Cartea
Minunea este să descoperi în bibliotecă, în levitație,
o carte veche, uitată acolo acum o sută de ani,
poate chiar mai mult, minune este și gravitație cu dinți.
Din paginile ei se va ridica un bărbat
care-ți va face semne cu mâna dreaptă,
cea care a depins meșteșugul de scrie cuvintele,
îți va explica destinația călătoriei sale,
codul său genetic unde s-a semnat Dumnezeu.
Uimit, de te întrebi cum a căzut lumea în tranșee,
cu pământul în gură și iluzia că brazda de pământ
te va apăra de săgețile iernii din mintea rece a generalilor.
Există viață dincolo de tranșee,
chiar în cartea aceea veche,
înțelegi că ai fost ales cu forcepsul,
cu efort scoți în lume o căpățână fragilă.
Te dor tâmplele și sufletul,
falimentul este în registrele grefierului de la capătul lumii.
Intri în relații cu cei din tranșee,
le vorbești despre moarte ca despre o altă viață,
mai reușită, cu ritualuri perfecte.
Te vei naște după dorință, după rugăciunea din care
alunecă rumegușul pe mâinile tale.
E duminică, soarele-i o umilă monedă în mâna văduvei
care a dat totul pentru o cărămidă în zidul de apoi.
La final, închizi cartea și privești copertele de aur și
închizătorile delicate și ferme
precum oasele peștelui care l-a înghițit pe Iona.
Constantin Stancu ©
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu