EMINESCOLOGIE LA TRECUT,
PREZENT, VIITOR, SUB MAȘINĂRIA LUMII…
Despre Eminescu s-a scris mult, complex, fundamental. Personalitatea marelui poet a dinamizat literatura română și a modelat modul cum percepem cultura ca forță socială. Ion Pachia-Tatomirescu revine cu o carte profundă, EMINESCOLOGIE LA PUTEREA A TREIA, apărută la Editura Waldpress din Timișoara, în anul 2024. O carte la care a lucrat mai mulți ani (55 de ani, din 1968 până în 2023) după cum afirmă în moto-ul de la început. Există deci o știință aparte: Eminescologia. Puterea ei se extinde la trecut, prezent și viitor, ca o paradigmă cultural-socială importantă, pe același palier cu religia, chiar.
Cartea începe cu povestea prezenței lui Eminescu pe tărâmul Olteniei,
„Câmpul Cerbului”, aproape de Filiaș, județul Dolj, la invitația unui prieten.
Locul mirific, natura generoasă, stimulează viziunea lui Eminescu asupra
vieții, timpului, istoriei ca forță socială. Episodul este semnificativ, a
generat numeroase momente de inspirație literară și este motiv pentru
dezvoltarea științei despre Eminescu.
Trecerea timpului este o temă fundamentală abordată de poet, ciclul uman,
de la copilărie la maturitate este unul care ține de existența omului ca specie
în Univers. Imaginea trecerii anilor, ca „nouri lungi pe șesuri”, este una
profundă, legată de creație, de modul în care totul devine dinamic și supus
purificării. Posibilitatea unei noi lumii se întrezărește în textele poetului.
Timpul se concretizează în prezența tablourilor istorice, de la
Sarmisegetusa la Roma împăratului Traian, planurile istoriei sunt decodate de
marele poet, ajungând la „sâmburele” lumilor, depășind idealul, plonjând în
realul dureros. Există „raza de gândire”, informația încrustată în materie și
ea poate fi decodată, sub coajă fiind adevărul… Toate sub arcadele Carpaților,
ca o civilizație pelasgo-valahă bine coagulată.
Etapele „terraformării” lumilor pe această planetă sunt bine prezentate în
opera lui Eminescu, de la civilizația Asiro-Babiloniană, în jurul marilor
fluvii Tigru și Eufrat, la civilizația Egipteană, cu tiparul ei special, de-a
lungul Nilului. Apare în istorie civilizația Semitică/ Ebraică, în jurul râului
Iordan și a Mării Moarte, cu istoria ei agitată și legendară. În lume se
intersectează toate cu civilizația Heladică/ Elenă, de la Marea Egee. Comerțul,
dezvoltarea artelor și a meseriilor vechi, aduc noi paradigme în dinamica
socială. Eminescu le vede cu ochii minții, dincolo de presiunea existenței
mundane. Orfeu are harfa sfărâmată, istoria curge spre taina Imperiului Roman,
apoi căderea imperiului, ca orice imperiu bazat pe slăbiciunile și limitele
umane. Migrația popoarelor modelează istoria spre un final real, lumea se
reface din cenușă și sânge. Sub roțile carului de aur a unui împărat, vremurile
și oamenii sunt striviți, dar timpul are capcanele sale, dar și soluțiile
vindecării rănilor sociale.
Civilizația Pelasgo – Valahică, în „Raiul Daciei”, ca civilizație distinctă
în istorie, cu amprenta specifică are dinamica ei, poetul prinde în opera sa
mișcarea, valul și arată luminile de la Dunăre. Mitul are locul lui, este un
mod de a codifica tainele istoriei, prin etapele esențiale de pe acest areal.
Ajuns în acest punct, Ion Pachia-Tatomirescu reia istoria lumii, la fel precum
Harari, ulterior, pasionatul istoric al civilizațiilor, iar umbrele vremurilor
s-au mișcat în opera poetului, printre râuri argintoase, codrii grei de argint,
munți seculari, dumbrăvi de aur, păduri de flori, sub zborul fluturilor cu
aripi de curcubeu, „A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptuos” (p. 33).
Imagini dintr-un tablou modern, care
descriu locul Edenului Pelasgo-Valah. Sunt punctate miturile, legendele,
prezența zânelor, a Stejarului Sfânt, muntele ca un portal între lumea de aici
și infinit, sub ochiul lui Samoș/ Dumnezeu Daciei. Toate duc la o împărăție
fără bătrânețe și a vieții eterne, bază pentru basmele românilor și miturile
formate în timp. Folclorul ieșind la iveală, cu forțele lui modelatoare și
generatoare de creații diverse.
Podul peste Dunăre pricinuește căderea civilizației din Dacia, capitala
Sarmisegetusa, cu simbolurile ei și stilul de viață format sub știința dacilor
de a se face nemuritori. Simboluri, legende, tipologii care se mișcă în istorie
ca fermenți ai comunităților umane. Imperiile, sub roțile istoriei, se ridică,
apoi cad, Imperiul Roman învinge, își impune regulile, civilizația, religiile,
Bătrânul Rege-Nord este înfrânt de valul noilor puteri din lume.
Se poate observa profunzimea operei lui Eminescu, firul roșu al istoriei
fiind bine prezentat, accesul la informație și viziunea asupra lumii i-au
permis poetului să ofere tablouri asemănătoare cărților sacre din religiile
istorice ale civilizațiilor punctate. Unele aspecte se cunosc, altele sunt
cimentate în scrierile academice, altele sunt scoase cu generozitate de Ion
Pachia-Tatomirescu în evidență.
Vraja vremurilor se sparge prin revoluție, cu efemera Columnă din Paris,
Eminescu, racordat la spiritul vremurilor sale, descrie momentul, imperiile
cad, secolele de întuneric se țin cu lanțuri de umilirea popoarelor, sufletele
care se zbuciumă în firea comunităților (p. 52). „Omul mare” revine pe scena
lumii, arată secretele zeilor sau moare pentru libertate și pace, pentru
Patrie. Ion Pachia-Tatomirescu punctează și legătura poetului cu spiritul
Zalmoxianismului, cu deschiderea spre raportul dintre parte și întreg,
infinitul ținând de eternitatea lui Dumnezeu: „A pus gânduri uriașe într-o
țeastă de furnică/ O voință-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică/ Grămădind
nemărginirea în sclipitu-unui atom” (p. 54). Justiția divină acționează, sunt
prinse cele șapte etape de la dispariția unei lumi la panorama deșertăciunilor,
trecând prin moartea timpului.
Amprenta universală, marcată de romantism, se vede în ființă și
dimensiunile lirosofic în Glossă, cu
respectarea rigorii literare și nuanța muzicală a ideilor. Balanța bine-rău, lumea ca teatru, întrebările
asupra a ceea ce a fost, cu accent pe condiția umană. Ion Pachia-Tatomirescu
reține afirmațiile lui George Călinescu referitoare la textul magnific:
„capodopera liricii ideologice, satirică fără obiect (…), ce printr-o
prestidigitație sublimă de idei voiește a învedera proasta mașinărie a lumii”
(p. 62).
Darul lui Dumnezeu este o oră de iubire, exercițiul de învățare a tehnicii
de a muri, voluptatea se intersectează cu durerea, plus vulnerabilitatea în
fața jumătății de aur. Omul devine propriul rug prin arderea spirituală,
ajungând la ascetismul care țâșnește deasupra realului: „Nu credeam a muri
vreodată/ pururi tânăr înfășurat în manta-mi,/ Ochii mei nălțam visători la
steaua/ Singurătății” (p. 66).
Istoria străbate ființa cu dorul Nemuritorului Dac, aflat sub pecetea
nunții cosmice, totul bazat pe muzicalitate, ideea cosmică, testamentul celui
aflat pe-o Gură de Rai, filozofia care se coagulează în forțe subtile,
protagonistul reintegrându-se în ordinea cosmică…(p. 74).
Există o decadă a miturilor esențiale în opera marelui poet, Ion
Pachia-Tatomirescu arată mitul etnogenezei Poporului Pelasg-Valah, mitul
nemuririi cu integrarea părții în întregul cosmic, cel al tinereții fără
bătrânețe, motivul teiului, al bradului sau stejarului, al arborelui divin.
Apoi al perechii ideale, a nunții cosmice, al Zburătorului, al trecerii din
Țara-cu-Dor în Țara-fără-Dor, al „boabei spumei”, el „ens-ului” de geniu, al
comprimării timpului etc. Avem o analiză complexă provenind din marile paradigme
ale existenței, sub amprenta Pelasgo-Valahă.
O analiză complexă este dedicată poemului Luceafărul, cu alegoria nemurii și simbolului înfiorării cosmice
dintr-un timp melodios, văzute printr-o viziune estetic-romantic-paradoxistă a
autorului cărții, cu tablouri bine articulate și cimentate în literatură.
Intrând în gândirea poetului, cronicarul prezintă starea universului în
poezia sau proza lui Eminescu, cu arhitectura Cosmosului și timpul reversibil,
o viziune de ansamblu care se bazează pe lecturi din marile cărți ale lumii,
având o privirea universală, chiar dacă pe baze romantice. Trecutul oferă
tipare pentru un viitor previzibil, dureros de real, prezent în mintea omului.
Iubirea stă la baza recâștigării
Raiului, omul putând intra în eternitate, îndrăgostiții fiind atinși de „aurul
florilor de tei”.
Cititorul va avea în față o carte complexă, cu o „bibliografie sigilată”
masivă pentru fiecare capitol, trimiteri la texte critice consolidate și citate
din opera lui Eminescu pertinente, veridice, corecte. Pe alocuri se fac
trimiteri la cultura veche a românilor, pelasgo-valahă, cu legendele și
miturile agreate, arătându-se rădăcinile existențiale ale unui creator de
marcă, cu deschidere spre marea literatură a lumii, cu idei din sociologie,
istorie, fizică, matematică, astronomie, teologie, cu păstrarea regulilor
genurilor literare. Autorul pune accent pe rădăcina pelasgo-valahă din opera lui
Eminescu, deși arată că civilizația Sudului/ Romei a învins cultura
material-spirituală a Nordului, aspecte care dau o notă aparte analizei. Este
bine că sunt enumerate valorile vechi, care vin dintr-o civilizație dizolvată
în apa imperiilor, dovadă că învingătorii își impun regulile. Pe de altă parte,
este o lecție actuală, România, așa cum o știm se află/ s-a aflat la
intersecția marilor imperii - și de aici o serie de lecții care vin natural
spre cititorul de astăzi, viețuitor într-o lume mult mai complexă, dar care, pe
unele locuri, repetă experiențele trecutului.
Cu alte cuvinte, avem tabloul complet și complex al poetului bazat chiar pe
viziunea personală, modelată de studiile cercetate de Ion Pachia-Tatomirescu
de-a lungul timpului, cu pasiune, acribie, deschidere.
Da, cultura poate fi puterea care ne duce spre lumină…
Constantin Stancu
*Text publicat în revista „Vatra veche”, 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu