Oraşul lichid sau ţipătul mut din proza
lui Ioan Barb
Baza poeziei lui Ioan Barb este
realitatea, trăirea intensă şi sensul într-o lume în schimbare, aplecată peste
marginea curcubeului.
După experienţa intensă trăită în
volumele de versuri, originale şi dense, scriitorul abordează proza, e tentat
de povestire, de povestea cu tâlc, de povestea care străbate oraşul de la un
capăt la altul, de povestea în care eroii îşi caută destinul pierdut într-o
seară, într-un loc, la o persoană misterioasă.
Prin cartea Oraşul scufundat (unsprezece povestiri), apărută la Editura „Cenaclul de la Păltiniş”, - Sibiu, 2013, autorul îşi prezintă tabloul de fond al vieţii, imaginea din spatele cuvintelor, pe care se derulează aventura umană.
Ioan Barb povesteşte simplu, dar profund,
fraza curge pe înţelesul oricui, povestea are un tâlc, are farmec, destinele
eroilor se destind, ca un arc presat la maxim, în perioada comunistă, în
perioada de după anul 1989 în România, chiar în zona Călanului, sau în zonele
de interes pentru lumea lui Barb.
Munca, ritualul zilnic petrecut între
casă şi uzina metalurgică, etapele vieţii de la copil, soldat, matur cu
familie, vremea tuturor lucrurilor, clipa astrală în care se întâmplă ceva,
iată perimetrul în care povestea devine mit. Barb are capacitatea de a
transforma o poveste simplă în mit, eroii devin eroi prin „marele eşec” pe care
îl suportă, e un eşec cosmic, nimic nu-i mai salvează, devin embleme pentru
comunitate. De remarcat lipsa relaţiilor de familie, lipsa prietenilor
adevăraţi, a preoţilor, a slujitorilor creştini care să le ofere o minimă
mângâiere, lipsa dragostei adevărate, dispariţia resurselor din viaţa lor,
miracolul aşteptat care nu mai vine în viaţa lor, birtul ca o biserică în
paragină - spectacolul lumilor.
Titlul cărţii este dat de metafora
oraşului scufundat care la mari adâncimi ascunde un alt oraş, miraculos,
tainic, poate adevăratul oraş, oraşul oglindă lichidă. Personajele lui Barb nu
se pot adapta, comunismul le-a rupt de rădăcină, noua societate nu le oferă
argumente, patima duce la păcat: lăcomie, beţie, curvie, revoltă,
exhibiţionism, trufie, memoria unei alte vieţii, paralele, tăcerea…
„Orice
asemănare cu imaginarul este reală” – acesta este moto-ul cărţii, un moto
scurt şi relevant, devoalând tema principală a povestirilor, perfect adevărat.
Scriitorul defineşte esenţa cărţii prin
povestea de început: „Reconstruieşte
acest tărâm pe care l-am numit „Oraşul scufundat” şi în care, dacă te întorci,
vei fi ademenit de sirene încât e posibil să nu-ţi mai regăseşti puterea de-a
reveni în lumea celor ce încă sunt vii. De aceea, când vei coborî în oraşul de
sub ape, din interiorul tău, întoarce-te spre aceeaşi vârstă şi-ncearcă să
priveşti prin ochii celui care-ai fost. Poate aşa vei înţelege tot ce-ţi părea
atunci de neînţeles.”.
Sunt şi lucruri simbolice în povestiri:
grilajul de la intrare, armăsarul care devine gloabă, cel gurmand care nu poate
scăpa din poftele proprii, beţivul care moare în frig, părăsit de toţi,
localitatea în care toţi îşi vând proprietăţile companiei care cumpără tot,
uitând că îşi vând vieţile, pierzând totul, negândindu-se unde vor locui după
ce compania va evacua oamenii aceea prinşi în clusterele istoriei, sinuciderea
în fântâna casei, simbolic - căderea în izvoare, nebunia care cuprinde personajul
principal, brusc, irepetabil, inexplicabil, bunicul pierdut în cutele
vremurilor, nefolositor pentru vecini şi urmaşi, soldatul rătăcit între ordine
inexplicabile şi reguli sociale brutale, revelaţia lui, brutală, ca un vis din
care se trezeşte, povestea în poveste, moartea care întâmpină oamenii cu pânza
ei de păianjen din care nu scapă nimeni.
Lumile sunt paralele: oraşul nou -
oraşul vechi, generaţii care au fost, generaţii care vin, generaţii care nu se
înţeleg, tradiţiile familiei pierdute pentru totdeauna, orăşeni şi ţărani,
domni şi sărmani, sătui şi flămânzi, singuri sau prinşi în laţul păcatului,
români-nemţi-maghiari-ţigani, lumea ca lume, trădători, miliţieni, muncitori
care au talent dar nimeni nu-i vede, revolta tăcută, spusă cu viaţa trăită, o
revoltă a marilor adâncimi, de titanic
clocotind de viaţă pe fundul oceanului… Mutul ca personaj principal în
localitate, neputând să vorbească, dar putând să redea sensibilitate, adevăr,
tristeţe, neînţeles, mutul ca un
martor, martorul tăcut care acuză…
Câteva citate redau tainele veacului
întins peste oameni cu tentacule nevăzute, caracatiţă ce prinde personajele în
braţele ei multiple…
Pierderea memoriei:
„La
ce v-am spus eu, mă, mucoşilor, toate astea? Voi nu ştiţi ce a fost comunismul.
Voi nu ştiţi nimic, mă. Mai aud pe unii spunând „comuniştii e buni”. Nu e buni,
mă! Să nu poţi mânca tu vita ta, când nu se găsea nici urmă de carne pe tarabe.
Să te închidă, pentru ce? Că ţi-e foame?”.
Trezirea soldatului:
„Atunci
am început să mă dezmeticesc, să revin din lumea mea ideală, să realizez că nu trăiam
un simplu joc de-a vardiştii ci mă jucam cu viaţa şi cu moartea. Începeam să mă
întreb tot mai des: unde este adevărul despre patriotism? De ce soldaţii erau
folosiţi la cele mai degradante munci şi nu la instrucţie? De ce ofiţerii erau,
în final, aşa de laşi? Toate aceste întrebări le-am legat de felul arhaic,
depăşit, dezumanizant şi înjositor în care se desfăşura instrucţia în regimentele
noastre.”.
Pierderea istoriei:
„Dar
însăşi bucuria se transformase în nebunie generală. Compania cumpărase, deja, o
parte bună din sat. În curând vor fi dărâmate pe rând, casele, grajdurile,
magazinul sătesc, buticul din mijlocul satului, biserica ortodoxă, capela protestantă,
cimitirul, grădiniţa, şcoala primară. Toate se vor muta. Unde se vor muta?
Nimeni nu se gândea la aceste lucruri.”.
Revolta:
„Tot
Rully baci ştia pe de rost povestea din ziua când Belu şi-a aruncat pe jos
carnetul de partid şi l-a călcat în picioare. Venea tot mai des beat la
serviciu şi se odihnea în birou. L-au pârât la partid. În acea vreme afirma în
faţa prietenilor de pahar că nu şi-a propus să facă umbră prea multă vreme
deasupra pământului. L-au chemat la icoane, l-au criticat. A scos carnetul şi
l-a aruncat pe masă în faţa comitetului de partid: „Să vă căcaţi pe el”, ar fi
zis. „E mort de mult mă, e mort". Nimeni nu a scos o vorbă. Cel de la
judeţ a înghiţit în sec.”.
Citatele ar putea continua, Ioan Barb
are curajul de a merge până la capătul poveştii, adevărul care dă sens zicerii.
Autorul povesteşte şi povestea sa are mesaje subliminale extraordinare, el
comunică tragedia…
Volumele de poezie publicate de Ioan
Barb sunt câteva, dar dense, magma metaforei răzbeşte prin ritmul ascuns al
poveştii proprii: PICĂTURA DE INFINIT,
poeme, Ed.
BABILON, poeme, colecţia
“Poeţi români contemporani”, Ed. Brumar, Timişoara, 2011, prefaţă
Cornel Ungureanu. SABATUL INTERIOR, poeme, colecţia “Magister”, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011, referinţe critice coperta
IV, Ioan Moldovan.
Despre proza autorului, Siviu Guga
scrie: “Acest prim
volum de proză al său dovedeşte că nu-şi hazardează schimbarea <<carierei>>. Prozatorul Ioan
Barb nu-l contrazice pe poetul Ioan Barb. Multe <<elemente>>
poetice regăsim în proza acestui volum, dar putem spune şi altfel, că proza lui
Ioan Barb nu adumbreşte poezia sa, deşi are valoare de sine stătătoare. Ioan
Barb are capacitatea de a înţelege lumea în care trăieşte şi de a istorisi
fapte şi relaţii dintre oameni. Reuşeşte să pătrundă în esenţa, numai de el
ştiută, a întâmplărilor şi cu o mişcare epică dibace, făcută cu un discernământ
estetic nativ, le dă învelitori melancolice sau pasionale, ironice sau polemice”.
O nouă experienţă, o plimbare prin lumi
secrete, prin oraşe lichide, prin istorii care devin subiect de tragedie, iată
lumea prozei lui Ioan Barb, curajul de a ieşi în prim-planul realităţii online, ca să folosim un termen la modă,
tragic şi bolovănos…
Constantin Stancu Hațeg ©
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu