Rondul de noapte cu poetul Nicolae Băciuț

 

 

RONDUL PRIN VIAȚĂ ȘI MOARTE

CU POETUL NICOLAE BĂCIUȚ

 

 

Un titlu reușit: RONDUL DE NOAPTE/ La ronde de nuit*. O carte de versuri în limba română și limba franceză semnată de Nicolae Băciuț, echivalența/ traducerea fiind realizată cu pasiune și inspirație de Cristina-Rodica Mazâlu. Cartea a apărut la Editura Vatra veche în anul 2021 și reprezintă o antologie inspirată a poetului, aflat sub aripa divină, cu ieșire spre universal prin traducerea realizată. Traducătoarea a concluzionat: „Și, pentru a încheia, Nicolae Băciuț este un poet care își iubește țara, așa cum mi-a spus-o mie, dintr-un foc, o țară care nu are de ce-și pierde încrederea în sine, particularitățile și viziunea proprie făcând parte din integritatea ei” (p.18).

Titlu sugerează veghea poetului pe aleile lumii, atenția acordată momentului în care poezia vine să fure poetul din timpul său. Pregătit cu armele poeziei, el așteaptă să apară Cel ce vine, și vine dintr-un alt timp, din alte dimensiuni. Sunt mai multe paliere pe care se desfășoară „acțiunea” lirică în care este implicat poetul: La taclale cu Dumnezeu; Raport de gardă; Rondul de noapte… Chiar dacă se reiau unele poeme, sunetul lor se agață tenace de lumile de azi și de mâine. Ele sunt rodul relației directe pe care Nicolae Băciuț și-o asumă literar (dar și în plan spiritual) cu divinitatea, o face simplu, pieptiș cu acea prezență puternică și înaltă. Inițiativa aparține Creatorului, poetul acceptă starea, și-o asumă și notează în note lirice evenimentul. Întâlnirea este un eveniment, el presupune curăție, deschidere totală, supunere blândă și înaltă, lăsarea muzicii să pătrundă în camerele poeziei, armonie, anotimp cu taină. Este și un curaj, în modul acesta poetul renunță la mijloacele sale și se lasă dominat de poeziei până la limita contopirii cu mesajul. Formele vin de la sine: metafore, simboluri, cuvinte line, lumina care luminează carnea poemului, antiteze, hiperbole, metonimie, repetiția, adjectivul cu energii nebănuite etc. Nimic forțat, căutat, doar o muzicalitate și un ritm intern impus de prezența evenimentului liric în sine. O astfel de poezie iese din moda ultimilor ani, nimic despre noul cu orice preț, de minimalizarea sentimentelor, de demența digitală, de prezența nimicului care devine important, de mituri moderne bazate pe șoc și forță. Poetul nu pune sub șenile cuvintele, le eliberează de povara modernismului și postmodernismului și scrie poezie. Faptul că datează fiecare poem, este un semn de responsabilitate. „Taclalele” au valoare de comunicare absolută, poetul își face rondul prin timpurile ce i s-au dat, prin spațiul oferit de poemul în sine ca vietate… Nu suntem în prezența unei poezii religioase neapărat. Poetul caută adevărul existențial, de aici poeme generoase, el îl exprimă prin mijloacele literaturii, lăsând cititorului libertatea de a alege clipa…

Toate se rostogolesc, vestesc viața ca un dar venit de Sus, indică spre o stare de mulțumire și împlinire, dincolo de rigorile literare: vămile lumii, arborele vieții, nopțile tainei, anotimpuri eterne, anotimpuri care au captive alte anotimpuri, ploile nopții, iubirea înmugurind în sânge, moartea necesară, clipa…

Semnele creștine sunt prezente, sugerează o prezență și mai acută: crucea, judecata, colinda, Cina Cea de Taină, vinul vieții, Raiul de fiecare zi, curgerea timpului, visul – viziunea, lacrima, cel ce ridică piatra, șaptelea cel din șapte, începutul și sfârșitul, Schimbarea la Față, lacrima lui Dumnezeu… Chiar dacă numele Domnului se repetă, indicând spre rugăciunea conștiinței, acest fapt este natural, ca o prietenie prin cuvinte și muzicalitatea implicită…

Semnul absolut este paradoxul, el reprezintă prezența divină, locul unde se întretaie timpul și eternitatea, spațiul și spiritualul, logica și revelația, tăcerea și țipătul, moartea și învierea… Ecoul se înfiripă în spatele marilor tăceri, ca un fulger mut…

Pentru poet, poezia îi dă posibilitatea să exprime universul creat, aflat sub cordonul ombilical al nevăzutului: „sunt un om de cuvinte” (p.30); „Poate ar fi trebuit să fiu/ târziu/ să-ți fiu pe jumătate tată/ pe jumătate, fiu” (p.36); „când eram tu, când eram eu,/ ținând de mâini pe Dumnezeu” (p.50); „O, prea mult cer am îngropat în mine” (p.138); „umbrei mele să-i rămână/ cerul scos dintr-o fântână” (p. 166) etc.

Temele și ideile poemelor se impun de la sine, ele vin din teologie, literatură, spiritualitate, hermeneutica unui viitor prezent, din întretăierea omului și a divinului, posibilă datorită Omului Iisus. Fără întruparea nu am fi avut timp, poetul nu ar fi putut pune data fiecărui poem, ca un raport făcut la rondul său prin viață și moarte, prin iubire și absență.

Istoria se regăsește în fiecare ființă, fiecare om repetă istoria tuturor oamenilor, o încapsulează în memoria sa. Reținem: „Cum să spui:/ Doamne, ție îți las viața mea,/ să i-o dai celui nenăscut,/ să moară el în ea?// Cum să spui: e dimineață, Doamne,/ și să nu mă pot însera?” (Cum să spui?, p.38).

Prezența lui Dumnezeu este simțită acut, ea se realizează prin semnele care au marcat firul roșu al Evangheliei (Vestea Bună): „Pe aici ai trecut tu/ și n-ai lăsat nicio dimineață - / ici-acolo o urmă de zi/ ici-acolo o Schimbare la Față. / Pe aici trec și eu,/ ca o secundă uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu” (Și eu, p.40).

Arborele Vieții, cel care marchează istoria noastră de unică folosință, este un alt semn, unul viu, necesar, cu început și sfârșit. Nu este numai simbol religios, legat de Creație, este o energie necreată, prezență în cele create: „Aș vrea să fiu/ în fiecare loc -/ acolo unde sunt urme/ de lumină,/ acolo unde/ n-ai fost niciodată/ rădăcină.// Aș vrea să fim/ eu – frunză – tu copac,/ să-nvăț de la tine/ să fiu floare/ și de la fructe/ să tac” (ARBORELE VIEȚII, p.46).

Apropierea de Creator este o sărbătoare lirică și existențială, un sabat al anotimpurilor împletite-n taină: „Atât de-aproape Dumnezeu -/ atât de departe;/ aș vrea să pot/ să-l ating/ ca pe o filă de carte,/ aș vrea să pot/ să-i spun pe nume – dacă are nume/ și nu-i decât/ o vară-n care a nins” (Clic, p. 62).

Aruncarea pietrei, lapidarea ca act divin, îngăduit în vechea lege, semn al judecății, ia alte forme la poet, în noua paradigmă, lapidarea poate fi și aruncarea pietrei chiar în Dumnezeu sau în altcineva, nevinovatul (Cine ridică piatra, p.80). În fond, omul l-a judecat și l-a răstignit pe Dumnezeu, în felul acesta istoria a trebuit rescrisă cu sânge.

Muzicalitatea face parte din structura universului, ca semn al armoniei dintre lucrurile create, a legăturii necesare menite să genereze viață, lumină, timp, anotimp… Este o lege subtilă care face lucrurile să vibreze… Iată poemul: „Eu secundul,/ tu secunda,/ ori eu clipul/ și tu clipa,/ ori tu zborul,/ eu aripa…” (Perechi, p. 96).

Tema anotimpurilor este una constrângătoare: Primăvara păsările călătoare se întorc acasă, în sângele poetului, și-n retine. Vara vine cu lacrima de meteor, toamna se ivește cu rod și nodurile timpurilor, iarna, cu albul ei, indică acel unic „acasă”… Finalul: „căci, Doamne,/ vremea a sosit/ pentru cuvânt, eu am găsit mireasă” (Ultimele anotimpuri, p.116).

Volumul este unul complex, varianta în limba franceză aduce un plus de culoare fiecărui poem, traducerea, prin echivalență lingvistică, pune semnele unei originalități naturale și care se reflectă în versurile citite. Autorul argumentează la început: Când să stai de vorbă cu Dumnezeu? Continuă cu Poezia din poveste, istoria volumului. Doamna Cristina-Rodica Mazâlu scrie despre Constante și „paralele inegale” în universul poetic al domnului Băciuț. La final, sunt câteva referințe critice legate de opera poetului (p. 170) și un Breviar Bio-bibliografic – spicuiri, cu titlul Portret după autoportret (pp 175 – 192), menite să puncteze activitatea complexă și amplă a poetului Nicolae Băciuț: redactor de revistă literară, organizator de evenimente culturale, editor, jurnalist...

Maria-Daniela Pănăzan - Lörinczi notează: „Lirica religioasă a lui Nicolae Băciuț se definește în raport cu lumea, cu divinitatea și cu propria identitate poetică, semn că divinul lucrează în straturile conștiinței. Poezia e rugăciune în formă de lacrimă, e starea de a fi, e miracolul însuși al existenței căzut în Cuvântul Alb, simbol al îngerescului, al curățirii lăuntrice, al frumosului, care, precum la Nichita Stănescu, se confundă cu firescul” (p.173).

Temele metafizicii lirice, a relației Dumnezeu – om, sunt prezente în literatura română prin operele altor scriitori: Eugen Dorcescu, Paul Aretzu, Horea Bădescu, Remus Valeriu Giorgioni, Adrian Botez etc. În mod cert, Nicolae Băciuț este o voce distinctă și generoasă, acceptând regulile inspirației speciale, personale, ca o sărbătoare a cuvintelor… Și cum la început a fost Cuvântul…  

Poetul ne prezintă într-un poem în care se definește starea rondului de noapte: „La ce bun e Fiul,/ dacă nu e și Tatăl,/ la ce bun mai sunt eu,/ la ce bun mai sunt toate,/ dacă-n toate nu e, o clipă măcar, Dumnezeu?” (Clipa, p. 168).

 

 

*Nicolae Băciuț, Rondul de noapte/ La Ronde de nuit, Poeme/ Poèmes, 196 pagini, Versiune franceză/ Version française Cristina-Rodica Mazâlu, Târgu Mureș: Editura Vatra veche, 2021.      

Text publicat în revista „Vatra veche”, nr. 1/2023