În dimineaţa aceasta de vară în care îngeri calcă pe
aripi de păsări,
chiar pe tril de păsări, chiar pe inimi de păsări,
mă întreb ce poate fi sau ce nu poate fi poetul,
singur între gândurile sale ca nişte munţi pe care
rezistă zăpada şi în miezul verii …
El, mesager fără ştire,
dar cu permisiunea păsărilor migratoare
şi, vai, păsările nu lasă urme în aer, când se-nalţă,
nu vedem pe ce se sprijină, dar au atâta viaţă şi
viaţa lor se aseamănă cu melodia neştiută de început de
vremuri…
O, mesagerul care nu ştie ce faţă a văzut şi unde,
învăţând veşnicia, dar limitat de cuvintele sale,
închis în cetatea cuvintelor sale,
pe care le-a primit de la cei dinaintea sa şi
ei le-au primit de la Dumnezeu,
când ne-a învăţat să dăm nume lucrurilor şi să punem
semne,
cu răbdare, cu viaţă, cu moarte, cu tăcere, cu umilinţă…
El, poetul mesager, păstrându-se curat într-un timp ce
alunecă spre putrezire,
într-un trup ce putrezeşte,
cu o inimă ce se poate opri cândva,
speriat de irealitatea fiinţei sale,
fragil ca o pasăre pe vreme de furtună,
fragil ca un ochi ce poate fi locuit
de vederea cu inima…
El, mesagerul, urcă pe scările de piatră spre cer,
şi piatra rezistă şi vorbeşte folosind cuvintele
poetului,
el, care aduce vestea naşterii unui om,
a naşterii poemului şi
a naşterii păsării din oul unui tril.
El, care stă pe zid cu o banală cumpănă veche,
pregătit să măsoare cetatea şi zidul pe care stă,
pregătit să măsoare sufletele celor din cetate,
el, care nu se lasă atins de cutremur,
dar în el cad toate:
dimineaţa, cuvintele, păsările, cetatea, poemul acesta,
cititorul şi, mai ales, scribul,
cel care s-a spălat pe mâini înainte de a scrie poemul
acesta şi
s-a îmbrăcat cu haine curate,
şi-a schimbat inima…
