Sărbătoream scribul, deşi nu eram
siguri dacă el exista cu adevărat,
neînsemnat îi era trupul, parcă nu
se născuse,
parcă trebuia să descoperim în
acea zi umbrele, iluziile,
zicerile despre black hole
şi despre maşina veche de scris în care s-au retras melcii…
Apoi apăru cărătorul de bagaje,
subţire, subţire,
mai mult un nor de mătase, mai
mult un ecou,
noi schimbam mesaje între noi,
în sticle vechi închise,
istorii vechi scrise pe aureolele
noastre de fiecare zi,
schimbam timpul real pe o banală
frunză verde, ireală,
venise toamna, cred…
După cărătorul de bagaje se ivi
şi familia scribului,
se face şi fotografia de grup a
familiei, în mijloc el,
purta joben ca un respectabil
patron de bancă,
zgârcit şi rece, pregătit să ne
ia din buzunare şi ultimul ban,
gata să ne smulgă inima de piatră
din inima de carne,
dar noi ne vedeam de ale noastre,
vorbeam într-o limbă neştiută la serbarea scribului,
schimbam imperii pe un laptop
roşu, lichid, ca o ciorbă de linte,
nici nu observam cum se prefăcea
apa din paharele
de sărbătoare în vin, nici nu
observam,
totul se-ntâmpla
dincolo…
C stancu
