UN DOR DIN ALTE LUMI
MUNTELE FĂRĂ POTECI este o carte de studii şi eseuri dedicate lui Mihai Eminescu de scriitorul Gligor Haşa, publicată chiar la Editura
Gligor Haşa în anul 2009 şi este la
cea de a doua ediţie revizuită şi adăugită.
Tema Eminescu este o temă complexă, dar abordată din diferite
unghiuri de scriitori, de critici, de amatori sau de cei cu ochi la inimă, ori
ignoranţi. Opera marelui poet român ori viaţa sa sunt argumente decisive pentru
literatura română, pentru cititorul avizat, pentru iubitorul de romanţe, pentru
iubitorul de povestiri de dragoste. Probabil că se va mai scrie despre
Eminescu, ori nu s-a scris destul, încă.
Gligor
Haşa abordează tema cu multă dragoste, în stil clasic, într-o limbă didactică
marcată de culoarea verbului la scriitorul român când se apleacă asupra
miracolului din poeziile clasice ale lui Eminescu. Autorul doreşte să transmită
un mesaj exact despre opera poetul naţional, titlul MUNTELE FĂRĂ POTECI este un titlu care exprimă locul acestuia în
literatură, să arate înălţimea spirituală a celui care a focalizat sufletul
românesc în poezie sau proză, în articolele de presă, în legende ori povestiri,
în mituri ori lecţii pentru elevii aflaţi în căutarea identităţii. Autorul este
conştient că Eminescu a pus cel mai bine în lumină sufletul românesc în raport
cu universalul şi cu speranţele noastre, dând culoare specifică spaţiului
mioritic, ori timpului iubirii fără de soţ, că opera marelui poet acoperă acest
spaţiu de la Nistru la Tisa şi că
este matricea, locul de testare a
oamenilor de cultură şi a celorlalţi. Din această iluminare personală şi din
perspectiva experienţei sale Gligor Haşa a transmis cititorului mesajul corect,
poate cu o nuanţă de exaltare specifică când se intră în peisajul cultural
Eminescu cu sufletul. Culoarea patriotică şi mesajul acesta se doreşte să
consolideze spiritul românilor afectaţi de criza morală prin care trec şi chiar
criza de identitate în aceşti ani, cartea fiind un răspuns care pune pe tapet
resursele noastre viabile, de multe ori nefolosite.
Scrierea
mai pune o tuşă de culoare pe geniul şi genialitatea poetului şi ne indică
spaţiul din istoria naţională acoperit de acesta, marcând ideea naţională la
Eminescu. Apoi cronicile, articolele şi eseurile se referă la mediul în care a
vieţuit poetul naţional, la confraţi şi înaintaşi aşa cum apar în cele scrise
de poet cât şi contribuţiile sale în acele vremuri de tensiune între românii
aflaţi la trecerea dintr-o perioadă
istorică în alta, afectaţi de valul cultural care venea din toate părţile
Europei. Dar Eminescu a revenit la matcă,
la cultul făcătorilor de ţară, la voievozii marcanţi ai neamului, la mitul
dacic şi la Dochia.
Când
aprofundează temele, Gligor Haşa arată că în opera lui Mihai Eminescu se
profilează clar conceptele de dor, jale, tristeţe, cântecul omului în faţa
problemelor fundamentale ale vieţii, la intersecţia iubirii cu moartea,
tensiunea unei vieţi care se vrea profundă şi luminoasă. De remarcat accentul
pus pe concept, adică pe sistemul şi
viziunea asupra universului în care se mişcă omul, indicând spre moartea ca dor la Eminescu.
Autorul
se apleacă asupra unor teme şi idei emblemă,
muntele în poezia eminesciană, ori
motivul fecioarei, trimiţând spre puritate şi echilibrul în viaţă, viaţa ca
dar, ca expresie a mişcării universului
în spaţiul infinit dar şi în cel al gândului, a visării, a viziunii pure.
Codrul este văzut de autor ca o temă importantă la poetul echinoxial, apoi paralelele dintre Eminescu şi Ion
Budai-Deleanu, ori Lucian Blaga.
Gligor
Haşa coboară brusc în realitatea imediată subliniind versurile sublime pe care
le-a reţinut ca stare şi canon, ca trecerea timpului prin fiinţa poetului, a
cititorului, a lumii, cu accente pe marile motive mitice la Eminescu,
finalizând călătoria literară în nemurire.
Toată
această paletă de gânduri despre poetul românilor s-a finalizat în cartea
aceasta în care cititorul este invitat pe munte direct, fără intermediari, fără
poteci, fără ecouri străine.
Delia Alic scrie prefaţa cărţii,
reţine aceste studii ale autorului subliniind următoarele: „Mărturisim că ne-a fost aleasă plăcere lecturarea şi relecturarea
florilegiului de versuri sublime şi nu mai puţin dicţionarul de motive mitice,
capitole care, decupate şi expuse în ţinută artistică, ar onora bibliotecile şi
sălile de lectură cu mici antologii „de suflet”, cum spunea Eugen Simion.”
