BIOGRAFIA DURERII („Carne
putredă şi pâlpâire de aripi”)
Poetul Ioan Evu şi Theresia Haas
s-au încumetat să traducă poemele semnate de Thomas Bernhard, scriitor
austriac, om de cultură care a abordat dramaturgia, romanul, poezia, formele
artelor scrise şi trăite.
Deşi România face parte din
arealul numit Europa, mediul cultural românesc nu este acomodat cu opere de
genul celor scrise de omul de cultură austriac, iar cunoştinţele noastre despre
literatura statelor din jurul nostru sunt limitate de slăbiciunile „naturale”
ale literaturii române.
Volumul de versuri, aşa cum apare
în limba română, poartă un titlu pătrunzător: „BIOGRAFIA DURERII”, şi a apărut cu sprijinul Ministerului Federal al Învăţământului, Artei şi Culturii din
Austria, la editura „Călăuza”, 2009.
Ioan Evu (el însuşi poet) şi
Theresia Haas au reuşit o variantă interesantă, provocatoare a unei importante
cărţi de poezie, aproape autonomă în limba română, expresivă şi memorabilă prin
idee, prin curgerea versului şi prin căutarea adevărului vieţii în limbaj
poetic. O carte serioasă, în care iubitorul de poezie va descoperi o lume
aparte, reală, zguduitoare, o carte în care credinţa este implicită şi în care
miracolele se întrevăd printre fulgerele durerii, ale singurătăţii, ale dorului
de iubire, de casă, de natură.
Poetul austriac a trăit între
anii 1931 –
Thomas Bernhard priveşte spre
culoarea interioară a anotimpurilor, spre oamenii simpli, care dau energie unei
zile, spre pădurea în care vorbeşte vremea şi amintirile, spre grâu ca spre un
reper moral – în spatele lui se află
pâinea noastră cea de toate zilele –, spre aproapele nostru, pregătit să se
întâlnească, prin dragoste, cu singurătatea, spre părinţi ca spre cei care dau
siguranţă într-o existenţă de om, spre viaţa de la ţară ca spre un eden
pierdut, spre singurătatea individului într-o lume căzută, spre puterea de a
merge mai departe pe cărarea unui destin propriu, refuzând convenţionalul şi
compromisul.
Tristeţea şi realismul poetului
sunt bine conturate în versurile sale: „Pe
tine nu te cunoaşte nimeni./ Când mori,/ te vor duce la groapă/ îmbrăcaţi în
mantale/…/Pe tine nu te iubeşte nimeni./ Când mori/ ei îngroapă adânc/ Până şi
dorul de casă” (Pe tine nu te cunoaşte nimeni). Această pasivitate a omului în faţa semenului său
pare o boală în care singurătatea cere un preţ, iar păstrarea demnităţii este
curajul în faţa lumii.
Poetul îşi găseşte echilibrul
privind grâul, acolo este o energie
care doboară amintirea, care depăşeşte handicapul unui destin comod şi indolent,
în zadarnica trecere a omului prin lume. Se întăreşte în mijlocul naturii,
locul de unde omul a fost smuls şi plantat într-o lume străină: „În grâu îmi este inima,/ roşie ca patria/
frumoasă şi nebună ca pământul,/ care mă ucide.” (În grâu îmi este inima).
Tema principală a cărţii este
descifrată în motoul semnificativ: „Hei,
voi, creaturi minunate/ cine v-a învăţat minciuna/ la
care v-aţi nărăvit?”. Ţipătul artistului către aproapele său, disperarea în
faţa celui marcat de fals, de iraţional, de minciună, este zicerea lui Thomas
Bernhard, este morala spre care poetul
ne cheamă cu putere şi sfidător în acelaşi timp, dar ne şi imploră, pentru că
fiecare merităm o soartă mai bună, în final, decât a celui uitat: „De tine nu are nevoie nimeni./ Când mori,/
ei bat toba şi tac./…/ Pe tine nu te
ucide nimeni / dar când mori,/ ei îţi scuipă în halba de bere/ şi tot tu va
trebui să plăteşti.”
Poetul preferă cuvintele simple şi
adevărate, iscate din experienţa unei vieţi în care durerea de-a fi departe de
aproapele tău este una ce conturează o biografie, care zguduie fiinţa. Iată
câteva exemple memorabile: „Nimic nu ştii
tu, fratele meu, despre noapte”; „Pământul vorbeşte o limbă de nimeni
înţeleasă”; „O seară a bisericilor zăvorâte, a bordelelor închise, a inimilor
ferecate”; „Ei confundă carne şi celebritate”; „Va fi primăvara uşilor
sfărâmate”; „Un jalnic iarmaroc îşi scuipă zilnicele ode”; „Sugrumată-mi va fi
mâine gloria-n pâraie”; „Carne putredă şi pâlpâire de aripi” …
Totuşi discursul poetic, deşi
frust, deşi încordat şi pregătit pentru ţipăt şi pentru reproş, este străbătut
de versuri care deschid o lume a metaforei, versuri care au ceva din veşnicia
poemului străbătând inimile şi veacurile, a versului care trădează adevărul
unei clipe sau al unui destin. De reţinut
aceste sensuri profunde ale poeziei lui Thomas Bernhard: „albia râului îşi leapădă în mare plânsul”;
„întunecat e sufletul meu pe care-l duce vântul spre mare”; „asfaltul îngheţat
al uciselor veri”; „mama mea îşi culege viaţa dintr-un pom năruit/ ce n-a
rezistat nici patruzeci şi sase de veri”; „sărăcia ce mă sfâşie întru
împlinire”; „sporeşte rana în pădurea de lacrimi” .
Biografia durerii este biografia unei vieţi aproape de natură, de părinţi, de satul în
care oamenii se nasc şi mor, pentru ca Dumnezeu să stăpânească destinele,
pentru ca zăpada să spele picioarele celui trecător. Poetul vede dincolo de întâmplările
zilei modul în care se modelează încă destinele celor care au fost şi celor
care sunt, ale celor care trăiesc din sudoarea frunţii şi din darul
anotimpului, din efortul de a face viaţa mai frumoasă, plătind în final cu moartea la care sunt datori. Este în aceste versuri un patriotism al celui
care suferă pentru aproapele său, al celui ce simte durerea ca pe o eliberare: „Arcadele criptelor nu spun nimic,/ ele doar
te previn,/ nici o scriere şi toate slovele mari,/ iată operele lor răscumpărând
satele,/ întrebând cine eşti tu şi unde şi când…/ şi nu ştiu nimic despre ceea
ce nu este/ şi nici n-are cum să devină/…/ pentru tine nu pâlpâie nici focul/…/
iar câinele tatălui tău, chiar el, te va sfâşia” (Geambaşi, ţărani, grenadieri)
Şi totuşi speranţa este transmisă
la modul intim, e o speranţă a celui care iubeşte viaţa aşa cum i-a fost dată: „La fereastra vecinului/ stă o pasăre/ ea-i
străjerul gândurilor mele/ până când somnul cel greu/ îmi descalţă pantofii
umezi”. În peisajul uneori trist sau poate marcat de absenţe, o simplă
pasăre dă energia de a merge mai departe spre satul natal, în spaţiul matriceal
al fiinţei, „în dimineaţa în care nu se
întâmplă nimic altceva / decât întoarcerea acasă a stelelor”, acolo unde „Dumnezeu Tatăl se adevereşte prin salahori”…
… Şi totuşi Thomas Bernhard se
simte nedemn de măreţia creaţiei, de vigoarea vieţii, de ţăranii „hărţuindu-şi ziua cu vite şi pomi,/ beţii
şi secerişuri”; de munţi, de turlele bisericilor care împung veşnicia şi
cerul, „nedemn printre preoţi, măcelari
şi negustori/ nedemn de profeţiile
acestor grădini/…/ nedemn de fecioarele roşu împroşcate/ şi
abandonate în decorul acesta bătrân de o mie de an/…/ nedemn de mierlă/…/ de scârţâitul roţii de moară” (Jertfă de noiembrie). Tema părinţilor, a tatălui care suferă
în arşiţa pământului, este de fapt dorul omului după Dumnezeu, după
certitudinea prezenţei Sale, un dor universal al omului, iar poetul îşi
aminteşte: „…niciodată nu voi uita cum
întindea mâna/ tatăl meu după sufletul omenesc…”
Creaţia este măreaţă prin simplul
fapt că există… iar noi facem parte din
ea: „Roşii sunt munţii, iar fraţii mei
îmi pătrund în creier/ ca şi cum Iisus n-ar fi
fost răstignit sub stele…”
Ioan Evu şi Theresia Haas au
înţeles demersul poetic al lui Thomas Bernhard, şi au reuşit să propună cititorului român un volum
original, dens, demonstrând că există pentru fiecare poet, de oriunde, o
biografie modelată de durere, dar biruitoare prin versul care pătrunde în
mintea celui ce ştie să vadă, dincolo de cuvinte, semnificaţiile esenţiale,
definitorii pentru însuşi sensul trecerii
…
CONSTANTIN STANCU
După un dialog cu Ioan Evu
*Foto: Ioan Evu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu