Evadarea din melancolie la Mircea Stâncel, sau moartea ca ordine
desăvârşită
Mircea
Stâncel are ambiţia de depăşi limita liricii sale, abordează o zonă a
realităţii dure, tranşant, în cartea dincolo
de melancolie (Alba Iulia: Colecţia revistei de cultură „Discobolul”, 2013. Carte finanţată de Consiliul Judeţean Alba
prin Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga”),
versuri ale unei discipline existenţiale asumate. Poemele sunt scrise aparent
simplu, titluri cu litere mici, finalul deschis, doar pauza de trecere la o
altă stare, teme ale zilei într-o locaţie impusă. ...Temele omului obişnuit
care tânjeşte după fericire într-o lume mult mai complexă decât îşi poate
imagina. Volumul este un poem continuu, deschis şi închis totodată pentru că
poetul lasă poezia să curgă spre limita de sus a destinului.
Aşadar,
poetul reuşeşte cu acest volum să iasă din spaţiul tristeţii şi deprimării, să
evite criza personală acceptând realitatea cu ambiţie şi deschidere. Se
tratează de căderile zilnice, normale, prin poezie, prin luciditate, prin
aşteptare ca loc de reevaluare şi detentă. Energia poeziei sale vine din
ambiţia de a pipăi poemul ca pe un lucru real şi sigur, o monedă de schimb
pentru acapararea proprietăţii unice, irepetabile a sufletului. Sinele care ne
modelează timpul, trupul şi care se modelează.
Direcţiile
din care se alimentează poezia lui Mircea Stâncel sunt multiple, de la
simbolism şi modernism la realism şi nihilism, de la absurd la romantism, toate
bine egalizate prin catalizatorii postmodernismului. Diferenţa o fac lucrurile
apropiate, aproape banale, relaţiile nevăzute, misterul unei tristeţi care s-a
metamorfozat. Sunt influenţe ale şcolii de la revista „Discobolul”, acea negare
a existenţei prin culori dure şi limbaj bine cântărit promovată de Aurel Pantea
sau de ceilalţi poeţi din cercul de la Alba Iulia. Poetul le depăşeşte prin
experienţa proprie şi prin acceptare dreptului său de proprietate aşa cum l-a
primit. Simbolul dreptului de proprietate invocat adesea în aceste poeme,
intitulate poeme topografice
subliniază sinele care ne deosebeşte şi care merită acceptat, preţuit şi pus în
valoare în viaţă, ca viaţă pe malul Mureşului şi malul veacului...
Sunt
două cicluri care marchează materia lirică a volumului: arbore genealogic şi interogatoriu în amurg. Întoarcere şi salt,
întrebări care nu s-au pus, întrebări care ni le punem, întrebări venite târziu
când reperele topografiei lirice indică un spaţiu ale suferinţei discrete.
Care
sunt proprietăţile poetului? Iubire, spaţiul strict determinat al existenţei, poemul
înfrunzit, cântecul care face legătura cu sinele, corpul ca revoltă, sângele ce
pune în mişcare ziua, casa părintească care rezistă prin vreme, levitaţia
interzisă, locul exact unde vine poemul şi speranţele, prietenul, moartea ca ordine desăvârşită.
Exemplele pot continua, sunt la îndemâna fiecărui om, dar Mircea Stâncel le
face să fie altfel. Poezia face diferenţa.
În
volum sunt unele poeme exemplare:
Nu
mi-a spus nimeni ca într-o zi vine ea
atât
de decisă, atât de neiertătoare, atât de învingătoare,
cu
toate străzile bine fixate pe piept,
cu
toate nopţile călcate în picioarele pure
cu
degetele ei desenate de michelangelo,
cu
toate aromele tipărite pe pielea ei aurie,
cum
a găsit strada asta atât de ascunsă? (a
venit ea să se facă văzută).
Fraza
poemelor curge liberă, cuvintele se leagă cu dezinvoltură, imagini şi asocieri
speciale, un limbaj eliberat de teroarea extraordinarului bine alcătuit şi
regizat. Cititorul descoperă noi peisaje ale realităţii: în trupul meu întâmplările îşi ling atent rănile; toate cămăşile sunt
moarte de o jumătate de secol; am văzut mari catastrofe şi o basculă de profeţi
mincinoşi; e vremea unui alt timp, e timpul unei alte vremi; zăpada se aşează
netulburată peste fostele urme, peste fostele vicii; lumea se luminează doar cu
morminte (!, de reţinut); consumatorii de imagini curate; pământul se ridică la
cer, cineva spune că pe o scară mare cerul va coborî; etc.
Ciocnirea
de realitate, ieşirea din melancolie, este întâmpinată cu bărbăţie:
Adevărul,
cum vă spuneam, este o femeie uşoară,
este
o desfrânată care-şi îndoapă iubiţii cu paturi pline,
ea
scuipă îndelung peste armata perdantului
şi
se urcă mereu în carul celui care câştigă; (certitudini
incerte).
Poemul topografic este un ciclu care se repetă, novaţia pe care o face
Micea Stâncel cu această nouă tehnică de a spune poezia altfel, este una
reuşită, specială şi îi aparţine, cititorul, aparent, este mirat de revenirea
ei, dar efectul este unul pertinent: destinul ne haleşte pe toţi!
Cineva
îmi presează casa de la ţară cu călcâiul
şi
brusc apar crăpături în pereţi, în geamuri,
e
numai var şi sticlă pe podele,
nu
am cum să-l depistez pe omul ăsta,
deşi
stau la pândă, întreb vecinii
şi
ei nu ştiu nimic,
aprind
toate becurile să-i văd paşii,
deschid
porţile şurii dar nimic,
nu-mi
răspunde nimeni; (poem topografic).
Mesajul
poemelor este unul deschis, discursul se destinde la final: „între timp toamna
alungă oamenii din cimitir cu mănuşile în mâini” (poem topografic).
Al.
Cistelecan scrie despre poezia lui Mircea Stâncel: „Partea cea mai consistentă
(şi liric şi dramatic) a volumului e chiar cea care face reportajul acestei
agonii a singurului loc paradisiac prin care a trecut poetul. Acesta e, de
fapt, şi sâmburele iradiant al cărţii, cel din care răsare nostalgie ca
agonie”.
Aurel
Pantea remarcă despre poezia lui Stâncel: „Atenţia la metamorfozele spiritului
poetic, din imediata contemporaneitate, nu-l determină pe Mircea să cadă în
minimalisme îndoielnice. Cotidianitatea, atât cât este prezentă în poemele
sale, este suspectă de inautenticitate, coruptă şi înstrăinată de adevăruri
originare”.
Casa, unică şi specială, este locul unde evadează din realitate, puterea de
regenerare şi locul ce pot relega căderile şi tensiunile zilnice în viaţa unui
om. Casa indestructibilă, care te poartă, ca o arcă, peste timp şi neant.
Unde
găsesc cimentul etern, indestructibil,
dar
mai ales, unde găsesc cărămida fără fisuri,
din
care sunt făcute cetăţile medievale
dar
mai ales meşterul, genialul de el,
cel
care îşi topeşte iubita din nou
în
toate zidurile,
în
toate moleculele de ciment
în
mortarul ce îngheaţă pentru totdeauna;
unde
mai găsesc cofrajul acela ce înghite timpul (casa cu o mie de crăpături).
Mircea
Stâncel este la maturitatea creaţiei sale, o face fără compromisuri, cu stări
exemplare, cu o dârză continuitate care sparge echilibru vieţii moderne şi
recuperează dimensiunile eternităţii - cel puţin pentru sine, se confirmă. Un
volum prin care poetul s-a eliberat de melancolie şi a intrat în structura
materiei care ne ţine, sprijinindu-se pe o spiritualitate fără compromis,
conform viziunii sale bine argumentate.
Să-l
cităm pe poet: „cu cât mai multă imaginaţie, cu atât sângele poate zbura mai
sus (o pată de sânge).
Constantin
Stancu