Gligor
Haşa ţine să scrie în cartea sa dedicată poetului naţional: „Pe Eminescu l-am citit în întregime de vreo
zece ori şi parţial de mai multe zeci de ori. I-am cercetat opera poetică,
citind şi adnotând cu nesaţiu şi pe toţi cei care s-au simţit datori să-l
tălmăcească, şi pe toţi cei care au îndrăznit să-l interpreteze. De fiecare
dată mi se abătea gândul, ca un dor din alte lumi, să alcătuiesc un glosar,
comentat, cu versurile eminesciene care se lipesc de sufletul şi inima
cititorului odată pentru totdeauna.”
Dacă
înainte de anul 1989 criticii şi cei care au abordat tema Eminescu în
literatura română au evitat analiza raporturilor
dintre poet şi Dumnezeu, de data aceasta Gligor Haşa are curajul şi
modestia, totodată, de a scrie despre aceste aspecte profunde din viaţa unui
scriitor mare, după tiparul pus de Apostolul Pavel: omul mare, idee creştină fundamentală. Este pătrunsă ideea de Dumnezeu în opera lui
Mihai Eminescu, o temă controversată atât în mediile literare cât şi în cele
teologice. Dacă teologii ortodocşi recunosc meritele poetului, cei protestanţi
o fac într-o măsură mai mică, poate şi dintr-o anumită suficienţă specifică
celor care stau în canon. Cu atât
meritele autorului sunt mai importante, pentru că el arată că biserica a avut
la români o dublă funcţionalitate: locaş de cult pentru toţi şi şcoală pentru
copii, aspecte deloc de neglijat şi importante pentru creştini care au avut
merite incontestabile în luminarea neamurilor prin educaţie.
Autorul
analizează afirmaţia falsă, vehiculată mai ales înainte anul 1989, că Eminescu
ar fi fost ateu, analiza făcându-se
mult prea superficial pornind de la poeziile „Eu nu cred nici în Iehova”
(Dumnezeu aşa cum este numit de evrei, mai ales, şi nu de creştini), ori „Împărat şi proletar”. Analizând mai profund relaţia dintre poet şi divinitate,
se pot reţine temele: Christos,
implorarea dumnezeirii ca leac în suferinţă sau speranţa în deznădejde,
Fecioara Maria, îngerul, icoană, preacurat, rugăciune, sfânt, clopot, divin,
cer, profet, aripile, altarul,
crucea, teme care marchează pe de altă parte revolta împotriva formelor religioase
şi a instituţiilor corupte, care influenţau oamenii pe direcţii care ţineau
de forme exterioare şi nu se o credinţă puternică, dimensiune spirituală de
altfel.
Evident
că la Eminescu, anticipând pe Arghezi pe linie literară, se poate observa
relaţia deteriorată dintre om şi Dumnezeu, un
anumit pesimism specific oamenilor de artă, sentimentul părăsirii la
nivel spiritual, căutarea dramatică a adevărului, etc.
De
reţinut şi antitezele: Dumnezeu –
Antihrist (semn al vremurilor din
urmă, temă preferată la creştinii protestanţi şi nu numai), ori bine –
rău, pace – revoltă, lumină – întuneric. Apoi în poeziile dedicate naturii, ori
iubirii în mediul natural, se pot anticipa viziuni ale Raiului pământesc, cu accente pe un nou cer şi un nou pământ la
care fac trimitere indirect.
Gligor
Haşa mai reţine: „La Eminescu timpul
rotirilor tinde mereu spre momentele sale aurorale, năzuind spre o veşnică
tinereţe, rămânând perpetuu un timp echinoxial, fără ruperi de anotimpuri, un
timp cosmic sesizabil în întunecimea verde a codrilor, măsurat de cântecul
ritmic al greierilor ca de nişte orologii cosmice...”
Despre
Eminescu s-au scris multe cărţi, se vor mai scrie, aş remarca studiul scris de prof.
dr. Adrian Botez cu titlul Spirit şi logos – o
carte profundă, o analiză mergând până la ultimele consecinţe ale gândului
aflat în sfera eminesciană, pe care Gligor Haşa probabil nu a reţinut-o, dar
care demonstrează că tema poetul naţional este mereu actuală şi de actualitate,
mai ales în perioade de criză spirituală la o naţiune.
Poate
câteva versuri de Eminescu, reţinute şi de autorul cărţii ar marca esenţa
acesteia, ca o zeciuială dată de Gligor Haşa literaturii române, după o viaţă
tensionată, aplecată asupra scrisului, a istoriei şi a activismului într-o lume
în mişcare, dar imobilă cultural: „O
nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,/C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci -/ Mi-aş
sfărâma viaţa-n jalea mea cumplită/Şi de durere n-aş putea muri…”
Constantin
Stancu
