Poetul, mai șmecher decât destinul
Radu Ulmeanu ne oferă volumul de poeme De ce arde soarele, unul dens, apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca, în anul 2023. Este o recuperare a unor poeme scrise în anul 1977, prezentate cititorului cu generozitate și deschidere. Textele sunt susținute și de imagini ale sculpturilor realizate de Valentina Boștină, în aceeași perioadă, cu o încărcătură artistică certă, revelatorie. Acest remember este semnificativ din mai multe puncte de vedere: avem un poet adevărat, dedicat lucrării sale în lume, valorile literare sunt evidente, generația de astăzi poate înțelege ce însemna un poet ancorat în viață, dincolo de propaganda oficială a vremurilor, care impunea scriitorilor o conduită conformă cu ideologia epocii, o „modă” impusă.
Titlul este
aparent obișnuit, dar în legătură cu poemele publicate are o altă dimensiune,
una a lucidității lirice și existențiale, a pasiunii constante pentru poezie,
energia care pune în dans universul său, original și deschis, soarele care
revarsă luminile. Agitația utilă a materiei în Soare se transmite a tot ce este
viu pe Pământ. De aceea arde soarele? El pune în mișcare sistemul său de unică
folosință, pentru o emanație universală. Rezistența prin poezia de felul acesta
este una veridică și ne arată că sensul în istoria literară depinde de relația
poetului cu omul dedicat, cu arta ca formă dinamică de a genera procese
generatoare de frumos. Presiunea epocii se simte în unele poeme, apar ușoare
sentimente de dezamăgire, dar proiectul poetului își continuă linia. Era normal
ca atmosfera din epocă să-l atingă, energia luminii din literatură însă dă
volumului valoare. Poeziile rezistă între linia lirică și imprecație, depășind
dezamăgirile de moment.
Temele sunt consistente,
arborescente, ating limite și margini, au la bază motivele culturii universale,
de la miturile egiptene, asiatice la cele greco-romane, la elemente de
creștinism. Mitologii urbane și actualizări ale vremii, din perioada armatei,
din călătorii veridice și imaginare, din religiile păgâne ale vremii, fâșii de
idei, dialoguri, mituri construite de oamenii în mers prin viața lor. Iubirea
ardentă, specifică vârstei, cu accente de revoltă, dă direcție unor poeme,
revine pentru a masca dezamăgirile, sentimentele negative, cum ar spune un
poet, evită „ruina unui samovar”…
Volumul
debutează cu un poem semn: La Babilon.
Mitologia Babilonului a influențat multe opere de artă, religii, a modelat
creștinismul, a readus speranța într-o lume ocupată. Tabloul este descris cu
realism și luciditate: „Și am găsit cetatea Babilon/ plesnind de veselie și
gudron/ înmiresmată ca-n Apocalipsă/ târfă de lux intrată în eclipsă” (p. 15).
Poetul, prin mijloacele poeziei, descrie exact atmosfera din istorie și din
istoria prezentului pe care-l trăia. O muzică păgână, coruri ale oportuniștilor
religioși, cu instrumente luate din tehnica muzicală și din cea a creșterii
animalelor, unele de jertfă, cu eroi care au devenit umbre pe culoarele
istoriei. Personajele pot fi mereu actuale, evadează din timp, se reciclează în
fiecare epocă pe treptele căderii în abisul puterii. Poetul e și el prezent: „…M-am dus și eu la
Babilon să plâng/ cu pasul meu molatic și nătâng,/ cu sufletul bolnav și
răpciugos,/ ca Iov de trist, ca luna de frumos” (p. 18). Un poem construit cu
migală din resturile istoriei, un peisaj pentru poetul treaz, fără beția
gloriei de moment. Nu cred că un astfel
de poem ar fi putut apărea în epocă, e actual și acum, liniile existențiale se
mențin în ciuda demitizărilor de orice fel.
Am putea
reține, din economia volumului, faptul că lumea e bolnavă, aflată pe o pantă,
pe drum de ceață, că exodul poate reveni, la fel spectacolele vremii. Există un
ou al lumii, o umbră fericită, un infern asumat, un nebun în peisaj, o lume
promisă, sonete care modelează realitatea, arta, iubirea. În toate există o
poveste, în relația dintre ea și el, o viață eternă, un sistem care ar trebui
să interzică poeților accesul la lumină, o patrie, o muzică, o muză, copii care
plâng, poezia în clipe aspre. De aceea arde soarele, el generează lumini,
îmbracă poeții în sonete și iubire, dezbracă femeile frumoase de ipostazele
unui timp fals, eroii de miturile impuse.
Ultimul
poem, Delirul, aduce o religie a
existenței crude, trecând prin labirinturile vremurilor. Te poți crede nebun
pentru că: „Nu e așa că totul în jurul tău e o spumă? Un vârtej, o mișcare de
electroni care-l scaldă pe Dumnezeu?” (p. 225). Poetul simte suprarealitatea,
totul se mișcă, e undă și electroni, sub paradigma lui Zenon, o dinamică ce
scapă omului limitat. Concepțiile asupra lumii sunt luate sub beneficiu de
inventar, lumea reală, lumea iluzie, lumea canibală, o lume fără timp și
spațiu, o realitate care doare ca o rană: „Celor care stați la jumătatea
drumului/ și spuneți că sunteți deja la capătul lui. Drumul, de fapt,/ nu
există. Numai convențiile voastre vorbind despre el./ Negându-l pe Dumnezeu cu
trufie” (p. 226).
Poetul stă
în mijlocul lumii, în punctul acela unic și vede delirul omului limitat,
încercând să măsoare ceea ce nu se poate măsura, dar are trufia de a afirma că
el știe, de fapt mascând fricile necesare. Un poem construit cu migala celui
care poate fi dezamăgit de vremuri, de arta proprie, de bolile existențiale,
dar care are bucuria de a vedea dincolo de marginea poemului… Este tehnica sa
de a învinge timpul mundan care… nu există… În fond, fiecare poem poate genera
un timp al său!
Fiecare poem
are o cheie, una care oferă cititorului mirajul poeziei, chiar dacă unul subiectiv,
dar cu liniile culturale științifice, acolo unde știința este artă și arta este
știință, chiar linii religioase.
Soarele este
o prezență care marchează tablourile lirice și existențiale, el este lumina,
luminile: „Vei putea oare să hotărăști acum/ în care ev să mai răsară vreun
soare,/ când sufletele noastre sunt un subțire parfum/ și caută noaptea de vânt
născătoare” (p. 19). Sub un cer uriaș și solemn
vin zăpezile, viața, anotimpurile…
Raportul
Dumnezeu / Om este văzut din perspectivă creaționistă, generații sub pecetea
divină: „Să uiți că nume ai și Dumnezeu,/ că ești un soi ciudat de minereu/ din
care iese al-nopții-obscur metal,/ substanța unui univers letal” (p. 40).
Dragostea
este o boală sacră, poetul surprinde momentul la o vârstă acută, își vorbește,
vorbește iubitei în dinamica unui sentiment copleșitor: între atracție și ură,
carnea femeii se învață cu bărbatul, gura femeii îl constrânge pe iubit,
aproape blestem al prezenței abisale, o zbatere de fum , de foc, toate pun în
mișcare viața din mările ancestrale din care ne-am ivit: „Atinși de boala
sacră, lumina lăudând,/ murim ca niște păsări, pe-un colț suav de gând” (Atinși de boala sacră, p. 55).
La vârsta
cruntă a tinereții, bărbatul poartă oul
lumii în mâna dreaptă, semn al puterii creatoare a omului, acolo sunt
„germenii preafericitei lumi”. Din acest ou se ivește un univers, chiar ființa
apare sub cer: „Îmi purtam crucea spaimei și-a îndoielii/ și luminam, primind
gravitația aștrilor” (Purtam oul lumii, p. 66). O imagine a creației
privită spre galaxiile aflate la îndemână, vizibile, acoperind alte galaxii
invizibile.
O dedicație
patetică, într-o lume a ideologiei atroce, poezia are sensul ei în patrie:
„Toate poemele pe care le scriu le scriu pentru țară”…(Pentru țară, p. 73). Dragostea pentru țară e abisală, nu se descrie
prin „gogoșile din gazete”, epocile de falsă exaltare „au fost epoci de crimă”.
Radu Ulmeanu declară: „Mi-e frică să scriu direct despre patrie,/ ar fi cum aș
cânta în urechile mamei un cântec erotic”. Este o revoltă împotriva falsului
patriotism, împotriva celor care au făcut o afacere din a „cânta” țara, patria
are o dimensiune înaltă, el și-o asumă prin poezia sinceră, imperfectă,
dinamică în temele și ideile ei, cele care aduc un tsunami în ființa unui poet
dominat de propria poezie, apăsat de metaforă și realism dureros, dar
respirabil, asumat.
Arta
înseamnă suferință, acceptarea unui drum abrupt, uneori periculos, cu sens
abscons inițial, dar care se descoperă cu timpurile poetice asumate: „Din
momentul când ai început să scrii, ți-ai asumat infernul” (Ți-ai asumat infernul, p.
95). O afirmație aparent curajoasă, dar este tragică, literatura lumii o
probează cu Hamlet, Faust, Eminescu, toți „se azvârleau cu capul în gropi
metafizice,/ rupându-și picioarele și gâtul,/ înghițindu-și strămoșii/
deopotrivă cu urmașii născuți și nenăscuți/ și dispărând cu toți împreună”. Efectul? „Îți mai rămăsese de trăit moartea”
(p. 96), mai „șmecher decât destinul”, dar era acolo, „în aerul rarefiat”…
Poetul are
darul de a alătura cuvinte, stări, elemente ale culturii, părți din existență,
sentimente divine, ramuri de gând, toate formând realitatea poemului, una între
iluzie și durere. Formele sunt clasice, cu ritm și rimă, în unele locuri, altele luate din poezia
modernă, angajată spre o existență crunt de reală. Fiori de romantism aspru,
sonete ivite sub gânduri ardente, simboluri peste semnele realismului dureros. Sunt
influențe din alte ramuri ale artei. Sculptura, amintind de Brâncuși (Oul
lumii), de cea bazată pe cinetică; din documentare despre știință și
cosmogonie; din teatru (zicerile, dialoguri lirice); din pictură (Babilonul,
Apocalipsa, Turnul Babel) etc. Există o legătură cu poezia românească, amintind
de Philippide, Arghezi, Nichita Stănescu, Eminescu…
Iubirea
revine în poeme scrise, este o forță care pune în mișcare lumea, ființele,
galaxiile: „Ca să pot iubi cu adevărat ar trebui să fii făcută din antimaterie”
(Antimaterie, p. 121). O mângâiere cu
destinele, o lipsă fragrantă de univers, perechea ar putea „dispărea”,
bucurându-se astfel că există… O privire lucidă asupra lumii, acceptarea
contrariilor ca soluție de evadare din timp.
La Paris,
privind Sena, poetul inventariază istoriile lumii, hronicul obraznic ar fi greu de scris, izvoarele pot seca,
religiile ar putea fi mult prea liberale, cunoașterea va fi goală sub „eterne
revoluții”, „lumina taumaturgă” va atinge epocile tot mai absurde (Hronic obraznic, p.129).
Sunt multe
tablouri prinse în aceste poeme strânse sub aripa unui poet clasic de rebel,
recunoscător pentru existență, pentru poezie, pentru suferință și absurdul în
care se mișca, un climat „de trăsnet prăbușit din senin” (Toast, p.178). Prin acest toast dedicat lui Dumnezeu, poetul pare
să se fi împăcat cu sine pentru că a participat la marea beție, cu esențele tari ale poeziei și existenței: „Voi bea
pentru oasele noastre/ din care-ți vei face brățări, coliere, tacâmul
obișnuit,/ căci sufletul ne-am convins că nu e,/ iar beata mea carne și-a
celorlalți,/ carne de bărbat și femeie, cea pentru care se fac/ toate nebuniile
lumii,/ se va-ntoarce-n țărână, pe ea nici măcar tu/ nu vei putea fi stăpân”
(p. 176).
Volumul este
unul compact, făcut pe o țesătură deasă, aspră și delicată, în același timp,
iar imaginile sculpturilor incluse între poeme aduc consistență mesajului,
stărilor, culorii poeziei. Adrian Țion în prefață susține că toate aceste
recuperări au un cod special, unul
care ne permite să privim spre eternitatea poeziei, pornind de la un timp
concret, pe care-l putem atinge cu privirea: „Cam aceasta e fresca trăirilor și
mărturisirilor pre versuri tocmite ale poetului Radu Ulmeanu la 31 de ani,
învârtejit, descumpănit, dezamăgit și vesel totodată, pregătit să ia în nări
aerul înălțimilor. Sunt anii în care își ducea cu destul stoicism
<<destinul mătăhălos în spinare>>, ca mulți alții” (p.13).
Definiția
poetului, însă, vine din poezia sa: „iar eu nu sunt decât un om după ce am trăit
aproape o viață,/ și-am scris aproape o poezie întreagă” (Aproape o poezie,
p.224).
Constantin
Stancu
*Text publicat în rev. „Plumb”, nr. 7/2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu