luni, 17 februarie 2020

Paul Aretzu: Psalmii... Modul de scriere a lui Aretzu, asemenea vechilor iubitori de cuvânt, nu se pot descrie ca pe o naraţiune, ca pe un fenomen, ca pe stare, măcar, psalmi aceştia trebuie să fie modul de conectare la eternitate. „Doamne, Tu eşti singurul contemporan al sufletului meu”; sau „Cenuşa noastră este fragilă lumină”; sau „Literă în cer căzută în fereşti”

Cartea psalmilor și cunoașterea

Dumnezeu a creat o zonă a poeziei în care nu toată lumea are acces. E aceea zonă în care lucrurile au o stare fundamentală, de început de zidire, proaspătă, cu multă viaţă venită de Sus. Paul Aretzu prin CARTEA PSALMILOR  apărută la Editura Cartea Românească, 2003 schimbă pe neobservate regulile poeziei româneşti.  Este o schimbare din interior, scribul Aretzu refuzând experienţele la modă în ultima vreme, asumându-şi în schimb stilul impus de Dumnezeu oamenilor atunci când oamenii îndrăznesc să-I vorbească. Nu poţi vorbi oricum lui Dumnezeu, pentru asta trebuie mai întâi să înveţi de la El cum să-i vorbeşti.
Scribul Aretzu a simţit aceasta şi a tâlcuit pentru cititorul modern care a uitat secretul original al  psalmilor poezia ca mod de a învia. Din această cauză Paul Aretzu are pentru noi o parte de învăţătură în structura cărţii: „Enaraţiuni la psalmi”, după o modă veche dar sigură, trebuie să porneşti de la premisa că omul nu cunoaşte nimic de fapt despre Dumnezeu şi atunci trebuie să descoperi că Adam este un artist al existenţei, ajungând la numele lui Dumnezeu – „Eu sunt Cel de sunt”. Trebuie să învăţăm miracolul creştinismului – învierea continuă, esenţa trăirii cu Dumnezeu.
Aretzu scrie: „Adevărata înviere este re-naşterea”. „Prin venirea lui Iisus, suntem însămânţaţi cu înviere, ni se dă posibilitatea răscumpărării timpului primordial”. Învăţăm adevărul din noi: „Învierea este ca pomul care are în el şi florile şi roadele totodată”.
Trecând de lecţia învierii, atât de dificilă în vremurile de pe urmă ale Babilonului putem accede la exerciţiul spiritual al psalmilor. Sunt mai mult decât poezie în sine, sunt patria în care poţi trăi cu Dumnezeu. Atunci când treci dincolo de simpla cunoaştere teologică a divinităţii acceptând să trăieşti după modelul venit prin Scriptură, Aretzu, ca scrib, în stilul vechilor oameni care tratau arta scrierii ca sacră: ne redă, prin iluminare şi har un  mod de a spune lui Dumnezeu viaţa ta ca pe o stare de a te smeri în faţa Cuvântului, pentru ca prin psalm să te înalţi. Când scrie astfel de psalmi, Aretzu nu mai este doar poetul, sau preotul, sau slujitorul, el este Mâna care scrie pur şi simplu, prelungită din inimă. Sunt psalmi care indică perfecţiunea:
„M-ai învăţat, Învăţătorule, să vorbesc şi să scriu. Cine intră într-o carte intră într-o sămânţă”.
Acum Duhul Sfânt scrie cu inima cartea Evangheliei, acum Dumnezeu îmi vorbeşte prin tăcerea tăcerilor”. 
Modul de scriere a lui Aretzu, asemenea vechilor iubitori de cuvânt, nu se pot descrie ca pe o naraţiune, ca pe un fenomen, ca pe stare, măcar, psalmi aceştia trebuie să fie modul de conectare la eternitate.
„Doamne, Tu eşti singurul contemporan al sufletului meu”; sau „Cenuşa noastră este fragilă lumină”;  sau „Literă în cer căzută în fereşti”.
Trecând prin Lucian Blaga, depăşind starea poeziei după Nichita Stănescu şi dincolo de imnele lui Ioan Alexandru, Paul Aretzu a atins o limită pe care, cred, critica nu o poate asimila, pentru că în această  carte se demonstrează că viaţa omului poate fi ascunsă în Dumnezeu cu Hristos, după cum ne sugerează Apostolul Pavel (Saul sau Paul) în Epistola sa către Coloseni, capitolul al treilea.
Cartea psalmilor după scribul Paul Aretzu este cea mai importantă carte de poezie scrisă în limba română prin tălmăcire dintr-o altă limbă care mângâie, o limbă ascunsă, venind din departele departe: „Şi artistul trebuie să fie dreptcredincios, trebuie să fie martir al artei sale. Iar opera de artă este învierea sa”. 
Vine o vreme când cei care iubesc cu adevărat poezia trebuie să uite poezia scrisă în ultimii  două mii de ani şi să învie din poezia  Edenului, de dinaintea păcatului refuzat.
Să nu uităm că limitele poeziei în sine sunt stabilite de Dumnezeu încă din începuturi, când se plimba în răcoarea dimineţii şi găsea toate lucrurile bune, iar Adam învăţase să dea nume lucrurilor, spunând primele versuri de un realism inițiatic...

Constantin Stancu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu