A IEŞI DINTRE NEURONI – SPRE PASĂRE:
CONSTANTIN STANCU - PĂSĂRILE PLÂNG CU ARIPI
EDITURA HELICON, TIMIŞOARA 1998
Prof. Dr. Adrian
BOTEZ
Volumul de poezii PĂSĂRILE PLÂNG CU ARIPI,
de Constantin Stancu, este împărţit într-o trilogie lirică, de irepresibilă,
fascinantă forţă de sugestie, începând chiar cu nivelul titlurilor: 1. Crini
de nisip, 2. Păsările plâng cu aripi, 3.
Dincolo de retina apei. Acest volum marchează o etapă importantă,
în evoluţia scriitorului haţegan: scufundându-se în originaritatea elementară,
a Mumelor Creaţiei – aer, apă, foc, pământ – întru zidirea
efigiei-castel a Fiinţei Româneşti: „cum deasupra Hunedoarei răsare/
castelul de aer, de foc, de apă de pământ” – cf.
Castelul, p.
22 - se face tranziţia a-dinspre aplecarea către viziunile, înăbuşitoare,
asupra materiei, de la miopia senzorială, obsedată de banalul obiectual şi de
la infernala scufundare a Duhului, în artificialul sintetic al urbanizării,
care infestează până şi timpul: „Miroase a timp sintetic ars undeva/ la
marginea oraşului”, cf. Secundele dilată pupilele, p. 69 – de
la oribilele şi cosmic-inconştientele crime diurne/rutiniere: „mielul
miroase neştiutor/ sângele celorlalţi miei/ tăiaţi înaintea lui” – Odihnă
pe malul ierbii, p. 62, ori de la irespirabila năclăială a zonei mâlului/nămolului,
nisipului şi cărnii/lut, întru care se îmbie până şi ideile: „Ideile
îşi descoperă un trup de carne”, cf. Idei de carne, p. 68,
sau: „Cineva sparge amfora/ în care un olar barbar/ a
închis un pod de piatră/ca o linie a norocului” – cf. Podul de piatră,
p. 58, „o carne tot mai nouă creşte pe oasele mele” – cf. Pământ
străbătut de neuroni, p. 64 – în care pământul şi carnea, omul şi
lutul intră în, parcă, pentru vecie condamnarea la indistincţie, se îngemănează
cumplit, ca sub blestemul fără final soteriologic… - până şi umbra capătă
carne, şi asta, chiar în „prefaţa” Apocalipsei: „dar va veni o zi/ în
care va sângera şi carnea umbrei” – cf. Carnea umbrei – p.
107- prefigurându-se, totuşi, o mistică eterizare a sângelui (asemănat
cu roşirea răsăritului soarelui-lume nouă/re-spiritualizată: „când
plasa pescarului şi vântul de primăvară/ se vor înroşi de răsărit” – Amfora
din ochiul stâng, p. 40 – dar şi cu transfigurarea, prin
moarte/sângerare, a Dacului-Decebal, în forţă de rezistenţă
spirituală/rebeliune anti-marterială/reacţionarism demiurgic, în Duh Tutelar al
Patriei Sacre: „pata de sânge a dacului/ pe sandaua centurionului” – cf.
Seminţe de oglindă, p. 52), întru transfigurarea fiinţială („Înţeleg
de ce umerii acestui secol/ sunt de aur,/ de ce toate dispar într-o pată de
sânge” – cf. Ploi efemere, p. 35) – sau: şi
producându-se, astfel, ritualistic, re- „învăţarea cărnii cu tăcerea” –
cf. Zbor într-o vocală, p. 34 spre vizionarismul de înalte
purităţi şi plutiri şi superioare arderi spirituale („Mirele, cu trup de
păpădie/ sufli spre el şi se risipeşte-n/ zăpezile neîmplinite,/ rămase-n aer,
între punctele cardinale de gheaţă./ /Vinu-n pahare se preface-n flacără,/
numai pe cer - aripi” – cf. Numai pe cer – aripi, p.
86, sau starea de retragere a oricărei manifestări de violenţă/ expresie a
actului trăirii, în indicibilul non-respiraţiei/ non-manifestării
cvasi-sanctificabilă sau buddhiste: „O fereastră de păpădii, nu respira, nu
vorbi, ţine vântul în pumni” – cf. O fereastră de păpădii, p.
89 - de suave şi grave avânturi celeste (de la „răsuflarea ca trupul Anei
topindu-se-ntre cărămizi” , cf. Cal pe o monedă veche – sau
„poezia nu rezistă nămolului din fundul râului”- cf. Poesia, p.
74 - la: „ninsoarea cu pleoape” – cf. Ieri a nins cu pleoape,
p. 59, sângele eterizat: sau pseudo-caligramele de tipul În ceruri,
p. 73: „păsările plâng cu aripi” – culminând cu „mersul pe timp/ ca
mersul pe ape“ – cf. Mersul pe ape, p. 79, sau seraficul poem
metapoetic al zăpezii/ ninsorii – împărţit între Fulg îngenuncheat,
p. 27, din primul ciclu – Crini de nisip: „Dacă zăpada
te acoperă,/ rămâi puţin înfrigurat/de teamă să n-o topeşti” – şi poemul
desăvârşirii metafizice, şi el împărţit între textul Misterul pe vreme de
viscol, p. 76: „în inimă port cristalul în care/închis este un fulg”,
respectiv poemul Necruţătoarele ninsori, cf. p. 112, din ultimul ciclu –
Dincolo de retina apei: „Copiii sunt închişi într-un cuvânt/ dintr-o limbă
necunoscută,/ umbra lor se rostogoleşte spre noi planete.// Copiii, ca pe un
fular,/ duc pe umeri Europa/ (…) noi nu înţelegem,/ trecem prin necruţătoarele
ninsori”.
Iarna/ninsoarea, încă din acest volum sl lui Constantin
Stancu, a devenit spaţiul mitic, locul iniţierii întru mântuirea de gravitaţia
păcatului lumii. Faza escatologică a universului, adică garanţia pregătirii
lumii pentru Marele Salt înapoi, întru Paradis, va fi marcat de
vremea-nevreme, când „soarele-i un fulg mare/ ce nu mai ninge,/ nu mai
ninge…” – cf. Umbra destinelor, p. 117 – refuzul de a ninge nu mai
marchează, ca-n eminesciana Scrisoare I, moartea termică a
Universului – ci mistica chemare, misticul semn, prin care Dumnezeu opreşte
destinele curgător-trecător-arzătoare, întru Paradisul
non-curgerii/non-trecerii/non-arderii…
Trecând peste micile derapaje semantice (prin care
mesajul poetic este banalizat şi sărăcit, scos din ritmul sacru al ritualului),
mici stângăcii/rateuri/non-desăvârşiri – de tipul, să zicem: „fiecare
adolescentă îşi pune-n lobul urechii/ un ceas deşteptător”, cf. Pământ
străbătut de neuroni, p. 64, sau: „din cer cad aripile/ păsărilor
migratoare”, cf. Dor, p. 56 etc. – poezia lui Constantin Stancu
începe a fi un discurs unitar, pe care doar respiraţia inspiraţiei îl
fragmentează în poeme. Un discurs despre Forţa Demiurgică a Omului, a-fie de
afundare empathică în bolgiile terestro-senzoriale, ale unui univers în care
fiinţa Omului şi a Pământului sunt consubstanţial-întrepătrunse – ori de
scuturare de pământ, întru Lumina Logos-ului Justiţiar-Re-Armonizator, Logos
Drept/Îndreptător şi Eliberator întru Mit/Ritual pentru Recuperarea
Paradisului: „lumina dilatată de gândurile noastre,/ îl împinge mai încolo
cu un destin,/ spre firul cu plumb al cuvântului…” – până la retragerea „în
măr” (adică, dincolo de şansa dată demonului, de ispită/ispitire, sub expresia
“destinului”…ca determinare exasperantă!) - cf. Retragerea în măr,
p. 65 – dincolo de păcatul cu efect dezagregant de Piatră – întru Nisip: „piatra
moare încet/ ca un ţipăt de nisip” – cf. Ţipăt de nisip, p.
97 – până la recuperarea Copilului Originar/Sufletul Cosmic Originar: „Vei
asculta strigătul dintâi al copilului/ care ai fost” – cf. Dincolo de
retina apei, p. 103 – determinându-L pe Dumnezeu să-şi facă din nou
simţit/audibil MITUL EFECTIV/EFICIENT, Marea Poveste a Revelării
Paradisului/Grădină a H esperidelor, cu Mere de Aur/Scări Mistice ale
Ierarhiilor Sfinte de Lumină: „dar peste toate se aude/ glasul vânzătorului
de fructe,/ care-şi vinde primele mere de aur…” – cf. Picură timpul,
p. 108.
„Vânzarea primelor mere”, cu „trupul arcuit peste noaptea
din care au fugit arborii”, a devenit nu fenomenul
sacral-ritualic/ritmic, de reluare a Ispitirii, pentru re-pornirea Timpului
Istoric - ci tocmai opusul Ispitirii: MAREA OFERTĂ DIVINĂ A CUNOAŞTERII
DESĂVÂRŞITE, ca răspândire a Harului Extazei (întru re-comuniunea Lui
Dumnezeu-Creatorul, cu Omul-Creatură, care a trecut prin toate bolgiile
re-iniţierii întru Originaritate…) - acolo unde fusese încordarea
ne-ascultării, spre deversarea Paradisului în mlaştina Lumii…Merele nu mai sunt
suite în înălţarea Ispitirii/Pomului-Măr, ci merele de aur sunt
quintesenţa revelată şi dăruită, unui Adam Protogonos care a înţeles că
Ascultarea de Fructarul Cosmic este echivalentă cu Revelarea Propriei Fiinţe
Autentice – “Sinea” noiciană…
Atât de frumos-expresiv numita carte a lui Constantin
Stancu - Păsările plâng cu aripi - este, în definitiv, un mic
tratat despre necesitatea PLÂNSULUI/AMINTIRE/PURIFICARE A MUGURILOR DE ARIPI
(rămaşi intacţi, îngropaţi în umerii noştri!), pentru a-ţi/a ne recăpăta
STATUTUL DE PASĂRE/PĂSĂRI/ÎNGERI DE NINSOARE. Un mic tratat, conţinând
descrierea ritualului de re-găsire de sine, dintre „neuroni” şi dintre ipostazele
lutului/senzorialităţii – conţinând, deci, îndemnul dublu – pentru sine şi
pentru omenire – de a re-învăţa starea de ieşire de sub destinul/determinare,
şi de a reînvăţa zborul spre Sinea Cosmică.
Prof. dr. Adrian Botez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu