APE DE ODIHNĂ
Octavian Doclin renunţă aparent
la poezie pentru a descoperi poezia, pentru a o trăi ca mod de existenţă… Fluxul poetic este întrerupt atunci când
poetul atinge apele de odihnă. Este important de reţinut că Dumnezeu pe
cine iubeşte îl ia sub aripa Sa de
odihnă. Este important să fii în odihna
venită de Sus, dar uneori nu ştim şi nu vrem să recunoaştem preţul adevărat,
plătit, poate, de altul…
În
deşertul aceste vieţi, prin nisipul de fiecare zi, s-ar putea spune multe dar poetul renunţă, el
caută şi descoperă esenţa, restul pare a rămâne în urmă, fără importanţă…
“După ape de odihnă nu încetezi să
tânjeşti/ o suflete-al meu mult visătorule // numai cu înţelepciunea şarpelui/
şi blândeţea ştiută a porumbelului / nu ajungi să le vezi…”.
Este
o taină a poeziei pusă în lumină de Octavian Doclin în volumul său Nisip, ape de odihnă – poeme -,
Editura Marineasa, Timişoara, 2002.
Taina este provocată de ascunderea poeziei după cuvânt, sau vederea poeziei de
dinaintea cuvântului, ca ceva ascuns trimiţând la înţelepciunea de început…
Taina
este întreruptă de prezenţa realităţii, a deşertului mort care se vrea viu,
până şi din părul iubitei cad fire de nisip, apoi pielea este atinsă de
realitatea nisipului, fruntea şi ea …
Poemul
este rupt de tensiunea din poem, este frânt de tăcerea dintre titlu şi corpul
poemului ca un animal viu, destinat potopului, chiar acolo între nisipuri …
Între
realitatea veacului şi prezenţa eternităţii în apele de odihnă, poetul regăseşte
copilăria şi căldura nerepatabilă a mamei. O floare provoacă atingerea simplă
şi curată a mamei ca în “poema gherghinei“:
“gherghină gherghină/ ce singur păşea mama mea / când era tânără…”; sau amintirea patului
simplu de vişin care curăţă fiinţa de păcate. Sunt clipe bine captate prin
deşertul de fiecare zi, clipe care energizează, care luminează fiinţa, care
salvează…
Octavian
Doclin, se ştie, reuşeşte să capteze esenţa: virginitate viitoare; mirosul somnului; cămăşile pentru fugă; în miezul
somnului cerul fatal; litera descreşte; poemul cu sângele lui de vişin tânăr.
Dincolo
de poeme, poetul ne arată tragedia de a-ţi asuma pe deplin nisipul şi apele de
odihnă: “ Cu capul sub braţ / şi mîna pe
hîrtie / un ochi pîndeşte pe celălalt / pe nisipul fierbinte poema se scrie"
– (Poetul – călău).
E
multă tristeţe şi multă viziune în poemul “Zidurile“,
acolo unde Octavian Doclin spune lucrurilor pe nume şi unde omul din veacul
acesta şi din toate celelalte veacuri se regăseşte: omul este propriul
prizonier, păzit de acelaşi om, gata să-şi curme viaţa cu sabia cuvintelor, un
temnicer întemniţat între ziduri, adică atingerea morţii ca semn al eșecului
asumat la început, libertate şi durere… Pomul este memorabil şi trimite cumva
la Sfântul Apostol Pavel, prin tangenta la eternitatea cuvintelor care zidesc…
În
principal, trebuie remarcat faptul că Octavian Doclin nu scrie decât atunci
când se simte poet, în rest, nisip şi şansa apelor de odihnă…
Constantin
Stancu
Foto: Imagine din Retezat. Barajul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu