Galeria chipurilor
(Daniel Pișcu, Per amorem, poeme,
Bistrița: Editura Charamides, 2014)
Surprinzătoare cartea Per amorem, un album de fotografii în cuvinte despre cei dragi, despre lumea care te-a primit cu iubire și te-a lansat pe o elipsă specială, poet în patria iubirii. Daniel Pișcu este cunoscut ca un scriitor neconvențional, refuză să abordeze căile mediocre și iluzorii, refuză experimentul de dragul acestuia. Cărțile sale au multă adrenalină, umor, fac legături între lumi și epoci, sunt oglinda unei memorii tensionate, eliberate din labirintul mov. Membru al Cenaclului de Luni, premiat de mai multe ori, incisiv și elegant, flămând de narațiuni lirice, a publicat numeroase volume de poezie, proză, eseu, s-a remarcat printr-o prezență constantă în piața de cărți și are un simț acut al realității.
Poetul este recunoscător celor care l-au modelat ca om, părinților, prietenilor, familiei în sensul larg al viziunii. Intră sub atenta sa exprimare bunicul, tanti Valerica, unchiul Ștefan, nea Petrică, tanti Matilda, tataie Vasile, domnul Binder, Șpak, Țucu, poetul etc. Invazia realismului în poemele acestea este totală, lirismul se naște din relații pline de dragoste, din blândețea cuvintelor sau a gesturilor, din tandre amintiri cu oameni care au marcat timpul celui care a privit, a mers mai departe, a ieșit în piața mare din orașul de aur. Fiecare dintre aceste personaje are ceva special, Daniel Pișcu a reușit să capteze chipul rupt din eternitate, unul spiritual, a realizat o galerie a chipurilor în acest volum. Dragostea rămâne, ne spune Apostolul Pavel, e o valoare care dă stabilitate relațiilor interumane, liniște sufletească, perspectivă spirituală, bucuriile de fiecare zi. Volumul de versuri este neconvențional, deși am putea să-l legăm de scrierile lui Marin Sorescu, de exemplu, însă Daniel Pișcu are curajul de a fi altfel, mereu altfel, este el însuși.
Ultimul poem dă sens acestei galerii de chipuri: „Despre mine…/ și ceilalți/ nu știu/ nimic” (Despre mine, p. 73). Se dezleagă astfel enigma cărții: Misterul are un mesaj mai profund decât narațiunea elaborată și căutată.
Tot spre final, fiul își privește tatăl ca pe un vad prin care viața curge în mod firesc: „Tatăl meu/ m-a cules din el/ ca pe un mărgean/ din lanul de grâne” (Pattern, p. 72).
Titlul poemului și poemul fac adeseori corp comun, ideea curge de la etajul de sus spre lumea de jos, nu există ziduri, mesajul este continuu, elastic, cu impact. Toate aceste personaje ar putea face parte din viața oricărui cititor și, dintr-o dată, descoperim că poezia are ceva divin. Șirul lung de oameni reprezintă viața cu secretele ei minime care ne plasează pe orbita liniștii. Sensibil, poetul captează toate acestea, cuvintele ard la foc blând, sunt calde și luminează întunericul vremii.
Există predestinare? Iată întrebarea care se ridică din poeme, îl agresează violent pe cel care privește; și în timp de privește lumea se schimbă și privitorul se schimbă și el și lumea intră sub arcadele lui Dumnezeu.
Din dragoste Daniel Pișcu a prins esența, acea picătură care modelează oamenii, picătura de eternitate.
Cităm:
„Tanti Dorina/ vorbea franțuzește/ impecabil/ deși era doar profesoară de istorie./ Conversam/ discutam/ erudit./A murit singură/ cum a și trăit,/ de la minus/ la plus infinit (Tanti Dorina, p. 15).
Se poate observa tensiunea dintre viața trăită în relații, foamea după lumi necunoscute, totul sub semnul unei singurătății menite să se armonizeze cu eternitatea. Daniel Pișcu vede dincolo de cuvinte, cu toate că se folosește de ele cu stil, frazele au menirea de a amplifica destinul oamenilor.
Despre doctorul Stănciulescu poetul remarcă profesionalismul acestuia până la limita previziunii, infatuarea celui care știe, dar și ghilotina destinului: „Am făcut până la urmă/ ulcer gastric și duodenal./ El a trecut pe celălalt mal” (Doctorul Stănciulescu, p. 28).
Există personaje unice, ele au capacitatea de a-l înțelege pe celălalt în vremuri neînțelese, această deschidere duce la o și mai mare panoramă a spațiului-timp: „Fii sigur că atunci când/ voi aprinde o lumânare,/ chiar numai în gând/ mă voi gândi la tine/ ca la un rând vertical/ textual, cumpătat și demn,/ ca la un rând cu corp, cu trup și suflet./ Ordonat - ordonate./Vezi, viața, ca și moartea/ sunt trecătoare (George, p. 67).
Exemplele pot continua, personajele anonime și totuși fiecare cu imaginea în oglinda memoriei, devin importante, relațiile, așa cum am mai arătat, sunt cele care dau valoare fiecărui suflet. Dialogul pe care poetul îl poartă cu ele nu se desfășoară în timp concret, se desfășoară în plină realitate formată din trecut-prezent-viitor, o viziune mai amplă, artistul, cum ar zice Marin Sorescu, s-a dat puțin înapoi, în poem, pentru a avea mai multă perspectivă, să nu reteze viziunea. Reținem amprenta spirituală a chipurilor: guru al orașului, sufletul lui era un mare secret, cinci bani pentru o pușculiță invizibilă, un bărbat gelos pe femeia lui chiar și la bătrânețe, cineva nu avea dușmani, generozitatea ca ritual într-o lume acidă, un om înconjurat de cărți pe care poetul crede că nu-l va vedea îmbătrânind vreodată…
Toate aceste relații îl marchează pe scriitor: „Ne eliberam astfel/ pentru josul și înaltul…” (Sandu, p. 54); „Comunicam ușor despre toate./ Era mai aproape/ De viață decât de moarte” (Tanti Zoica, p. 56); „I-am simțit mereu/ căldura și ocrotirea./ Sper să fie și el/ bine Acolo…” (Unchiul Paul, p. 19) etc.
Simplu, profund, cu versuri reduse la esență, reușind să exemplifice iubirea cea după care toți tânjim, folosindu-se de energia realului ca de o metaforă venită din epistole vechi, răbdător și implicat până la anularea personalității, jucăuș și serios, Daniel Pișcu ne demonstrează că viața este un dar care merită apreciat, ceva venit de sus și experimentat aici, jos. Un poet matur care nu-și permite să rateze ținta. Cum singur definea narațiunea lirică, sunt scene-imagini din viața aceasta atât de vulnerabilă și care, iată, se topește repede în ochii personajelor.
Rămân chipurile…
Constantin Stancu
Foto: Daniel Pișcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu