Ladislau
Daradici:
ÎNTRE OMUL DE CARNE ŞI OMUL DE GÂND…
Etemenanki
(ultima săptămână) este volumul de
poeme al lui Constantin Stancu, publicat la Editura CronoLogia, Sibiu, în 2014.
Etemenanki, ne explică autorul în preambul, reprezintă „clădirea platformei de
temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf ajunge în cer” sau „clădirea al
cărei vârf este în cer” (limba sumeriană).
Premisa este ambiţioasă:
dacă resursele planetei pentru un an se sfârşesc în septembrie şi dacă a
existat o ultimă săptămână pentru Iisus în care a lăsat câteva principii
esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat la moarte, oare există o
ultimă săptămână, în septembrie, pentru fiecare dintre noi? Astfel, septembrie
va fi perceput ca o cumpănă, apogeu şi crepuscul (vezi Septembrie cu ore moi), când din zi şi an a mai rămas puţin („anul
se sfârşeşte în luna septembrie”), iar „timpul
cade în locul frunzelor/ şi copacii înnebunesc,/ zăpada e în alt veac,/ moartea
nu este a noastră, e străină,/ dar o trăim flămânzi până la ultimul cer,/ până
la ultima moarte din moarte.”
Volumul este conceput
pe patru secţiuni: Turnul Babel (I), Semn
într-o lume de fosfor (II), Ultima săptămână (III) şi Starea de veghe (IV). Dacă primele trei cuprind câte un poem,
ultimul conţine circa treizeci de titluri.
Constantin
Stancu s-a consacrat prin volumele publicate în ultimii ani un poet religios
care îşi fundamentează poezia pe cunoaşterea profundă a străvechilor mituri
biblice. Simbolistica volumului depăşeşte şi de această dată pragul înţelegerii
comune, semnificaţiile parabolelor copleşind prin varietate şi încărcătură
semantică. Raportarea lor la destinul nostru se produce subtil, neofensator,
învăţătura vechilor pilde şi imagini răzbătând, mereu actuale, peste milenii.
Istoria
continuă, pare să ne spună poetul, repetându-se, reluându-se cu destinul
fiecărui individ, cu fiece nouă generaţie, însă noi refuzăm să învăţăm
dintr-însa. Imaginea capetelor noastre ajungând pe aceeaşi „tavă a Salomeii”,
în ciuda eforturilor medicilor care „au descoperit o tehnică de a transplanta/
capetele obosite pe trupuri tinere” este, pe cât de dezarmantă, pe atât de relevantă:
suntem trupuri în derivă, oameni-de-carne,
pierzându-ne capetele, în aceeaşi neostenită ambiţie de a mima continuarea
existenţelor noastre cu iluzia de a fi stăpâni pe propriile noastre vieţi:
„toţi cei reîntorşi pe trupuri tinere vorbesc între ei,/ au congresul lor,
biserica lor,/ muzeul lor de tăvi de argint”, în final nedeosebindu-ne cu nimic
de cei care s-au ambiţionat cândva a ridica Turnul Babel: „Unii ajung în vârf/
şi-n plină orgie îşi amestecă trupurile între ei,/ privesc de acolo, din înalt,
câmpia Şinear,/ lacrimile lor picură în cer şi/ şoptesc: etemenanki,
etemenanki…” (Flacăra verde şi câmpia
Şinear…)
În viziunea
poetică propusă de Constantin Stancu, revine apăsat această imagine a omului în
divorţ cu trupul său, această delimitare dureroasă dintre carne şi spirit
(întâlnită şi în volumele anterioare), trupul devenind doar o materie amorfă
din care noi înşine vom putea, într-o zi, „înmuguri”: „E o absenţă melodioasă
în catedrala de frig/ şi eu o ştiu şi nu ştiu,/ cântând am să mă eliberez de
trup…// E cântecul pietrelor care visează/ celulele trupului meu,/ din care mă
trag,/ din care am înmugurit…” (Catedrala
de frig)
Povestea este
istorie, de-acum. Se pare că mai întâi trebuie să sfârşeşti pentru a (re)începe.
Moartea cărnii prilejuieşte eliberarea şi devenirea spiritului („de carne sunt
în căutarea cântecului flămând de carne” mărturiseşte poetul în Cu vârful aripii). În cele din urmă, omul-de-carne ar trebui să devină om-de-gând: „când oamenii mor, atunci
începe totul:/ dintr-o rădăcină umilă/ se avântă noile universuri, plus
infinitul…/ Intră-n poveste cu toate slăbiciunile tale// fă-te gând, omule de
gând” (Calendare imperfecte). De
altfel, lumea întreagă în care ne amăgim că vieţuim este o lume de carne în
care „trupurile îşi aleg orele din ceasul cel mare/ de pe zid şi/ nu înţeleg
cine pe cine învinuieşte,/ cine este moştenitorul sau martorul,/ precis cel
bătrân ar dori să locuiască în trupul/ adolescentului,/ ei nu pot găsi
echilibru între moarte şi moarte/ pentru că toţi au murit în clipa/ în care au
intrat în carnea prezenţelor” (Carnea
prezenţelor).
Astfel, fără a
înţelege măcar, oamenii îşi pierd treptat identitatea, nici măcar morţii
nefiind scutiţi de acest blestem în această lume în care zadarnic strigăm la
stele, la arbori şi vecini (căci nu mai există oameni, nici vecini, nici măcar
duşmani), ca în cutremurătorul poem intitulat Singurătatea codului genetic: „Individul acela e surprins,/ cineva
i-a luat locul în mormânt,/ pe bucăţica aceea de pământ/ pe care era atât de
sigur şi atât de singur…” Şi abia atunci, în singurătatea morţii sale,
realizează că totul începuse cu mult înainte, predestinat, chiar înainte de a se
naşte: „A înţeles greu că era mort de multă vreme,/ îngropat în trupul său până
la umeri,/ până la ochi, până la gând…/ Aşteaptă ca cineva să-i scrie
Apocalipsa pe frunte…/ Nimic în plus, nimic în minus,/ doar singurătatea
codului genetic…”
Într-un poem, o
tânără se simte „străină în trup străin”, în altul scribul nădăjduind că se
reîntoarce într-o altă fiinţă, uitând că „nu te poţi baza pe trup” şi aşa mai
departe.
Deşi religios,
credinţa, după mine, însemnând speranţă, se pare că, cel puţin în poemele din Etemenanki, Constantin Stancu nu ne
acordă nouă, indivizilor, vreo şansă. Şi asta, pentru că am încetat să ne mai înţelegem
între noi, nu ne mai cunoaştem, fiecare vorbind în felul său. Ar exista o cale,
desigur, comunicarea cu Dumnezeu, fiind „cel mai accesibil,/ poţi sta cu El de
vorbă oricând” şi nu e nevoie decât de „câteva cuvinte” care, „puse cap la cap/
ar putea forma un trup de carne” (Câteva
cuvinte). De altfel, cuvântul/ vorba, devine motiv esenţial al volumului,
căci dacă nimicul se sprijină „pe o infinitate de cuvinte” (Sfârşitul lumii), şi raiul începe „cu un
singur cuvânt” (Nimicul înmugureşte),
profeţii care au scris în „cartea veche” sunt prefăcuţi în cuvânt (Catedrale albastre), însuşi scribul
sfârşind prin a fi înghiţit de propriile-i cuvinte (Umbra scribului). Imaginile se succed cu repeziciune: „un bărbat şi
o femeie scriu istoria lumii” până se transformă în îngeri, un om scrie cu
degetul pe nisip numele lui Moise, Dumnezeu scrie cu degetul în carnea şi
sângele nostru, poetul îşi scrie poemul „cuvânt cu cuvânt”, acesta destrămându-se
însă…
Un alt motiv este
lumina, aproape blagiană, păstrătoare a memoriei („nimic nu se pierde în valul
ei,/ nimic nu se câştigă în laptele ei”), aducându-şi aminte atât de
începuturile lumii, cât şi de obsesiile şi insomniile noastre: „Lumina este
aceeaşi ieri, azi şi mâine,/ în prezenţa ei lumea se face încăpătoare,/
cuvintele dau rădăcini subţiri şi/ vocale discrete de clorofilă”. Lumina doar
lasă urme, precum „urechea lui van Gogh,/ capul lui Caravaggio,/ oul din care a
fugit Brâncuşi” (vezi poemul-argument Memoria
luminii, cu care se deschide volumul).
Ca şi alcătuire,
în unele poeme din cea de-a patra secţiune, Starea
de veghe, Constantin Stancu reia o formulă de-acum consacrată în alcătuirea
pieselor sale: începutul constă în schiţarea unui fapt, a unei mici întâmplări
care prilejuieşte şi, implicit, motivează devenirea, ramificarea poemului (sunt
poeme arborescente, răsărind şi sprijinindu-se pe aceste acte lumeşti ca pe
nişte rădăcini): „În seara aceasta s-a întâmplat ceva,/ am uitat caietul
deschis pe masă,/ apoi am regăsit paginile scrise,/ un scris cumva cunoscut…” (Istorie); „Aventura începe/ după ce
flăcăii au aruncat ultima fărâmă de pământ/ peste mormânt” (în Pământ şi gigabytes). Începuturile textelor
devin, astfel, pretexte pentru ceea ce va urma.
Alte poeme se
deschid cu definiţii metaforice: omul e doar „umbra pe memoria sa” (Diamantul), întoarcerea acasă, „un
ritual din care redescoperim numele dintâi al lucrurilor”, acestea conturând
aria tematică şi fixând motivele ideatice pe care se vor clădi ulterior
imaginile-idei. Dar există şi poeme prilejuite de note ale observaţiilor pe
care le face scriitorul în „rătăcirile” de peste zi, posibile însemne dintr-un pseudojurnal liric: „Iarna s-a retras în
nori,/ răspunsul meu nu a venit la chemarea glasului” (Catedrala de frig) sau „Pisica stă pe covor, tolănită,/ ne privea
cu ochi sinceri” (Secretul) şi aşa
mai departe.
Lumea noastră
este „locul unde se poate întâmpla orice”, „nu mai avem timp”, „suntem muritori
în uniforme de aer”, mereu ne scapă ceva important şi din pricina asta nu ne
zărim umbra „pe mâinile lui Dumnezeu”, preocupaţi de „sfârşitul lumii”, ne
scapă „adevărul miriapod”… Acestea fiind doar o mică parte din semnificaţiile din
Ementenanki, această carte pe cât de dureroasă,
pe atât de necesară.
L-am rugat pe
Constantin Stancu să-mi scrie câteva cuvinte despre cum a început povestea
acestui volum atât de grav, atipic, singular. Iată cuvintele domniei sale:
…………………………………………………………………………………………………
„Cartea
reprezintă viziunea consolidată în mintea unui om la o anumită vârstă (în cazul
meu, 60 de ani). Fiecare, singuri sau în asociere cu alţii, construim turnuri
pentru gloria zilnică, încercăm să-l prindem pe Dumnezeu de picioare, nu
observăm că el a venit la noi, e în câmpia sângerie. Energii risipite care
topesc resursele de orice fel mai repede, rămâne omul gol în faţa istoriei.
Cartea este optimistă, există valorile care sunt prezentate în poemul care
sparge povestea: ultima săptămână a lui Iisus pe pământ când, sub presiunea
morţii iminente ca om, agresat de cei din jur, prin răspunsurile şi faptele
sale, ne lasă valorile de care avem nevoie pentru viaţa noastră, acestea încep
cu dragostea şi arată sensul, ieşirea de serviciu din istorie. Evidenţa acestei
ultime săptămâni ne scapă, ar trebui să fie în aprilie, dar omul o găseşte în
septembrie, luna în care resursele planetei şi plantei de pe această planetă,
s-au epuizat pentru anul pe care tocmai îl trăim citind aceste poeme... Nimic
deosebit, sunt ştirile noastre de fiecare zi, iar starea de veghe este
soluţia... În loc să fim atenţi la mesaj, ne lăsăm prinşi în plasa cuvintelor
care nu mai pot fi zicere... Poezia, misterul acestor zile...”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu