Pe mine,
însă, mă preocupă altceva, respectiv o situaţie cumva bizară, iar pentru
încercarea de a realiza un fel de joncţiune… lirică în interiorul ei, privesc
un întreg al literaturii române dintre anii 1880 şi 1944… este un interval de
timp destul de scurt, dar în care au trăit
şi creat poate cei mai importanţi poeţi ironico-umorişti ai literaturii române:
George Topîrceanu (1886-1937) şi Ion Minulescu (1981-1944. Aşadar, într-un interval de de 63 de ani, în
literatura română au trăit, creat şi activat două personalităţi puternice ale
liricii naţionale! Cum au coexistat? Este adevărat, Topîrceanu a debutat târziu
după Minulescu – Balade vesele şi triste (1916)
– Minulescu: Romanţe pentru mai târziu (1908)…
La modul simplu vorbind, chestiunea este rezolvată… rezonabil/amiabil: Ion
Minulescu era poetul simbolist, iar G. Topîrceanu, în calitate de colaborator
şi redactor la Viaţa Românească,
făcea parte din gruparea scriitorilor modernişti. În acest sens, se pare că ei
nu s-au întâlnit efectiv; iar încercările lui Minulescu de colaborare la Viaţa Românească, au fost încununate de…
eşec până când: „Mi-aduc aminte,
spune el, că am recitat «Glasul morilor,
Romanţa Soarelui şi Trec vagabonzii»,
după care Stere mă întrebă de ce nu public şi la Viaţa românească? I-am răspuns
că vina nu este a mea, deoarece eu le trimisesem chiar pe cele pe care le
citisem (…) şi că mi-au fost
respinse. L-am văzut atunci pe Stere
încruntat. (…) De prisos să mai adaug
că cele mai bune poezii ale mele le-am publicat la «Viaţa românească», deşi de
câte ori am tipărit câte-un volum, fie de versuri, fie de proză, «Viaţa românească» de la Iaşi m-a înjurat ca
la uşa cortului.” Aici, fără să cunosc amănunte din bucătăria celebrei reviste
ieşene, am bănuiala, desigur personal-asumată, că la mijloc era mâna unuia dintre redactorii revistei, pre numele său G. Topîrceanu… Doar cu
alte cuvinte şi analize, D. Micu remarca, apropo de discuţia noastră: „La Topîrceanu, autoironia vine din afară. E
un produs cerebral, rece, suprapus efuziunii sentimentale anterioare. Minulescu
se dă în spectacol cu candoare. Se spovedeşte şi se autopersiflează
concomitent.” (D. Micu, Literatura română la începutul secolului XX, 1964). În această ordine de idei, nu e
greu de înţeles atitudinea lui Topîrceanu parodistul împotriva simbolistului
sentimental Ion Minulescu. În mod firesc analize şi comentarii pot avea loc
chiar şi după ce Călinescu pune lucrurile la punct: „Judecând după efecte, unii ar putea alătura pe Minulescu lui
Topîrceanu, însă apropierea este greşită. Umorul lui Topîrceanu provine din
caricare şi imaginaţie şi dintr-o lipsă de de elan liric, în vreme ce Minulescu
e serios. Excesul de seriozitate într-un .limbaj prea pitoresc, firesc iar nu
căutat, produce zâmbetul.” (G. Călinscu, Istoria literaturii… , p. 695). Evident, ar mai fi multe de comentat,
însă nu e locul aici, pentru că acest material este, de fapt vreau să fie o cât
mai succintă prezentare biobibliografică…
După un
debut editorial de care posteritatea îi va lega numele, Romanțe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908, Ion Minulescu se
lansează în lumea literară şi cu proză, respectiv Casa cu geamurile
portocalii, volum de povestiri preponderent simboliste apărut la B.P.T., în
acelaşi an 1908... Volumul este primit cu relativă indiferenţă de critica
literară a vremii, iar Nicolae Manolescu, destul de tranşant, clarifică
lucrurile: „Neglijabilă este astăzi proza lui
Minulescu, exceptând una sau două povestiri fantastice. Iar pentru deplina lămurire a situaţiei,
criticul se foloseşte inclusiv de o „trimitere!” spre „maniera
trivial-sentimentală din Medelenii lui Ionel Teodoreanu ori din Elevul Dima
dintr-a şaptea al demult uitatului Mihail Drumeş. Romanele n-au plăcut, de
altfel, cu excepţia curioasă a lui Zarifopol, nimănui. (Nicolae
Manolescu, fragm. din Istoria critică a literaturii române: Ion Minulescu, în România literară,
nr. 51-52/2003). Acesta
este un adevăr care ne poartă gândul spre mult gustatele întâlniri ale poetului
cu publicul, de la care nu lipsea celebrul său fular uriaş în cele trei culori
(azi nu se mai poartă asemenea fulare, pentru că tricolorul naţional compr0mite
poezia – nu-i aşa?), veşmânt care contribuia la personalizarea tot mai accentuată
a protagonistului, dar şi a creşterii spectaculozităţii întâlnirilor. În
această ordine de idei, popularitatea poetului în cadrul şezătorilor literare
creştea rapid, fenomen recunoscut şi comentat chiar de contemporanii săi. Din punct
de vedere al apariţiilor editoriale, vreme de câţiva ani, Minulescu… tace, deşi
o seamă de alţi poeţi importanţi îşi editează volumele de versuri, mai
cunoscuţii fiind, în 1909: O. Goga, Ne
cheamă pământul; Natalia Iosif Negru; O
primăvară; Şt. Petică, Cântecul
toamnei şi Serenade demonice (ambele
postum) ş.a. În 1910: F. Aderca, Motive
şi simfonii (debut, cu versuri erotice); P. Cerna, Poezii; N. Davidescu, La
fântâna Castaliei (cu preferinţe pentru morbid-macabru); C. Moldovanu, Cetatea soarelui şi alte poeme (meditaţie
filozofică); Al. T. Stamatiad, Din trâmbiţe de aur (tentaţie spre
fastuos; în manieră macedonskiană) etc. 11911: A. Cotruş, Poezii; C. Pavelescu, Poezii (în
ton de romanţă); E. Şt.-Est, Poeme (influenţă
lirică minulesciană); 1912: O. Densuşianu, Limanuri
albe (la Paris); V. Eftimiu, Poemele
singurătăţii (versuri sub influenţă simbolistă); Şt. O. Iosif, Cântece; Al. Macedonski, Flori sacre; A. Maniu, Figurile de ceară (în manieră macabro-baudelairiană); I. Pillat, Visări păgâne (primul său volum de
versuri); 1913: E. Farago, Din taina
vechilor răspântii; O. Goga, Din
umbra zidurilor… Şi, în sfârşit, după o întrerupere oarecum ciudată –
1908-1913 – Ion Minulescu revine publicând volumul de versuri De vorbă cu mine însumi (coperta fiind
realizată de acelaşi I. Iser),
cu motivaţii semnificative şi
unele cu nuanţări de simbol care vor fi
fi regăsite în întreaga creaţie a poetului: chemarea depărtărilor, faruri,
insule, fără ca întregul arsenal poetic să cadă în desuetitudine, iar partea de
macabru a cărei prezenţă se simte pe alocuri, este voalată de broderii mai mult
decorative. De remarcat aici şi volumul de versuri semnat de I. M. Raşcu,
intitulat Sub cupole de vis… Aşa cum,
cred că s-a înţeles, enumerarea apariţiilor editoriale din perioada în cauză
departe de a fi fost exhaustivă – nici nu avea sens alcătuirea unui asemenea
ghiveci – a fost urmarea gândului de a reliefa un adevăr incontestabil şi anume
că majoritatea volumelor publicate au fost marcate de curentul simbolist tot
mai clar şi viguros instalat în literatura momentului. În acest sens,
reamintirea câtorva nume mi se pare edificatoare: F. Aderca, O. Goga, I. M. Raşcu,
O. Densuşianu, I. Pillat, Şt. Petică ş.a. Perioada, aş zice, a culminat cu volumul
de versuri semnat de Ion Minulescu ca fiind cel mai reprezentativ pentru noul
curent importat din Franţa sfârşitului de secol XIX, dar completat şi cu
„ajustări” din Belgia, de fapt cel mai concludent dintre toate apariţiile
editoriale ale perioadei menţionate, marcată ireversibil cu simbolism… Şi,
ţinând cont de mărturisirile unor contemporani şi... comeseni, Ion Minulescu a
fost unul dintre cei mai înverşunaţi capşişti,
apariţia sa dinspre zona simbolismului francez, adaptat şi adoptat şi la noi,
contribuia substanţial la o crearea unei atmosfere, la urma urmei, tipice
celebrei Cafenele Capşa. În această
ordine de idei, ar fi nedrept să nu amintesc aici un episod petrecut la Capşa, un test descris în felul următor:
„I s-a dat lui Minulescu o comandă şi
pariu dacă poate să scrie un poem comic pe o singură rimă «od». Şi iată ce a
ieşit: «Frumoasa mea necunoscută, cu
ochi satanici, ca Irod,/Cu părul despletit în două, taman ca Cleo de Merode,/Când
te-am văzut întâia oară, gătită-n roşu-aprins pe pod,/Ca-ntr-o estampă
colorată, domniţa unui voievod,/Simţit-am inima-ngheţată şi-n gât, înfipt,
adânc, un nod,/Ah! Unde eşti, ispititoareo, n-ai milă tu de-un biet
rapsod,/Ursit, pe lira lui de aur, să-şi cânte propriul său prohod,/Cerşindu-şi
pâinea lui cea neagră, pe străzile plkine de glod,/De-aş şti că eşti
romanţioasă, te-aş cuceri-n acelaşi mod,/Cum cucerit-a Dahomeyul teribilul
general Dode,/Şi-apoi căutându-ţi frumuseţea după acelaşi calapod,/Cum ţi-ar
mai fi cântat-o-n versuri, poate şi-un alt sărman nerod,/Fărăr să mă mai tem ca
prostul, de ce scrie-n penalul cod,/Te-aş duce he, he, he!... departe, tocmai
la Nijni-Novgorod,/Unde te-aş proclama Regină, iar eu, umilul tău aprod,/Şi-n
schimb eu te-asş ruga o noapte să-mi vii gătită în capot,/Ca să petrecem
împreună, – cum vine vorba – mai comod»” (Emil Manu, Cafeneau literară, Ed. Saeculum I.O., 1997, p. 51-52). Mi-a părut
rău să nu citez întreaga creaţie-test, şi pentru fermecătoarea expunere în
versuri a ideii, dar şi pentru modul inedit cum poetul a… rezolvat problema
inclusiv din punct de vedere tehnic. Aş zice că avem de-a face cu o
demonstraţie de forţă nu doar a
talentului, ci şi a virtuozităţii lui Minulescu… Dacă avem în vedere şi acest adevăr, şi nu văd de ce n-am face-o,
poetul devenise în scurtă vreme o prezenţă socială şi literară în jurul căreia
începuseră să graviteze o seamă de confraţi, fie la Capşa, fie, poate mai ales,
în cadrul şezătorilor literare. Succesul său de public era, fără îndoială, cel
care îşi avea contribuţia lui la rotunjirea personalităţii, dar şi, în egală
măsură, contactul cu noul curent literar şi impactul acestuia asupra
ascultătorilor. Cam prin anul 1918,
Minulescu îşi începe activitatea şi succesul la şezătorile literare „date în
folosul răniţilor alături de: Elvira Popescu, Mărioara Ventura, Liviu Rebrenu,
Corneliu Moldovanu… (Emil Manu, op. cit.).
(va continua)
Dumitru Hurubă
