Lazăr Magu și drumul spre sine... Concluzia este fixată în poemul Glosă, poem reprezentativ pe ultima copertă, acolo se reia tema frigului, a iernii, a albului care pendulează între existență și neant. „Ca un plânset de icoane,/ peste lume trece bruma./ Din vorbirea ta acum/ se aud numai consoane”

 

Cu poemul în geamantan…

 

 

Viața e un dar uneori misterios, uneori bine revelat, poezia este la mijloc, ținând echilibrul între întrebări, certitudini și rugăciune. Cu volumul de versuri Drumul spre sine, publicat la Editura Mirador din Arad, în anul 2021, Lazăr Magu ne propune o călătorie existențială prin care căutările sale dau răspunsul prin poezie. Drumul i s-a creionat din veșnicie, el doar constată, este atent la semnele literare, cuvintele îi dau posibilitatea să sublinieze aceste puncte de rezistență. În spatele poeziei sale există o credință venită din religia asumată, cu Iisus la cârmă, indiferent de vânzări, de vânzători, de tradiții. Vezi poemul Treizeci (p. 51). Concluzia este fixată în poemul Glosă, poem reprezentativ pe ultima copertă, acolo se reia tema frigului, a iernii, a albului care pendulează între existență și neant. „Ca un plânset de icoane,/ peste lume trece bruma./ Din vorbirea ta acum/ se aud numai consoane” (p. 42).

Volumul are o prefață construită din versurile importante ale poeziilor incluse în carte, este o prezentare inedită dar elegantă, una menită să transmită ceea ce este important în discursul liric. Cu linie clasică, ritm, rimă, echilibru, idei consolidate prin experiență, textele au un echilibru cuminte, liniștit. Este un curaj ca în vremurile acestea să porți linia clasică în vâltoarea vremii. Autorul își asumă acest risc, o face mult convins să are o misiune prin literatura pe care o promovează.

Frumusețea se ivește din noroi, acolo stau esențele să învie: „Trăiesc prin florile acestea care/ din mâzgă și noroi produc culoare” (p. 5).

Pe de altă parte, o prezență atroce îl asaltează, dincolo de tăceri: „În tăcerea aceasta de sentință definitivă/ aud cum cineva umblă prin mine” (p. 7).

Contextul face parte din viață, este asumat și deschide orizontul: „Un om se odihnește între sate/ cu soarele în geamantan” (p. 7). O singurătate în prezența altei singurătăți, undeva între lumi.

Am punctat câteva din ideile care străbat volumul, ele sunt creionate în acest poem din poeme, format din versurile care țin pe umeri opera sperată și trăită.

Autorul este atent la lumea din jur, dinamica de fiecare zi, trecutul dureros, prezentul ascuțit și viitorul întrezărit printre consoane, sunt prinse în poeziile scrise. Viața are rădăcini, ele vin prin părinți, ei dau sensul pentru urmași. Despre părinți: „Viața lor – un lanț de câini/ viața lor așa a fost./ Parcă un jandarm nebun/ i-a purtat din post în post” (Salutați-i pe părinți, p. 63). Tema este generoasă, in acest poem se simte influența lui Adrian Păunesc cu versurile sale cunoscute, este ecoul acestora, mai blând, mai respectuos, cuminte, smerit. Dar prinde esența, oameni fugăriți de sistemul social, cu suferința vizibilă de a fi mereu alungați, scoși din prezent.

Unele poezii sunt rugăciuni adresate Creatorului, spre El se îndreaptă cererile: „Doamne, proprietar de rai/ te îndură și de cai./ De cei obosiți de drum/ cu copitele de scrum.” (Priorități, p. 17). Îngăduința divină este necesară într-o lume care a ars intens sub focul absențelor. Caii lasă semne, vizibile, durerea este materializată prin aceste animale obișnuite cu poverile zilnice.

O stradă cu semaforul ei este o istorie, Lazăr Magu vede dincolo de desenul orașului: „Pe aceeași stradă ne vedeam,/ geamgiu eram, puneam un geam,/ pe care zilnic în spărgeam/ când cu privirea te-nrămam” (La un semafor distanță, p. 24). Echilibru zilei se rupe, geamul este frânt din prea mult suflet.

Sunt locuri în care narațiunea lirică se coagulează în versuri energice, simbolice, cu puterea de a transmite mituri, mister: „Luna, ca o mireasă furată, căuta drumul spre sat” (p. 26); „zilieri lucrează în schimburi la morile de vânt” (p. 28); „Se face frig în timpul meu prezent” (p. 43); „sfinte înger de lumină,/ duc un cap la ghilotină” (p. 47); „Arhanghelii nu mai au ochii în mână” (p. 57) etc.

Tema frigului se repetă în mai multe poezii, este reluată cu modulații speciale, aparte. Devine una existențială, după linia clasică, absorbită în pasta lirică: „E mult mai frig ca la începutul lumii!/ E mult mai frig ca-n ziua de apoi!/ Mai răscolim puțin în jarul lumii/ și drumul nostru pleacă fără noi” (Penitențe, p. 43).

Unele poezii au o linie narativă, cu întâmplări posibile, cu lucruri care s-au petrecut, ele fac parte din experiențe autorului, le-a văzut, le-a încercat: un pod zidit, tablouri de toamnă, așteptarea la mașina cu pâine în vremuri trecute, tragedia Basarabiei etc.

Alte poeme reiau tablourile credinței, Iisus este prezent prin suferință, lucrarea socială asumată pentru ca oamenii să vadă, să înțeleagă: rănile care au loc în rana Lui deschisă peste vremuri, trădarea Lui pentru cei treizeci de arginți, Crucea lui Iisus, drumul pe Via Dolorosa, cu strop de sânge și o floare etc.

Sunt unele poeme care creionează stări, năzuințe, întâmplări din vremuri vechi și vremuri noi, unele au doar un impuls liric, poetul lasă narațiunea să curgă, semne prin destine. Cuvintele curg blând, este o împăcare cu sine în fiecare strofă.

În alte poeme apare Creatorul cu puterea lui ce ține lucrurile în control: „O mână nevăzută/ apucă noaptea de ceafă” (p. 12). Apoi putem reține: Un Dumnezeu care ară vecia (p. 17). Peste lume atârnă bocancii, un drumeț s-a descălțat obosit (p. 49). Prezența lui, o cântare care atrage (p. 9). Iată prezența, sugerează autorul, este aici, dinamică, obișnuită, apropiată.

Poet atent la viața sa din care extrage punctele cardinale ale literaturii, a scris mai multe volume, temele sunt spirituale, preluate din năzuința zilnică: Vasul de alabastru (2015); Cascada de nisip (2017); Pași pe cupolă (2019); Călător pe scările interioare (2020) etc.

O tristețe îl apasă pe poet: „Ne-am rătăcit sub cerul de oțel/ iar dealul crește, cuiele la fel” (Penitențe, p. 43). Visul dă speranța unei reveniri pe alt plan, înviere prin poezie: „Visez să plec călare/ pe un drum întortocheat/ și care să mă scoată/ fecior la mine-n sat” (Ediție revizuită, p. 50). O istorie răsturnată, un impuls spre energiile tinereții. Este mesajul către cititorul iubitor de poezie și pentru cei care speră într-o reformă a ceea ne ține cu umerii în iarna vieții, sub semaforul unei poezii curate și liniștite ca linie și frământată ca teme…

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. Boem@, nr. 3/25

 

*Lazăr Magu, Drumul spre sine, poezie, 73 pagini, Arad: Editura Mirador, 2021. Editor: Ion Matiuț.