Constantin Stancu: Povestea cărților... Timpuri înclinate...

 

Referințe critice

 

-        Eugen Dorcescu - Revista „Reflex” nr. 1-6 /2010 – Reşiţa.

 

          „Poezia lui Constantin Stancu, bine reprezentată, în întregul ei, de volumul antologic Pomul cu scribi, Editura Eubeea, Timişoara, 2006, are, drept strat semnificativ şi generativ bazal, transfigurarea, în accepţiunea biblică, nou-testamentară, a termenului. Lumea, în întregul ei, de la minerale la fiinţele vii, de la un orizont la celălalt şi de la cer la pământ, este, pentru ochiul inimii, pentru ochiul poetului (şi devine, pentru cititor, la contactul atent cu textul) altfel decât pare a fi, la prima vedere, continuând să fie, pentru simţuri, afect şi raţiune, ceea ce este ea în aparenţă. Această uimitoare şi minunată schimbare la faţă se petrece, desigur, sub puterea şi lucrarea tainică a harului, care, în fond, dezvăluie profunzimile existentului, transformând ceea ce este imediat perceptibil (lumea fizică) în semnificant al marelui şi misteriosului semnificat metafizic…”.

 

- Ion Pachia-Tatomirescu – Pagini de istorie valahă de mâine, vol. al  II-lea, Timişoara: Editura Waldperss, 2015, p.p. 42 – 54, cronică la volumul Etemenanki (Ultima săptămână).

            „Ars poetica stancuiană relevă, în ultimă instanţă, «...un cântec care schimbă lumea / cu sunete subţiri», pe când tace şi priveşte uimit cum îi «ard buzele melodios, / cum se evaporă umerii cu îngeri cu tot, / [...] / …Şi la început a fost începutul, / la sfârşit e tot începutul, / până şi la mijloc e începutul… // Din această cauză cerul şi pământul / se cuprind într-un cântec, / şoaptă în furtună, // ţipăt pur / ca mintea din afara minţii…» (p. 28). Entropic – fie ca „mărime de stare a poeziei“, cu creştere în procesul de „ireversibilitate a metamorfozelor“, ori cu „constanţă“ în cursul „schimbărilor ireversibile“, fie indicându-se „cantitatea de informaţie“ din orizontul cunoaşterii metaforice prin raportare la „elementul mesajului transmis“ –, şi numai în «catedrala de frig» (mai ales în cea „din euro-nordul-celorlalţi“), distanţa «dintre chemare şi răspuns» este numită de poet, „după învăţătura bătrânului eremit“, drept timp melodios; tot într-o astfel de misterioasă catedrală întemeiată de parnasienii fiordurilor de sub aurora boreală, dar trecută din anul 1965, al „marii explozii lirice“, în proprietatea paradoxiştilor, se constată chiar şi „absenţa de gamă majoră“: «E o absenţă melodioasă în catedrala de frig / şi eu o ştiu şi nu ştiu, / cântând am să mă eliberez de trup…» (p. 41), dacă „nimicul se sprijină“ «pe o infinitate de cuvinte...» (p. 47)”.

 

-        Prof. doctor Adrian Botez - În scrieri despre prieteni, Revista electronică „Agero” – Germania, februarie 2008 şi revista „Nova Provincia Corvina”, 2009, la volumul Pomul cu scribi.

„ Ceea ce înlumină cu frumuseţe versul lui Constantin Stancu, din acest nou volum, este „seninătatea în patimă”: este evident că Poetul trăieşte nişte experienţe spirituale de mare anvergură (precum Marii Orbi-Proroci ai Vechiului Testament) şi, deci, de mare pătimire interioară – dar lecţia/implicita poruncă divină a înţeles-o: CALMUL SENIN este slăvire a Lui Dumnezeu – iar MÂHNIREA – păcat! Deci, un întreg volum, 168 de pagini – este un Întreg Munte de Nemâhnire Vizionară, de Scrisoare întru Dragoste, sub tălpile Lui Dumnezeu, tinzând/tânjind, neobosit, spre/după Dumnezeu: „acolo, în Retezat, poţi scrie o scrisoare de dragoste/direct pe tălpile lui Dumnezeu”(cf. p. 93), „mă prind cu ambele mâini de marginea cuvântului/şi urc spre răsuflarea ta, Doamne...”(cf. p. 70).

 

-        Ladislau Daradici – epistolă de prieten pentru revista „Orient Latin”, nr. 4/2012.

        „Remarcabil este, în cazul romanului Pe masa de operaţie, rotunjimea şi relativa autonomie a părţilor, dincolo de cele trei planuri narative (şi care nu pot fi separate), secvenţele care compun istoricul bolii, povestea orbului Ilie sau destinul dramatic al celor cinci scriitori fiind foarte bine conturate. Prozatorul evită poetizările inutile şi nu-şi propune nici o clipă să fie, cu tot dinadinsul, un stilist. Luciditatea ideilor şi sinceritatea simţirii fac din aceste frumoase poveşti o triplă parabolă existenţială”.

 

 

- Petre Rău, în Revista „Boema” nr. 7/2014 (Rostirea până la capătul lumii), pp.12-13, cronica la volumul Etemenanki (Ultima săptămână).

          „Am întâlnit o serie de poeme remarcabile, şi mă grăbesc să menţionez câteva: “Istorie”, “Pământ şi giga­bytes”, “Sfârşitul lumii”, “Camere melodioase pentru scri­bi”. Am constatat totodată şi faptul că avem de-a face cu o titulatură a poemelor a cărei cheie nu am putut-o  desluşi decât după parcurgerea completă a volumului. Dar poate că asta a fost şi dorinţa autorului, să fie un pic mai ermetic, ceea ce, nu pot să nu recunosc, în poezie prinde adesea. În plus, am remarcat şi utilizarea unor note de subsol (obsesie a autorului pentru claritate?), mai rar folosite în poezie”.

 

 

-        Maria-Daniela Pănăzan în POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ. Analize şi comentarii estetice – Sibiu: Editura CronoLogia , 2013. Pp 381-391.

          „Volumul Pomul cu scribi (dedicat soţiei) este o capodoperă a genului. Revenind la studiul lui Eugen Dorcescu despre poezia religioasă pe care l-am evocat în această carte, volumele poetului Constantin Stancu se pretează interpretării evidente despre poetica dedicată  Celui ce este Lumina lumii… Începând de la acest volum apărut la Editura Eubeea în 2006 şi până astăzi (în 2012), drumul poetic a lui Constantin Stancu e propriu şi fără nicio tăgadă – profund religios”.

 

-        Ladislau Daradici, Între omul de carne și omul de gând în Revista „Convorbiri literare”, noiembrie, 2015, p.179.

 

Etemenanki (ultima săptămână) este volumul de poeme al lui Constantin Stancu, publicat la Editura CronoLogia, Sibiu, în 2014. Etemenanki, ne explică autorul în preambul, reprezintă „clădirea platformei de temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf ajunge în cer” sau „clădirea al cărei vârf este în cer” (limba sumeriană).

Premisa este ambiţioasă: dacă resursele planetei pentru un an se sfârşesc în septembrie şi dacă a existat o ultimă săptămână pentru Iisus în care a lăsat câteva principii esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat la moarte, oare există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru fiecare dintre noi? Astfel, septembrie va fi perceput ca o cumpănă, apogeu şi crepuscul (vezi Septembrie cu ore moi), când din zi şi an a mai rămas puţin („anul se sfârşeşte în luna  septembrie”), iar „timpul cade în locul frunzelor/ şi copacii înnebunesc,/ zăpada e în alt veac,/ moartea nu este a noastră, e străină,/ dar o trăim flămânzi până la ultimul cer,/ până la ultima moarte din moarte.”

 

 

-        Remus Valeriu Giorgioni, câteva note pentru viitor, la volumul de versuri Fructul din fruct (Adio, ne vedem pe străzile de aur); (Antologie 1998-2015), Iași: Editura Princeps Multimedia, 2015, în revista „Hyperion”, nr. 1-2-3/2016.

 

S-a mai spus de alţii - dar încerc şi eu, accentuând, să punctez câteva date esenţiale ale poeticii marca Constantin Stancu: poezia este pentru el metanoia, Schimbarea inimii (titlu emblematic de poem). Dacă autorul face distincţia necesară între scrib/scriptor şi poet – iar aici se cuvine menţionată aserţiunea inspirată a lui Eugen Evu – în poema citată “personajul liric” procedează ca masoreţii, care practicau un ascetism sever când era vorba de textul sacru. (Se zice că de fiecare dată când întâlneau în text Tetragrama se opreau din scris şi făceau o abluţiune, abia după aceea  reluau lucrul.) “Scribul este scriptorul din vechime, cel care transcrie rece, sec, depersonalizat evenimente şi fapte diacronice, pe când poetul este un mesager al sufletului uman, spune cu mare îndreptăţire cunoscutul poet hunedorean amintit mai sus (subl.n.).  Iar poetul nostru, în poemul citat, o reală artă poetică: “acesta, cititorul, şi mai ales scribul/ cel care s-a spălat pe mâini înainte de a scrie/ poemul acesta şi/ s-a îmbrăcat cu haine curate/ şi-a schimbat inima…”. 

 

-        Prof. dr. Adrian Botez, în Revista Vatra veche, nr. 7/2016, cronica la romanul Vadul ars („PASĂREA DODO”, „IARBA REALĂ” A LUI DUMNEZEU şi EXISTENŢIALISMUL CONTEMPORAN: ROMANUL „VADUL ARS”, de CONSTANTIN STANCU).

 

„...Toţi criticii contemporani, obedienţi, concomitent, „culturii politice” valahe şi aberant-dictatorialei formule „euro-atlantice”:  „political  correctness” ... -  se pot da peste cap (ori chiar n-au decât să stea şi cu dosu-n sus...), de revoltă şi de invidie non-profesională...da, aceşti „ciocoi ai condeiului” pot striga, din fundul bojocilor: „Să se răstignească Hristosul!” – căci tot nu vor putea schimba realitatea: CONSTANTIN STANCU a realizat, prin romanul său, Vadul Ars, cea mai valoroasă şi cea mai convingătoare (prin profunzimea semantică şi prin polisemantismul, tinzând spre infinit, al „rosturilor” şi direcţiilor de interpretare ale cărţii...)  structură narativă parabolică, din epoca postdecembristă!

CONSTANTIN STANCU, cel puţin prin aceste două romane (Pe masa de operaţie şi Vadul Ars) este, deocamdată, câştigătorul cursei, pentru afirmarea romanului parabolic contemporan românesc. Depăşind, cu multe „lungimi de barcă”, fireşte, toate „postmodernismele” valahe...încă la modă!”