.R.Popescu, Octavian Paler ş.a., a căror operă s-a desăvârşit între
anii 1944-1989…
Însă, una dintre componentele de bază ale personalităţii lui Valentin
Silvestru a fost, nu încape discuţie, opera literar-artistică reprezentată de
proza scurtă (schiţa), a cărei valoare indiscutabilă a contribuit esenţialmente
la crearea şi consolidarea sa ca important autor de literatură satirico-umoristică,
iar raportând situaţia la… întreg, a însemnat o completare esenţială la zestrea
sa de producţie literară. Dacă e să privim lucrurile cu realism şi
corectitudine, în proza lui Valentin Silvestru vom observa un amănunt simpatic
şi interesant: în schiţele sale este dominantă partea de dialog, un dialog
dinamic, ascuţit şi acaparant pentru cititor, acest mod de
transmitere-comunicare înlesneşte relaţia dintre producător şi consumator.
Pentru că autorul „nu lasă” cititorul în pace, ci îl ţine permanent conectat la
mesaj, aparent superficial atât umoristic, dar mai ales satiric, tocmai prin
exploatarea la maximum a mijloacelor de exprimare. În această ordine de idei,
transformarea prozelor/schiţelor sale în scenete, nu ridică nici un fel de
probleme… De-aici ne şi putem crea o imagine clară, deşi cumva paradoxală, a
unui autor în care se află două laturi oarecum în contradicţie: cronicarul de
teatru şi cea producătorului de literatură satirico-umoristă. Însă trebuie să
acceptăm imediat că această potenţă de creator presupune, pe scurt, talent,
cultură şi responsabilitate faţă de actul creaţiei.
Din păcate, dacă
vom coborâ discuţia la nivelul de gândire al denigratorilor şi al altora ca al
lor, lesne vom desluşi osanalele înălţătorilor spre eternitate a uriaşei
năvăliri de creaţii literare din care înşişi autorii nu înţeleg mare lucru,
acestea fiind, în realitate, atât de alambicat construite, încât vor fi
considerate ramificaţii ale unei noi filozofii invocate adeseori în prea multe
cazuri postdecembriste. Asemenea autori,
clamându-şi elucubraţiile exact pe frecvenţa delatorilor, adică toţi cei care
îşi desfăşoară activitatea sub genericul
şi lozinca absurd-subiectivă: cine nu a
fost anticomunist şi, implicit dizident, înseamnă că a fost loial politicii şi
ideologiei comuniste, fără să se mai ţină seama de valoarea operei literar-artistice
şi condiţiile social-politice în care ea a fost creată. Nu ne va fi greu,
astfel, să înţelegem, chiar repede, anumite lucruri, situaţii şi atitudini.
Altfel, la groapa comună a proletcultismului! În această ordine de idei, citez
dintr-un articol-comentariu edificator semănând cu un… material de serviciu din „Scânteia” peceristă, însă convertit acum, din
punct de vedere al conţinutului, la „Ordinul serviciu de credinţă denigratoare: „Primele
scrieri în proză ale lui Silvestru sunt total (?, d.h.) aservite canonului proletcultist, ilustrând
mai mult decât obişnuitul compromis menit a face posibilă „trecerea” peste graniţa
cenzurii.” Să existe vreo îndoială, oricât de mică, asupra tonului şi
sugestiva exprimare cu scopul anulării ca autor al lui Silvestru? Nici
pomeneală! Individul/individa care semnează, adică… anonimul/anonima, fuge de
responsabilitatea semnăturii! La urma urmelor, chestiunea poate fi reţinută şi ca
o infailibilă insignifianţă acuzatoare. Aceasta se întâmplă şi pentru că pe Valentin
Silvestru, prin scrierile sale şi genurile literare abordate, îl poţi fixa cu
greu într-un anume gen literar. De la epigramă la istorie literară, îl
(re)găsim atât în critica şi cronica de teatru, cât şi comentator de
literatură, la reviste prestigioase începând’cu publicaţia „Lumea” (1946), iar
colaborările sale de-alungul anilor la reviste precum Gazeta literară, Viaţa Românească,
Teatrul, Tribuna (Cluj-Napoca), Cronica
(Iaşi), Astra (Braşov), Familia (Oradea), Ateneu (Bacău), Ramuri
etc., consolidează afirmaţia de mai înainte. În plus, Valentin Silvestru a
colaborat, în continuare, şi la: publicaţiile Libertatea, Curierul naţional,
Rampa, Teatrul azi ş.a., pe lângă faptul că a scris, scenarii pentru
emisiuni de radio (cum ar fi binecunoscuta emisiune de umor ”Ora veselă”), dar şi
pentru televiziune. Şi, încă: Valentin Silvestru este, de asemenea, autorul
unor note de călătorie, precum şi al unor volume de critică teatrală şi
teatrologie, dintre care sunt de amintit: Personajul
în teatru (1966), Prezenţa teatrului
(1968), Spectacole în cerneală
(1972), Caligrafii pe cortină (1974),
Clio şi Melpomena (1977), Elemente de caragialeologie (1980), Ora 19,30 (1983) etc. Şi să nu uităm că
el a fost unul dintre cei mai valoroşi autori români contemporani de literatură
satirico-umoristică, sens în care cărţile, ca făcând parte din acest gen
literar, se încadrează foarte bine în umorul tradiţional românesc de valoare.
Să exemplific: Valentin Silvestru a publicat, în ordine cronologică volumele: Trenul
regal, (1949); Într-o noapte înstelată (1951); Bordeiul de la Poarta Albă (1952); O femeie aprigă,
(1955); Suferinţele Haralambinei (1964); Glastra cu sfecle (1965), Tufă de Veneţia (1971), De ce râdeau gepizii… (1973), Când plouă, taci şi-ascultă… (1974), Zâna castraveţilor (1976), Arta îmbrobodirii (1982), Ce mai faci? (1988); Un bou pe calea
ferată (1992)… Şi un mic
apendice: Valentin Silvestru a scris chiar epigramă, o epigramă pe măsura
satirei şi umorului său pe care o redau aici:
Fetei cu ochi negri
Pe sub fruntea
intelectă
De-o priveşti
cercetător,
Vezi cum ochii ei
reflectă
Bezna din interior.
epigramă de Mariol
(Valentin Silvestru) din Antologia
epigramei româneşti, 2007…
Dumitru Hurubă
Vatra veche, nr. 6/2019
Foto: Valentin Silvestru (dreapta)
Dumitru Hurubă (stânga)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu