Limba poezească…
Despre Nichita Stănescu s-a
scris destul de mult, Nicolae Băciuţ ţine să ne readucă în memorie câteva
momente importante despre personalitatea celui care a marcat istoria
literaturii române şi care şi-a făcut prieteni şi duşmani în acelaşi timp,
motivat de măreţia frigului care apare în vitraliile istoriei.
Cartea Nichita Stănescu – CU COLŢUL INIMII, o carte apărută la Editura
„Nico” – Târgu Mureş, 2013 e cartea poetului despre poet, experienţa
irepetabilă a pătrunderii în magia poeziei, ediţie specială 80/30/2013 şi
porneşte la evenimentul petrecut în anul 1982 la catedrala „Sf. Sophia” din
Orhid, acolo unde poemul a primit sigiliul divin prin mandatarul său, Nichita.
Cartea este o carte de aducere
aminte, ca o piatră semn pentru un popor de poeţi. Nu se vrea o cartea
academică, este o carte de scrib, scrisă la masa tăcerii cu acel colţ al inimii
care lasă semne şi noduri, noduri şi semne. E portretul artistului, maturitatea
celui care intră în eternitate ca într-o catedrală, nimic nu pare a fi
întâmplător.
Portretul se întrepătrunde cu
imaginea absolută despre poet ca scrib la cartea infinită de iubire la care
scriu poeţii de mii de ani şi subiectul nu se termină. Nicolae Băciuţ simte
momentul acut, deşi e o sărbătoare de 80 de ani de la naştere şi 30 de ani de
la moartea lui Nichita, timpul e unul a prezentului continuu. Iubitorii de
poezie vor recunoaşte totdeauna pe artist după numele acesta: Nichita, scurt şi
fără de timp.
Nichita a recunoscut deschis:
noi l-am respirat pe Eminescu, e o stare, apoi invazia prietenilor în arealul
acesta poetic, prieteni ştiuţi sau neştiuţi, academicieni, scriitori, ospătari,
adolescenţi pregătiţi să facă saltul, femei îndrăgostite, maşina de scris are
clape de pian, discursul artistului deformează tiparele clasice, lumea se
reinventează cu fiecare poet, deşi poeţii nu sunt îngeri, dar au ceva din
mecanismele zborului, se poate comunica mereu cu necuvinte, pentrucă Nichita
Stănescu este actual.
La un moment dat, cartea are o
definiţie înaltă şi tristă: poetul ca instituţie publică, un mod de a-l
cunoaşte pe Nichita din poezia sa, din jocul său pe scena vremii, din zisele
sale care purtau ceva brutal de adevărat şi greu de înlocuit, erau definiţii
care intră în cotidian. Lumea avea nevoie de frumuseţe, are nevoie de
frumuseţe, fiecare epocă e flămândă de asimetrii pentru a rămâne în echilibru.
Nicolae Băciuţ reţine un fenomen
important: „Percepţia mea e că Nichita Stănescu, dincolo de inegalităţile
poeziei sale, e autorul contemporan cel mai bine situat în ofensiva contra
pierderii legăturii cu cititorii. El a găsit calea de acces spre
sensibilităţile adolescentine, cele care sunt creuzetul în care se topesc toate
speranţele literaturii” (Poetul ca
instituţie publică).
Nichita are şi o casă memorială
la Ploieşti, are statui prin parcuri, a fost apreciat cu premiul „Cununa de
Aur” la Struga (1982), sau premiul Herder (1975), a fost aproape de premiul Nobel,
dar marele premiul e că poezia sa este în circulaţie, ca valuta forte, legenda
sa pare în creştere, timpul îi aureşte prezenţa spirituală datorită versurilor,
poezia pare să fi scăpat de cenzură, cenzura neducerii aminte…
Reţinem dintr-un interviu
prezent în carte, Nichita având capacitatea de a decapa viziuni: „După părerea
noastră, considerăm cuvântul a fi singurul lucru concret din fiinţa generală a
conştiinţei. Partea de om a cuvântului, partea trecătoare de om a cuvântului
este importantă, după cum mai puţin important este felul naşterii şi mai
important mi se pare a fi însăşi naşterea” (Noi
l-am respirat pe Eminescu însuşi).
Nicolae Băciuţ a avut ocazia să
participe la serbarea de la Struga, a parcursul traseul „Cununii de aur” într-o vreme când se circula greu în lume,
când un paşaport era un lucru greu de obţinut, când lumea încremenise. Povestea
tânărului poet în căutarea stării poeziei prin călătorie, în fond scriitorul e
un călător permanent, este emoţionantă şi dureros de reală, posibilităţile materiale
şi tehnice făceau din această călătorie o saga neaşteptată, o aventură într-o
lume paralelă, dureros de reală. Zicea Nichita atunci: „Eu când mă bucur de
ceva râd şi înjur, dar cu bucurie”. Băciuţ notează: „Struga nu e numai o patrie
a poeziei, ci şi un prilej pentru fiecare din cei prezenţi de a-şi face
cunoscute limba, poezia, patria”.
Eugen Simion, prezent în carte,
academicianul mărturisea despre scrib: „…pe felul lui risipitor de a fi.
Nichita Stănescu nu era înger. Nichita era un om viu şi prin aceasta era un om
interesant. El a făcut şi unele mici concesii, dar niciodată în domeniul
poeziei. Revin la metafora mea cu totul obosită, că el şi-a apărat poezia cum
câinele osul” (Eugen Simion, Nichita Stănescu nu era un înger).
Nicolae Băciuţ a reuşit în anul
2013 să refacă starea poeziei la
Nichita prin această plachetă, e o plachetă de poet care l-a văzut pe artist
prin ochii celui îndrăgostit de poezie, a apelat la memoria hârtiei, la memoria
benzii de magnetofon, la notele literare şi interviurile care au apărut prin
revista „Vatra”, sau în alte publicaţii, a avut capacitatea de a ne demonstra
că există o limbă poezească specială
(l-a citat pe Nichita), că avem nevoie de modele, de repere şi că imprecaţia nu
este totdeauna folositoare când stai de vorbă cu îngerii.
Tot din Eugen Simion este
necesar să reţinem: „În al doilea rând, detractorii lui, care nu sunt
interesanţi, n-au multă fantezie, asta vreau să spun, sunt nişte oameni
înăcriţi, nişte poeţi înăcriţi, care îl urăsc pe Nichita pentrucă era mai bun
decât ei”.
Da, martie 2013: 80/30, nu sunt
parametrii pentru un trup ideal, sunt cifrele dintre a fi şi a nu fi!
Nicolae Băciuţ a reuşit să
prindă timpul în capcana timpului, a sărbătorit un moment important din istoria
literară prin această plachetă de tulburătoare aducere aminte, legată de
necuvinte…
Constantin Stancu
