Arbore de frig... (Victor Sterom) „Lecturile profunde alte poetului, scrierea despre lumea altuia, poemul ca vehicul de ajuns în cer, toate au dus pentru Victor Sterom la maturitatea cuvântului căruia îi este frig, fiind deja târziu pe pământ, naufragiu nu poate fi refuzat, dincolo de casa cerului şi toate se petrec în somnul din somn”

ARBORE DE FRIG

Victor Sterom a scris despre poemele altora. Contactul direct cu poemul este o experienţă care copleşeşte, dincolo de rutina de a scrie despre lumea altuia există transferul de viaţă pe care l-a primit, transferul de poezie care marchează, pentru că poezia este mai mult decât pare, este rezistenţa la eternitate.

Volumul NAUFRAGIU, editura  ASTRA – NOVA – Ploieşti – 2001, pare un volum al esenţei vremurilor din urmă, a efectului simţi din plin de poet.

Moartea este o certitudine, trupul prea slab nu poate susţine viaţa mai mult de cât îi este dat, iar ţărmul ne aşteaptă dincolo.  Nu mai eşti văzut nici aici – nici dincolo, deşi există murmurul inefabil, deşi vâsla este putredă, dar mai este şi piatra născând timp – zeii au uitat întoarcerea.

Dar naufragiu este refuzat la nivelul lucidităţii şi atunci poetul trăieşte somnul, visul care dă sens imaginii fără dimensiune.

Experienţa naufragiului dă însă măsura neputinţei – „va trebui să mă nasc din nou „ afirmă poetul, dar lucru este imposibil în real, doar în somnul din  ape adânci.

Imaginea paradisului este una a umbrei – „ un corb peste alt corb e tot paradisul „, naufragiul distorsonează imaginea din timpul real.

Finalul poemului pare a duce la concluzia neputinţei umane, atât a poetului, cât şi a lumii, moartea este ţărmul pe care naufragiezi:

„ ... ajung în somn / spre malul celălalt / un murmur inefabil / în tresărirea celor /  care veniţi să mă vadă / nu mă mai văd”.

Remarcabil este murmurul inefabil, fondul din planul secund care marchează evenimentul naufragiului şi apoi sosirea în cer.

Dar volumul este un volum al marilor simboluri care marchează viaţa omului spre finalul ei : scufundarea, somnul somnului, agonia timpului, arborele de frig, umbra clopotului, pasăre joi, casa cerului, toate simboluri care ne descoperă frigul ce ne aşteaptă, dar şi casa cerului, casa din urmă, locaşul pregătit. Timpul nu ne mai suportă, şi descoperim în noi arborele de frig, arborele de pe urmă ce-l purtăm în noi, metaforă profundă, dar  şi cutremurătoare.

Finalul este un final al simbolului care ne desparte de lume:„acum vorbele iau forma dealului de cruci şi forma tăcerii de pe cruce”. 

Parabola, paradigma destinului:  „că vom înnopta /  în câte un cuib gol / în care a stat / acum mii de ani // o stea”.

Poemul  Arborele de frig este un poem care merită atenţia, pentru că-l purtăm în noi : „aer sunt şi fericit: margine de nemurire”…

Arborele de frig ne dă sensul nădejdii :

„ scriind acest arbore de frig adoarme în mine cum cerul pe marile piscuri.”

Speranţa leagă începutul şi sfârşitul, lume şi omul în sine capătă formă, el se leagă de cer, acolo pe piscuri.

Volumul, structurat pe mari poeme solide, este un volum al unui poet încercat, ajuns la maturitate, a celui care vrea să vadă dincolo - în cuibul din cer.

Versurile au consistenţă şi refuză jocul gratuit :

„ teama de echilibru / în dezechilibru” sau „nu se vede punctul / din sufletul lui/ ghemuit acolo / ca moartea/ pe o bucată de pâine / în mâna cerşitorului” sau „şi cerul cu trup de netimp” sau „nu cu nisip / nu cu firul ierbii / te acopăr” sau „piatra care doarme în râu/ visează centrul pământului”.

Dar să poţi intra în casa cerului trebuie să ocoleşti cerul, braţele ţi se umplu de frică, clipele se mişcă înainte şi înapoi…

Lecturile profunde alte poetului, scrierea despre lumea altuia, poemul ca vehicul de ajuns în cer, toate au dus pentru Victor Sterom la maturitatea cuvântului căruia îi este frig, fiind deja târziu pe pământ, naufragiu nu poate fi refuzat, dincolo de casa cerului şi toate se petrec în somnul din somn.

Poemele au şi un punct de slăbiciune: sunt întrerupte de imagini străine de carnea poemului, e un fel de boală care circulă în lumea literelor şi care ne marchează pe toţi, scriem uneori mai mult decât casa poemului, depăşim limita împinşi de inerţie, iar Victor Sterom lansează uneori versuri care trepidează în poem, sunt imagini poetice, dar, cred,  esenţa salvează viaţa poemului, trimiţându-l în veşnicie.  Lecturile intense mişcă poemul în ramă şi rama ca rană doare…

Fiecare poem are ca înger un moto semnificativ, din creaţia unor mari oameni care au ajuns în cer păşind pe cuvinte.

Dincolo de toate, poemele sunt profunde. Dar în naufragiul general cine mai are veşnicie pentru naufragiul fiecăruia dintre noi şi copacul se face de frig...

Constantin Stancu 

*Foto: Imagine din Munții Retezat