Memoria literară cu Ioan Pintea și Menunț Maximinian - Andrei Moldovan, Cântec spre seară...

 

                                       Un cântec la margine

 

Ioan Pintea și Menunț Maximinian au luat inițiativa publicării unui volum de versuri de Andrei Moldovan cu titlul Cântec spre seară, volum memorial la 75 de ani de la nașterea poetului (2 februarie 1949 – 29 octombrie 2020). Cartea a apărut la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, în anul 2024, și are o prefață de Meniuț Maximinian. Este un proiect editorial apărut sub egida CONSILIULUI JUDEȚEAN BISTRIȚA-NĂSĂUD (Președinte: Emil Radu Moldovan) prin BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ „GEORGE COȘBUC” BISTRIȚA-NĂSĂUD (Director: Ioan Pintea) și SOCIETATEA SCRIITORILOR DIN BISTRIȚA-NĂSĂUD (Președinte: Menuț Maximinian), în Seria: Publicații, programe și proiecte ale Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița‐Năsăud.

O inițiativă care merită remarcată în aceste vremuri în care memoria culturală este sub asaltul unui tsunami de informație literară, de publicații diverse și de proiecte complexe, atât personale cât și publice. 

Andrei Moldovan a fost un critic preocupat de fenomenul literar din zona someșană, cu multe fapte artistice, culturale și literare. În prefață Menunț Maximinian ne prezintă câteva coordonate ale vieții autorului, preluând multe din etapele care au marcat viața acestuia și a celor care l-au cunoscut. Deși a plecat spre alte orizonturi, Andrei Moldovan a lăsat în manuscrise, în format electronic, o parte din opera sa nepublicată. O moștenire bogată și semnificativă. Deși a scris poezii din perioada studenției, activitatea sa a fost vizibilă, mai ales, în domeniul criticii. Poezia a lăsat o undă de lumină și ea a fost preluată de cei doi confrați.

Istoria poeziilor este una interesantă, autorul a publicat primele poezii sub pseudonimul bunicii, Tudorica Bindea. Din prefață aflăm definiția poeziei dată de autor: „Andrei Moldovan spunea despre poezie că <<este aidoma unei ferestre prin care contemplăm ce este dincolo de ea. Geamul poate să fie neted sau cu denivelări, poate fi limpede sau marcat de diferite culori, poate fi chiar ciobit. Oricum, dincolo de el, se dezvăluie imaginile unui univers, fie ele fragmentate, limpezi, colorate în diferite nuanțe, mai senine sau mai sumbre, distorsionate, mai mici sau mai alungite, ca intr-un basm, dar care ar putea să fie asemeni celor pe care le purtăm în propria-ne ființă, cu care ne-am putea identifica (mai ales spiritual) sau nu>>” (p. 7).

Volumul Cântec spre seară este construit din două părți – Exodul poeților și Elegii în Grădina albă a Sfintei Maria, titlurile dau măsura poeziilor, linia lirică, poezia ca stare spirituală dinamică, cu traseul în schimbare și cu destinație și locul unde se pot produce miracole, atinse de credință, frumos, bine.

Primul ciclu se referă la destinul poeților, cei nevoiți să plece în exod, să caute o patrie, să suporte pustiul, să găsească apele bune. Este un exod cu fiecare epocă, unul pentru romantic sau modern, unul pentru cel care vede dincolo de orizontul imediat, lipit de pustiu. O temă de abordat pentru fiecare poet. Și de asumat. Paralela cu mitul vechi al ieșirii din casa robiei este evidentă, libertatea se câștigă prin abordare de spații, timp, sete de necunoscut. Tema apei revine în mod constant în poezia lui Andrei Moldovan, este una dinamică, a lumii în progres dar cu foame de certitudini.

Există o stradă a poeților, una specială, poeții pot da nume de străzi, ele sunt străzile vremurilor, în timp de iubire: „pe strada J.-J. Rousseau/ când respiri aerul se taie în porții/ cu cuțitul de tăiat pâine/ care se face albastru/ de atâtea uitate/ și rătăcite iubiri” (p. 15). De observat asprimea sensului, aerul este tăiat cu un cuțit de tăiat pâine, pâinea poeziei.

În poezia de față există o prezență, o umbră însoțitoare, un univers paralel în care se mișcă celălalt: „atunci i se răspunde/ că o astfel de ființă/niciodată acolo n-a fost/ că Susana-i doar abur/că totul e abur/ când numele se spulberă/ cu fiecare clătinare/ de vânt” (Susana, p. 20).

Între viață și moarte existența se desfășoară după un ritm propriu, o mișcare cu scop pentru om, unul subtil dar suportabil pe piele proprie: „nu/ moartea nu-i/ cea mai neagră pasăre/ a cerului –/ nu/ viața nu-i/ cea mai albă pasăre/ sub bolta ochilor –/ ciudată iarnă bântuie în lume” (cântec din frunză, p. 28).

Sufletul omului dă speranță, aduce o nouă realitate, una simetrică, lipită de om. Sufletul nu e singur, sufletul geamăn suferă și el călătoria, veșnicia este un drum pe care te poți rătăci, sufletul este singurul reper: „cu fiecare zi ești mai aproape/ de moarte/ o, suflete al meu geamăn/ care aș putea fi chiar eu/ dar nu sunt/ cu toate că licărirea luminii/ îmi pare la fel de părelnică/ când caut mâna grea a veșnicului/ de care să mă sprijin/ și alunecare e totul/ alunecare și numai/ alunecare/ o, geamănul meu suflet” (suflet geamăn, p. 31). Este o lamentație, un gând despre fragilitatea sufletului, amprentă divină.

Secretul timpului este apa cea bună, cei dinainte au căutat-o și ei, drumul este același, cuvintele se duc, se sting, doar existență și speranță: „în adâncile verzile nopți/ unde cuvinte mor în iarba bolnavă/ daimonul meu de mine/ se leapădă/ numai visele tatălui meu/ scăpate demult de opreliști/ sunt vii/ șerpuind pe ulițele/ spintecate de lună/ ispititoare/ ca pentru însetat/ apa cea bună” (apa cea bună, p. 35). O imagine puternică, moartea cuvintelor în iarba de acasă, uitarea necesară dintr-o epocă în alta, dintr-o patrie în alta.

Poemul Cântec spre seară (p. 36) ne relevă o clipă infinită, el generează cântecul ce străbate lumea, peisajul formează contextul pentru un spațiu propriu încrustat în marea curgere. Cântecul este semnul după care se orientează cel ce-l aude… Clipa cea fără de margini ne locuiește din veșnicie…

Există o margine a lumii, a timpului, a vieții, o margine peste care nu se trece, se poate plonja cu privirea, cu vederea interioară: „margine de oraș/ fasole pe rude și varză/ sălcii în plete de fum răstignite –/ mai încolo e bine să nu mergi/ of, margine –/ suflet atârnat pe sârmă/ și vânt” (margine, p. 61). Limitele umane sunt vizibile în locuri obișnuite, în frenezia timpului.

Poezia se scrie limpede, semnele de punctuație sunt vagi, repere pentru odihnă a privirii, poetul a adoptat acest stil modern, fără cenzura clasică, cenzurând, însă, stările, ideile, temele. Mesajul este evident, din acest punct de vedere volumul are consistență, este o dimensiune existențială surprinsă la modul personal, bazată pe cultură, semne religioase, apropierea de natură, de acel „casă” cunoscut fiecăruia. Este o poveste de viață și de moarte, este povestea tristă a sergentului în lagărul străinătății.

Poemul povestea de viață și moarte a sergentului Ion V. Muntean în lagărul din pădurea Mocialnia (p. 38) este unul construit atent, cu durere, cu speranță. Lagăr, boli, oameni împinși spre limite animalice, viața merge mai departe prin recuperarea cizmelor de la cel mort, cel care a scăpat are un drum de făcut. Un drum și pentru cel dus, un poem al destinului aspru al unei generații prinse în mandibulele războaielor declanșate de alții. Speranța vine ca o forță: toate se vor naște din nou, de va vrea Bunul Dumnezeu… Istoria pe piele proprie, dureroasă, ca un zid de fum…

Melancolia cuprinde parte a doua din volum, o tristețe ce vine din experiențe prin care trecem, dar e o grădină albă, a sfințeniei unde lucrurile se așează. Visul, psalmul, icoana, colindul, fructele vieții, imnul, neantul, este o cădere evidentă, linia lirică este nuanțată de melancolie, de un timp fără de timp, de credință implicită. Neantul pare aproape, declanșat de îndoială, de păcat, de ispite nevăzute și văzute. Peste vremuri, alte vremuri: „prin grădina albă a Sfintei Maria/ lunecă-ndoiala ispitind pustia/ cum că peste vreme vremuri alungând/ fir de izmă creață răsări din gând/ ca un șarpe pururi din neant iscat/ crește izma-n preajma blândului păcat/ luna oarbă-și surpă iar călătoria/ în grădina albă a Sfintei Maria” (neant, p. 74).  Grădina, spațiu al purității, firul de izmă dă culoare realității, spațiului de protecție și speranță. Albul e semnul învierii, a primăverii care stăpânește în grădină… Un gând despre regăsirea Raiului. Poetul și-l permite sub aspre vremi de păcate.

Un volum în care poetul și-a pus sufletul, gândurile sale în fața veșniciei, s-a regăsit pe ulița unui sat etern, a sperat, a căutat sensul dincolo de margini, a găsit apa vie… Recuperarea textelor este meritul celor care au luat decizia să publice cartea, dar esența poeziei aparține unui critic ce a plecat în exod spre țara poeților, călătorie fără limite…

 

Constantin Stancu,

*Text apărut în rev. „Răsunetul cultural”, nr. 6/2025