UN POET
PRIN EXCELENŢĂ AL VALORII
În ultimii ani, tot mai mulţi poeţi se încumetă să-și alcătuiască antologii relevante pentru întreaga lor creaţie lirică. Dintre scriitorii hunedoreni i-aş aminti pe Mariana Pândaru, Raul Constantinescu, Ioan Barb, Miron Ţic sau Ion Urda. Aceste antologii sunt binevenite pentru cei interesați de fenomenul poetic, un autor oferindu-ne astfel, după o întreagă carieră, propria selecţie reprezentativă. Un aspect comun al acestor lucrări ține de numărul poemelor incluse, care rareori depăşeşte o sută. În plus, deşi reunesc titluri publicate la intervale considerabile, ele surprind prin echilibru și coerenţă, fiind puternic închegate ideatic și stilistic, creând impresia unor volume inedite.
Şi
iată că, după trei decenii de activitate pe tărâmul literelor, a venit rândul
poetului, romancierului şi criticului Constantin Stancu să ne propună propria
sa antologie de autor. Intitulat Fructul
din fruct (2015), lucrarea preia titlul grupajului de debut din volumul
colectiv Argonauţii, realizat şi
publicat în 1988 de Eugen Dorcescu (Editura Facla, Timişoara). Pe lângă ciclul
de debut, antologia reuneşte poeme adăugite şi revizuite din cărţile publicate
între 1988 şi 2015: Păsările plâng cu
aripi (1988), Pomul cu scribi
(2006), Greutatea gândului nerostit
(2012), respectiv, Eteminanki (2014).
În plus, este inclus poemul introductiv Argumentele
antimateriei, precum şi alte zece lucrări nepublicate în volume (într-un
ciclu final intitulat Alte poeme). Şi
ca antologia, purtând un subtitlu demn de Socrate (Adio, ne vedem pe străzile de aur) să fie completă, aceasta
cuprinde, în anexă, note literare, cronici şi referinţe despre lirica
autorului, precum şi câteva (sumare) date biobibliografice.
Despre
lirica lui Constantin Stancu s-a scris mult în ultimele două decenii,
subliniindu-se de fiecare dată robusteţea, miza gravă şi responsabilitatea
liricii sale, precum şi perspectiva aparte, prin excelență spirituală
(estetică, filozofică şi umană) a abordării fenomenelor lumii, atât cele
prezente, cât şi cele istorice, esenţiale pentru devenirea noastră. Există o
anumită detaşare cu care scribul de
la Haţeg abordează aceste aspecte, cu accent nu atât pe individual ori cotidian
(s-a vorbit despre o anumită obiectivare în
poemele sale), ci mai degrabă pe trăsăturile general-umane care şi-au pus
amprenta asupra evoluţiei noastre de-a lungul mileniilor, definindu-ne şi
astăzi.
Parcă
indiferent faţă de curentele şi experimentele ce au urmat modernismului, având
ca notă comună stranietatea,
anxietatea, demistificarea, descompunerea,
ironia sau perversiunea (ca să
amintesc doar câteva din trăsăturile definitorii ale literaturii postmoderne),
poetul refuză tendinţele demolatoare şi livreşti, construindu-şi discursul pe
un fundament incontestabil al valorii. Erudit şi cu o înţelegere aparte a
lucrurilor, domnia sa este adeptul poemului statuar, cerebral, prin excelenţă
estetic. Nefiind elegiac ori nostalgic şi ridicându-se întotdeauna deasupra
experienţelor existenţiale proprii, poemul său s-a conturat încă de la debut
într-un gest de maturitate reflexiv, caracterizat
prin seninătate şi împăcare, trecând pe nebănuite de la căutarea identităţii
personale şi colective, la faza conştientizării şi permanentizării sentimentului
declinului şi al morţii.
Astfel,
Constantin Stancu nu a fost niciodată un poet al intimităţii, al marilor
nelinişti sau al exuberanţelor personale, ci mai degrabă un poet filozof şi istoric, transformându-se, odată cu Greutatea gândului nerostit şi Eteminanki
în ceea ce se poate considera un poet/
scrib teolog (în sens pur intelectual). Privind dinspre grupajul său de
debut şi până la recentele volume amintite - şi mai cu seamă pretenţioasa (şi
complexa) lucrare Eteminanki -,
evoluţia poetului se înscrie între elementul specific (şi pur) naţional (vezi poeme ca Toamnă latină, Ţara Haţegului, Şoapta lui
Manole, Cer de iarbă la Ponorici etc.) şi cel universal (Facerea, Piramida
ca trup, Depozitul de fluturi din Babilon, Memoria luminii, Flacăra verde şi
câmpia Şinear sau Singurătatea
codului generic).
Dintotdeauna,
Constantin Stancu a fost acelaşi poet
cugetător. Cu o aleasă cumpănire a lucrurilor, destinul, credința, creația
și timpul sunt temele sale de căpătâi. Poemele sunt solid fundamentate ideatic,
metafora fiind profund ancorată în spaţiul cultural şi, implicit, spiritual. De
remarcat este şi faptul că, deși între volume au trecut decenii, la nivelul
expresiei diferențele sunt minime, poetul rămânând acelaşi versificator aşezat
şi econom, înclinat spre o metafizică aparte a ideilor şi fenomenelor, cu o
anumită predilecţie către parabolă. Abordarea se face exclusiv dintr-o
perspectivă diacritică, dincolo de simboluri şi imagini, poemele grăindu-ne
întotdeauna despre Timp, fie că este vorba despre efemeritatea prezentului ori
dimensiunea incomensurabilă a veşniciei.
În
poemul-prolog intitulat Antimateria pe
raftul de sus, poetul încearcă o posibilă istorie a călătoriei cuvintelor
peste veacuri. Prin timp, slovele ajung la noi prin sacrificiul celor ”mai
iubiți” (scribii). Odată combinate, ele formează cărți (prin gravitația lor imposibilă), ca acestea, născute în
”aburul răsuflării” noastre, să nu mai depindă la un moment dat de noi,
avându-şi propria lor poveste, propriul lor destin. Şi dacă în vălmăşagul
veacurilor unele cărţi dispar, în locul lor rămâne, de-a pururi, antimateria. În pofida timpului crud,
netrăit, menirea omului este să-și asume viața, căutând frumusețea în lume, în
oameni, inefabilul. Zborul păsărilor este plânsul lor, al nostru este însăși
viața pe care avem datoria s-o trăim, așteptând ca, desprinzându-se de trup,
ființa noastră să-și desăvârșească devenirea.
Un
nivel consistent al poemelor este cel biblic, respectiv, mitologic. Pornit în
căutarea divinităţii, ca în poemul Labirint
vertical (”Sunt prea efemer pentru a mai avea timp/ pentru ce-a fost și,
Doamne, ce lumină în/ labirint!// Nu caut ieșirea, te caut pe Tine și
labirintul urcă-n cer”), poetul însuşi sfârşeşte prin a deveni un poem scris,
de această dată, de Dumnezeu: „Scrie-mă, Doamne, repede, pe ceva, scrie-mă,/ nu
refuza poemul care sunt în vârful degetelor Tale” (Scriere). Privind miturile autohtone, Ana lui Manole rămâne un
simbol al femeilor sacrificate de-a lungul istoriei, dar zidurile înalte vor
cădea ele însele pradă acțiunii corozive a timpului, în urma lor rămânând câte
o frescă veche în iarbă, pe care se odihnește un fluture (Zid cu fereastră). Pornit în căutarea acestor mărturii ale
civilizaţiilor de odinioară, poetul descoperă, în Alfabet imponderabil, ”ciobul acoperit de lacrimi” pe care era
imprimat şi cea dintâi literă dintr-un „alfabet străin”.
Dar
alte și alte urme vor fi revelate de scribul-arheolog fascinat de această
perpetuă revelație de identificare şi regăsire a sinelui în amprentele
spirituale ale veacurilor trecute, fie aceasta imagine a unui cal pe o monedă
veche (Cal pe o monedă veche), fie o
lampă rămasă din alte timpuri la a cărei lumină se întrezăresc soldații din
cele două războaie mondiale (Lampa veche).
Alteori, un apus de soare pune în mișcare vechile gramofoane (Desene pe asfalt) sau, la o margine de
drum, „o cruce veche de lemn” sfârşeşte prin a se transforma într-una de carne: „La margine de drum este
crucea veche de lemn,/ sfântul o atinge cu palmele albastre,/ el ştie că ploaia
va destrăma lemnul,/ că arşiţa va răni lemnul/ şi cu cât trec mai mulţi oameni
pe drumul acela/ cu atâta crucea de lemn se face de carne” (Crucea de carne).
Astfel,
deşi trăitor în prezent, pentru poet totul tinde spre trecut, un trecut devenit
eternitate, omniprezent în lucrurile din jur, în însăşi alcătuirea noastră.
Spre acest trecut este îndreptată atenţia sa, chiar conştient că, de cele mai
multe ori, dintr-un mileniu sau un veac uneori mai rămân doar câteva ”resturi”
risipite prin piețele orașului: ”Bate secolul al XX-lea și cinci minute în/
turnul primăriei și/ noi suntem în Piața Sfatului/ unde porumbeii ciugulesc
resturile secolului/ risipit/ printre ziare murdare și coji de pepeni galbeni”
(La cinci minute după).
În
truda sa de redescoperire/ recuperare a istoriei, poetul îşi imaginează o Maşină de făcut timp: „Pui o monedă în
bancomatul de restituit timp,/ alegi timpul pe care îl vrei,/ din trecut sau
viitor,/ timpul trăit de alţii sau murit de alţii”. Însă cea mai fidelă
păstrătoare a memoriei rămâne lumina,
căci „nimic nu se pierde în valul ei,/ nimic nu se câştigă în laptele ei./ E
lumina care îşi aduce aminte de/ începuturile lumii şi de obsesiile tale oranj
sau mov,/ de insomniile galbene în care se odihnesc gutuii.” Şi asta, pentru că
„lumina înfloreşte în braţele lui Dumnezeu/ ca un buchet de floarea-soarelui
imens” (Memoria luminii).
Platon
spunea că timpul este imaginea mobilă a eternităţii imobile. Comprimându-se, el
ar face posibilă întâlnirea poetului cu sinele (într-un poem amintind de o celebră
narațiune a lui Borges): „M-am întâlnit cu mine cel tânăr, chiar în dreptul
ferestrei,/ priveam şi nu mă sătura imaginea proaspătă,/ afară se făcuse
toamnă, un arbore îmi făcea/ semne prin ninsoarea timidă.” Poetul nu se va opri
însă aici, într-un final, întâmpinându-l „pe cel matur” care a fost,
participând şi la propria sa înmormântare (Imposibila
întoarcere). Astfel, lirismul, într-un dozaj strict, devine un apanaj al
ineditului ideii, impactul poemelor fiind prin excelență cerebral/ spiritual.
Stancu nu vizează omenescul perisabil din noi, ci are ca punct de reper
dimensiunea umană dintotdeauna, totul fiind raportat la acelaşi Timp, la
parcursul nostru predestinat și multimilenar.
Închei
cu acest Sfârşit de veac în ninsoare,
poem relevant pentru lirica înaltă şi consistentă (departe de a fi însă
optimistă) a lui Constantin Stancu: „Albul zăpezii ar putea însemna o simplă
naştere,/ te întorci cu faţa spre timp, de parcă ar ninge cu timp,/ vine o
vreme de sfârşit de an,/ de sfârşit de veac sau chiar de zi, un sfârşit al
sfârşitului…/ După felul de a fi al oamenilor timpul se măsoară cu veacul,/
după starea Celui Preaînalt vremurile se măsoară/ cu vieţile noastre, sau cu un
singur cuvânt…// Învăluit în lumină ca floarea în mireasma ei,/ pe un drum care
începe şi se termină într-un alt secol,/ vine spre tine prietenul cel apropiat,
fratele tău,/ cu picioare de foc peste zăpada neatinsă…”.
Daradici, Ladislau,
Rezervor. Despre frumusețea imaginației poetice (critică literară), București: Editura eLiteratura, 2017, p.p. 163-170.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu