URNA
CERULUI
Octavian Doclin priveşte dincolo de orizontul posibil al
poemului, dincolo de cuvinte, încearcă să atingă acea stare de sus care coexistă cu starea de jos din scriere, e
o temă profundă pe care orice poet serios şi matur şi-o pune. Când arzi pe
pământ, cenuşa va fi pusă în urna
cerului, jertfa necurmată are un final spiritual care trece de hotarele ştiute
şi neştiute.
Urna e pregătită, focul arde mâna care scrie, trupul poate lăsa urme în
eternitate. Volumul de versuri URNA
CERULUI, scris de poet şi
publicat la Editura ANTHROPOS – 2008, este un
volum intens, versurile par puţine, aproape schiţate, dar bogate în sensuri, în
trimiteri spirituale care desenează viitorul pornind de la trăirile prezente,
sau de la amintirile intense care pun o pecete pe fiinţa omului singur în faţa universului văzut şi nevăzut.
Cuvântul este strigat de poet ca un prieten, poemul e o fiinţă care îşi
asigură drepturile de a vieţui în mod independent, cere poetului energia de a
vieţui împreună, în simbioză, inclusiv în spaţiul dintre cuvintele versurilor.
Este un brâu de cuvinte care dă ţinută solemnă poetului în căutarea poemei sale,
e un stindard sub care luptă cel care trăieşte în spaţiul misterios al
poemului, ca mod de exprimare a celor divine. Dimensiunile vieţii sunt altele în prezenţa
poemului care a fost prins în plasa vieţii, poemul poate fi un templu în care
ritualul existenţei dă sens vieţii pe pământ, în trupul fragil, supus strigătului
care nu ajunge la cer.
Aproape smerit, Octavian Doclin invocă acel poem minim care să-l consolideze în existenţă, dincolo de
suferinţele care vin ca o sărbătoare în ariditatea vieţii, în bolile ei
neştiute. Poemul minim este o temă
profundă, a celui flămând după Dumnezeu, după viaţă, după frumos: „ Şi văd peste umbră / - umbră divină - / din
departe –n aproape / din aproape – n departe / ( sfîrşit şi început deodată ) /
cum un copil în primul său vis /”.
Există un adevăr absolut care
trece peste adevărul nostru intim, dar totul durează o clipă şi dacă nu eşti
atent cerul se închide la loc: „ Lângă aceste două limite / ale absolutului /
nu există adevăruri / lângă care poţi să stai / „
Pe cale vieţii, poetul şi cuvântul nescris, o experienţă de viitor: „ Trec unul pe lângă celălalt / singur unul
însingurat altul / copil şi imatur laolaltă poetul şi cuvântul / nescris. /”.
Poate că soluţia ar fi întoarcerea la timpul de început, dar cine poate
trece de naştere înainte de muri ?
Sunt teme tulburătoare, poemele cer cititorului maturitate spirituală,
presupun anumite experienţe din partea iubitorului de poezie, scrisul lui
Octavian Doclin nu este unul gratuit, majoritatea poemelor au fost scrise în
Biserică, o Biserică parcă absolută, dincolo de ritualurile proprii, sub
presiunea unei stări de har, unice, cuvintele care au poposit în mintea
poetului s-au ţesut în poeme.
Poetul pare zgârcit cu versurile, cu acele cuvinte care intră în carnea
poemului, dar nu este aşa, el este reticent la inutilitatea cuvintelor goale, se apără de năvala de cuvinte din
lumea de astăzi care par a nu spune mai nimic, e doar zgomot, muget, animalul
social nu e conştient de urna care există în cer, pregătită pentru cenuşa celor
care vor arde, celor prinşi în plasa paingului.
Din poziţia sa spirituală Octavian Doclin vede poemul altfel, poemul pare
că s-a născut din poemă, din ceva mult mai înalt, temele povestirilor eterne
din Scriptură se transferă în temele poeziei sale, e un curaj spiritual
riscant, dar plin de suferinţă şi satisfacţie, e drumul spre cunoaştere prin poezie: „ … din Urna Cerului arderea de tot / a
cuvintelor mute şi totuşi din cenuşa lor / vor rodi seminţele leneşe /
cuvintele ucigaşe ale poemului. /”.
E o spaimă la poet de tăcerea cuvintelor care nu pot deveni poem, dar totdeauna
este un alt început, focul care a ars fiinţa poetului dă naştere la noi
sensuri.
În acest demers autorul depune efortul de a rămâne lucid, de a nu arde
brusc şi fără ieşire la cer:
„ Hei tu cuvîntule / intră înapoi în
cuvînt / aşa cum tu ai ieşit poemule din poem / pe tine dragostea mea / poema
mea / te voi renaşte / în memoria ta / tot astfel cum / paingul / îşi reface
pînza . / ”.
Sunt unele versuri care aduc ceva din frumuseţea poeziei psalm, veche şi rezistentă la modele trecătoare ale experienţelor
literare, a poeziei care trăieşte prin sine: „ … Nu-ţi vor strivi în spaţiul dintre cuvinte / demnitatea / poetule of
poetule / … „ sau „ priveşte poetul
viaţa lui / ( prin lacrima de pe obrazul
mamei în / rugăciune ) /” .
Aceste versuri atrag atenţia asupra şansei poeziei de a purifica existenţa
noastră: „ … aşa cum roua din Urna
Cerului / s-aşterne acoperă şi îngheaţă / banalitatea supunerii vieţii / în
poemul ce va să fie / scris”.
Sunt şi versuri care ne aduc aminte de fragilitatea vieţii noastre: „ Porunceşte timpului / să stea atunci / cînd
tremură frunza plopului / dacă poţi /”.
Renunţarea poetului la semnele de punctuaţie, la virgule, ori la punct, la
logica din versul alb, sunt semne că trebuie să fim atenţi la poezia din poem,
la versul care exprimă ceva adânc. Datarea poemelor, ori stabilirea locului
unde au venit la poet, sau preluarea rigorii logicii Biblice în literatură, ca
transfer de autoritate spirituală şi puritate, ori numirea persoanelor care au
intrat în ţesătura poemelor, ne focalizează atenţia spre evenimentele
spirituale care au marcat existenţa autorului în mod important: „ … iar în faţa ta / stă Urna Cerului /
aşteptând să ţi se deschidă / cum o altă Mare Roşie.” ( 29. Sfârşit de poem )
Constantin Stancu
